Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1921 (Anul 2, nr. 1)
1921-11-28 / nr. 1
\ Cealaltă Renaștere Când 3npă o lungă rotire și isracificare un neam ajunge, prin lupte și jertfe, la întregire și descătușare, este natural, este legitim să ne așteptăm din parteai și la o renaștere intelectuală și morală. Altmintre și istoria întreagă ar fi o cacofonie și progresul o minciună. Ion După cum nu ne îndoim că popor prosperește se va desvoltă materialipașnic și frumos pe toată întinderea acestei tari, într’un apropiat viitor, peste care va domni în același timp și fecunda trinitate a [Libertății, a Egalității și a Fraternității, completată cu moderna idee a Dreptății, — la fel nu ne îndoim că Artele și Ideile înaripate, că Idealul plasitic ca și cel scris, vor isvorî frumoase și înălțătoare din sufletele și din mințile acestui popor renăscut la o viață nouă. Dar nimic statornic și mărețion se face fără pregătire, îndrumare și muncă. Și pe câtă vreme pe refacerei materiale avem terenul destule organe și mijloace care să sfătuiască, să sprijine și să îni demne la lucru, pe ogorul intelectual suntem, mai puțin înzestrați,deocamdată. In mijlocul Urmează în mod prefacerilor ce natural zbuciumului războiului mondial, și pre vor da Societății de mâine o altă înfățișare și poate o temelie deosebită decât cea tribut, prefaceri ce ne vor din in■fnuența, și cuprinde fără îndoială și pe noi, ziarul „Adevăr“ ține la cinstea de a se face folositor țării, în aceste noui, grele și extrem de importante împrejurări, și pe terenul artis, intelectual și moral. ■* Di aceia ne-am hotărât, du r orice jertfe materiale ar fi și îndeosebi cu suflet cinstit și cu inimă curată, să ne dăm tributul de muncă și în această direcțiune. Nu facem, de altmintrelc, decât să reluăm o veche activitate a noastră, căci „Adevărul literar“ a rămas încă viu în amintirea multora din generația care acum își vede îndeplinit un vis al tinereței. Este bine înțeles că tr Adevărul Literar“ de astăzi, reapărând după un lung timp și în împrejurări atât de deosebite, va căuta să se adapteze nevoilor și cerințelor vremei, înțelegem sențial în artă ca tot ce este eși în cugetare, roman, nuvelă, poezie, teatru, pictură, sculptură, muzică, filozofie, sociologie, morală, să-și găsească larg deschise coloanele ,^Adevărului Literar“. De asemeni și toate chestiunile care privesc trupul sănătos în care să înflorească sănătoasa minte, ca sporturile și higiena, sub toate înfățișările lor. Ceia ce ținem însă înainte de toate este ca „Adevărul Literar“ să fie o publicație fără idei preconcepute, fără înjugare la școli și doctrine, lipsită de piedeca particularizmului și a fanatizmului primitoare deopotrivă pentru toate talentele, indiferent de credințe sau tendințe ci numai cu unica preocupare a Frumosului, a Binelui și a Adevărului. Aceasta nu ne va împiedeca, ci mai vârtos ne va îndemna ca, față de materializmul vulgar ce pare a se fi încuibat într’o bună parte a Societății de astăzi, să căutăm a provoca o reacțiune salutară spre ideal, spre înaltele preocupări sufletești, fără de care un popor nu-și are rost în istorie și nici indivizii nu-și găsesc rost învață. In genere vorbnd, pasiunile oarbe ca și meschinăriile, răutățile, personalitățile acerbe sau nedrepte, precum și exclusivismul, sunt îndeobște sterpe, deci urâte, deci neartistice și mai puțin încă morale. — Vom căuta să ne ferim de ele pe cât ne va fi omenește cu putință. Ori ce talent real, ori-ce gândire dreaptă și înaltă, ori-ce preocupare idealistă, ori-ce critică cinstită, sunt chiemate , de noi cu căldură și vor fi primite frățește, cu brațele și cu inima deschise. HAM A ST a ridicat din somn ca o nălucă, Cu părul despletit și ud de figuri Și, fioros, o mână slabă, suptă, A’ntins spre pruncul ei — și’n spasm apucă Și-aruncă de pe trupu-i treanta ruptă. — „Dormi,rip golaș... Da și dormind și tatăl In ceasul ăsta lângă sânuri albe... Și tu ai tată, — știi ? sărmane câine! Și dei-e foame, — ce vrei? du-te, cată-i — Și’ntreabă-l și — de soarta ta de mâine !... „...Dei învârti vre-o roatl strivitoare — ? Vei zace’n șanțuri—? vei muri în lanțuri — ? Te voiu hrăni din foamea mea —, și poate Să scuipi și tu pe mama muncitoare... La ce—,la ce—, la ce — zerge toate...!” Și, fremutând întreagă se ridică Cu ochii ’n‘unchii ca de-o furtună, Lunatică și palidă și mută Ea nalță pruncul slab și de nimică, — Și apoi... aprins, sălbatic, — îl sărută! A. Toha 3f$XK' ! BIBLIOTECA,«ASTRA"! SIBIU ( Prim-radactor: EMIL D. FAQURE Duminici 28 fembrie 1921 Literar si Artistic Cu Alexandru Macedonsky se stinge ultima torță a regăsirei noastre latine, pe căile sufletești ale Franței. Acest om ciudat, de neam bun, cu purtarea ceremonioasă și cam demodată a celor foarte bine crescuți, făcea parte, oarecum, din lumea de mult apusă a boerilor de la 1848, cari, în contact cu spiritul luminos al Franciei eterne au impus inimei românești ritmul plin de armonie al latinei ginte. Era, prin claritatea exprimării, mai aproape de Alexandri și Bolintineanu, decât de contemporanii și urmașii lui Eminescu , dar i-a întrecut pe toți aceștia prin întrariparea modernă a inspirațiunei sale. Uneori, Macedonsky părea că s’a născut prea târziu — căci nici calmul său elegant, nici portul său vetust, nici entusiasmul său pentru poezie, nici complecta-i lipsă a noțiunilor reale, nu rimau cu preciziunea și scepticismul, graba și vulgaritatea generațiilor noastre. De fapt însă, a fost prea devreme născut, căci atmosfera literară creată de el era străină preocupărilor epocei. S’a născut prea devreme — căci nu s’a putut bucura de izbânda verbului mediteranean, izbândă care abia acum începe și se va revărsa, fecund, în România cea cu granițe firești. Prea devreme s’a născut Macedonsky, sau, dacă i-a fost dat să facă parte din altă generație, destinul trebuia să-i hărăzească, asemeni lui Alexandri și Ghika, bunurile pământești care să-l pună la adăpost de greul vieții. Așa, cu suflet de boer scriitor, trăind în vremea când Eminescu inventa și întrona pe scriitorulboem, viața lui Macedonski nu putea fi decât un paradox dureros, pe care la purtat până mai ori, când moartea i-a mângâiat fruntea cugetătoare și i-a pus seninul august pe fața lui mult sbuciumată. [ Pe Alexandru Macedonsky ’l-am iubit mai mult ca pe toți ceilalți mari dascăli, cari au murit, unul câte unul, în anii din urmă, căci avea suflet tineresc, era prieten celor tineri, și ajuta, îi îndruma, îi proslăvea. Ceilalți maeștrii se pricepeau cumplit să descurajeze pe nouii veniți. Macedonsky nu-i alunga, ci-i primea cu brațe deschise și mergea atâta de departe cu dragostea lui pentru cei ce vin, încât îngăduia sutelor de mediocrități să se îmbete de fumul unei târnái prea darnic risipită și să viseze fericiri olimpiane. In fiecare an, discipoli nou se adunau în jurul lui Macedonsky ; și acest om, care era templul dezamăgirilor, hrănea ingratitudini viitoare cu o bunăvoință și un entusiasm deprimant. In fiecare nouă apariție, cu părul lung și față palidă, maestrul vedea un semizeu, care, de cele mai multe ori, nu era decât un troglodit sau, cel mult un sicofante. Dar înflăcărarea lui a fost fecundă, căci mulți din cei aleși au luat lumină de la căminul său generos. N’am întâlnit niciodată atâta credință în frumos, în posibilitățile spirituale și pozitive ale artei, în binecuvântarea inspirării, în frumusețea operei lui Dumnezeu, în tot ce este optimism și înălțare, ca Se spune, că teatrul este o imitare a vieții de toate zilele. In realitate teatrul este viata pe dos. In viată m totdeauna Scndim ce spunem, dar pe scenă actorul totdeauna spune ce nu gândește. In fața unei de tipoase priveliști a naturii, spunem: parcă e un decor de teatru . In fata urusuj decor, exclamăm ca entusiasm , n'aiivrde, că e pictat! Dacă cineva se Pe fereastră și vede un om vorbim si gesticulând singur, certându-se cUr.. nunele, zice : că e nebun sau adorm. .? repetă. In viată, când i m’ natural, i se spune: fugi, că P M’ă ești la teatru iar la teatru unde ,falsifici personalitatea, ti se spune :fribravo, ești rupt din viață! Omul întâi își face casa și pe armă bagă mobila înaentru. La teatru e pe dosi întâi se mfea mobila și pe armă se așează câtept la lume spunem pe nepregătite un cuvânt cu haz și râde, toată lumea. Actorul se muncește, câteodată, treizeci de zile să-l spună și in seara reprezentației un râie aimani jos Hebz - «g» 1 t jfxm*- , ■ [UNK] Povestiri cât un degetar MC fîHMîin [Literatul rus Simion Iustoievici, care a străbătut țara noastră spre a merge in Occident,1 este unul din cei mai gustați autori dramatici, romancieri și nuveliști ai Rusiei de azi Simion Iușkiev,ci a binevoit a încredința „Adevărului literar și artistic" câteva schițe spre moricare. Una din ele apare azi aci. Ea face parte dintr o serie de schițe foart scurte scrise sub titlul general de „Nuvela cât un degetar". Observator al marilor frământări din patria sa, fără a se coborî în arena aptelor, Simion Iașhievici oglindește în schițele sale stana sufletească a acelei Intelectualități rusești, care a fost poreclită Ispugakmnia Intelighentzia" (inteligența că, da a început să-i fii frică de revoluțiune)]. oidoma, o femee trecută, cu părul scurt sur, îi scria lux care nu mai era tânăr, și care o iubea tot atât de mult: „Astăzi e o zi plină de vânt umedă și rece. Prietene, toamna se apropie. Și sm simțit deodată toamna speranțelor noastre. N’am avut timp să realizăm nimic. Din nou stau dinaintea unei uși închise, și aceiași strajă rea o apără. Toamna speranțelor noastre ! Din nou singuri, noapte împrejur și nici o lumină înainte. „O zi, ca dinadins plină de vânt umedă și rece. Țin cer cu nouri de toamnă. In vilele din marginea orașului, probabil e trist. Stau în odăi, citesc cărți și le e urât. In oraș ploaie. Bărbații umblă cu gulerile ridicate. Fețele lor sunt galbene, tomnatice. „Tăcere — și un zid ! Umblă străinii câte doi, câte trei, cu puștile pe umăr. Ce să înțeleagă ei . Ei nu știu nimic! N’o să afle niciodată ce gândim uitându-ne la ei. Merg cu fețele indiferente, pe străzile speranțelor noastre, unde se preling încă umbrele poporului, unde au fluturat steagurile Libertăței, unde se clatină încă sicriurile celor care se odihnesc în numele iubitei. „Da , astăzi e o zi cuvânt, umedă și rece. Ce plictiseala! Pretutindeni, pretutindeni văd alți oameni : la teatru, în grădini, la întretăerea străzilor,pe țărmul marei. Se bucură. Flirt pe malul mărei, se vorbește de afaceri pe piepi, tăcere adâncă în teatru. O Doamne! Ca și cum nu s’ar fi întâmplat nimic, ca și cum n’ar fi perdută și libertatea, ca și cum patria lor n’ar fi nimicită; dar în avântul măreț, în sânge până la genunchi, nebun, turbat dar visând frumosul, cerșetor, orfanul popor nu și-a dat viața și pentru ei . Cn peștii în apă, în cârduri pleoscăesc în balta de aur,obtuzi, indiferenți, muți dar grăind, orbi, dar văzând, în inimi, dar fără inimă. „Astăzi , o zi plină de vânt, umedă și rece.. A murit marele Martiei). Dintr’un capăt la celalt al Patriei cele mari, fii înstrăinați, solemni și foarte gravi cară coșciuguri. Ei duc pe umerii lor Rusia nenorocită. Tobele nu răsună. Duc la groapă libertatea stâlcită în mijlocul bucuriei robilor. Duc moartă Dragostea de umanitate. Merg merg, merg și orașele și satele și se liniștesc în tăcerea desnădejdex. Tăcerea și un zid! „Să tăcem și noi, prietene, ca să nu se bucure vrăjmașii, îndărăt în vizuinele nefastre. Luptele cele mari, cele adevărate vor veni, să sperăm. „Bătrân prieten, astăzi e zi cu vânt, umedă, rece. Nu mă simt a mea. Ca și cum ași fi băut otrăvuri din nouri grei de plumb. Plâng. SIMIOXICȘKI XVICI • *fSB**n - De la Sadoveanu Prietenul și colaboratorul nostru Ion Teodorescu primește următoarea seris6 Noemvne 1920. Copou Iași. Stimate prietine. Salut cu bucuria reapariția Adevărului literar. Nu numai cu bucurie, di și cu emoțieme. O mulțime de vechi amintiri din întâia tinerețe mi se deșteaptă în suflet. Adevărul literar și Povestea Vorbei sunt cele dintăiu reviste literare pe care le urmăream cu pasiune tn cei dintăiu ard de liceu. In aceasta din urmă, îmi aduc aminte, ai publicat d ta niște foarte interesante și vioaie povestiri din viata d-ta’e... de pădurar. Atunci serial „note e unui mezantrop". Pe-atuncea George Ranetti era poet liric. Sunt de atunci aproape treizeci de ani... Câta viață și câtă literatură! Ai putut găsi dta, în aceste triste vremuri, avântul de odinioară! Să nu-ți pară ciudat că ți pun această întrebare, deoarece zicela acestea m’am apropiat imuit de cărințele d-tale. Am împlinit astăeri patruzeci de ani și asta, firește, am se întâmplă fără melancolice și întristate reflexii In orice caz pe-atunci era în alt veac și într’o lume mai bună și mai fericită. Firește, mă poți număra între colaboratorii Adevărului literar și artistic. Vom căuta să-ti trimit cât de grabă ceva. Ca dragoste și prietenie. _______ M. Sadoveani 1) Intelectualii ruși numesc „marele Martie“, prima revoluție din Martie 1917 al d-tale Acolo unde încetez să fiu moral, nu mai am nici o putere. GOE1UB 55 Adevĕrul Literar de altă dată Fără perspectivă și înșelătoare e nălucirea trecutului! Este destulă vreme de când, într’o „clasă de meditație“, la Internatul liceului Sf. Sava, mi-a căzut în mână, întâia oară, un număr din „Adevărul Literar“... Și cu toate acestea, amintirea pare că ar fi de eri. Ca într’un desen antic, lipsit de perspectivă, așa stă in fața noastră miragiul a tot ce fu cu noi din clipa neînțeleasă a primei amintiri... Cred că era prin toamna anului 1893... Dar nu m’aș mira să mă oprească cineva și să-mi spună că greșesc. Deunăzi am căutat, în privința aceasta, să pun, față în față, amintirile mele cu ale scumpului meu amic și dascăl Ion Teodorescu, dar nu ne-am potrivit. M’am gândit să verific anul, căutând colecția „Adevărului Literar“. Dar nu scriu o istorie literară, ci vedem contuze și întâmplări din zilele pe cari le-am trăit eu. Și atunci: „ți tu minte câte ’n lume al auzit. Ce fi treaz pe dinainte, câte singur ai vorbit ?" Cred că era prin toamna anului 1893, când următorul desen, din „Adevărul Literar“ îmi iată existența unui astfel dădu pe de supliment al „Adevărului“ și, într’un fel oarecare, existența familiei ’literare de pe atunci, într’o criptă, tăiată în două, printr'o secțiune transversală (ca în cărțile noastre de geometrie) se vedeau mai multe rucle, așezate unele peste altele, iar pe racle erau scrise numele unor scriitori români, morți, la data aceea. Deasupra criptei și din pământul care o acoperea, creștea o mulțime de ciuperci. Și pe fiecare ciupercă era câte-un nume de scriitor român in viață, pe atunci, și înfloritor. Alături de criptă, era... intrarea birtului din gara Ploești și Gherea stătea jos în ușa prăvăliei. Și dacă nu mă înșel) era prin prejur și Caragiale, dar nu mai mi-aduc aminte ce făcea. Așa am aflat, întâia oară, în chip durabil, că avem o familie literară, parte subt pământ, parte de-asupra pământului, că avem un critic literar birtaș și alte multe legende și adevăruri contimporane. Anton Bacalbașa (Dumnezeu să-l odihnească !) purta cu talent, cu nervi, cu spirit și cu fanfară, direcțiunea acestei foi literare. Iar împrejurul lui era un stat major de tineri, plini de dar și de ideal, adeseori mai presus decât directorul. Erau în jurul lui Anton Bacalbașa , Traian Demetrescu, Pincio, C. Anghel, A. Toma, I. Teodorescu și alții, unii în redacția ziarului alții colaboratori mai de departe, dar toți bine înțeleși între ei, asupra câtorva lucruri capitale și închinați unui acelaș ideal. Pe vremea aceea, inspirația românească era deosebit de generoasă și de umanitară.Teoriile și personalitatea lui Gherea fermecau și înduplecau. Prestigiul ideilor socialiste era atât de pătinzător și simpatia pentru lumea nouă atât de generală, încât literații timizi sau refractari începeau să-și piardă trecerea de care se bucuraseră până aci. Pe de altă parte, o revistă proaspăt apărută, dacă voia succes rapid, nu putea să disprețuiască prietenia și concursul „Adevărului Literar“. Acesta a fost cazul revistei „Viața“. Deși în substraturile ei sufletești revista aceasta s’a dovedit pe urmă, destul de conservatoare și de burgheză, când a început să apară a dat tuturor impresia că prinosul ei de dragoste și de tămâe se îndreptează către altarul socialist. Curentul Eminescu, explicat și legitimat de Gherea, era acum curentul speranțelor sociale. Vlahuță, Delavrancea, Caragiale.7. ascultau, nopți întregi, pe Gherea, la Ploești, și din contactul personal cu această minte superioară era dest neputință să nu le rămână măcar obsesiuni, oricât de contrazise. Anton Bacalbașa — în ce avea el mai închegat și mai îuminus în sufletul — era copilul $1 e’evul lui Dobrogeanu-Gherea. Ziarul literar pe care l’am întemeiat și la condus, cu atâta duh, cu atâta vervă cuceritoare, era o tribună literară socialistă. Aceasta putem s’o afirmăm noi, cei ce acum 27 de ani citeam „Adevărul Literar“ și eram de-abia prin clasa a treia sau a patra secundară. Dacă ar zice cineva într’altfel, l-am desminți cu toată puterea amintirilor noastre, cu toată vioiciunea unor îminesîi, ajunse pentru noi, de-atunci încoace, fond și normă sufletească. Am auzit adeseori pe unii pe alții întrebând din nevinovăție, din orbire sau din fățărnicie). Ce foloase avem noi, de pe urma Socialismului ? Multe răspunsuri drepte și liniștitoare putem da aceste întrebări necugetate. Dar, în special, putem răspunde, cu privire la trecutul nostru literar , însuflețirea ,1 frumusețea literaturi românești, de acum 30 si 35 de ani, se datoresc, in bună parte, ideilor și idealului socialist. Mișcara intelectuală și literară, de mai târziu, naționalistă și îngustă, e un fel de Nil, recăzut în matca lui, după ce tot Egiptul fost răcorit și fecundat. De „Adevărul Literar" mă neagi mai mult decât amintim de cititor, mai mat decât entuziasmul cu care urmăream nuvelele, articole, poeziile și—mai cu seamă—polemicele lui. E adevărat că Anton Bacalbașa a lăsat curând direcțiunea foii pe care o crease. Nestatornicii și mobilitatea omenească, în genere, și ale lui Tony, în deosebi, l’au împins spre alte țărmuri și ziare. Și „Adevărul literar“ și ce politic au rămas fără Tony. Suplimentul literar a început apară în alt format și cu alți colaboratori, dar cu aceiași tradiție de libertate și de socialism. Trecuse vremea. Era prin anul 1896.’Cititorii copii, de acum câțiva ani, erau gata să termine liceul și neastâmpărul și pretențiile lor crescuseră. Eram câțiva prieteni și Colegi, cari stricam multe caete albe și doream încercărilor noastre literare — cu dor nestins, cu dor fatal! — coloanele noului „Adevăr Literar“. Un secretar de redacție, tânăr, prietenos și indulgent (d.B. Brănișteanu), era să fie complicele destinului și Introducatorul nostru literar. Așa se face că scormonitorul arhivelor depărtată, literare va găsi, într’o zî în „Adevărul Literar" din toamna anului 1896, două mivéarete („Pe terasă“ și „Harpistul Dionis“), cari dau dovada intempetenței mele grafice din zilele acelea. # E de atunci un sfert de veac! „Adevĕrul“ are ambiția, tinerețea și puterea să-și reclădească hamphiteatrul vremei noastre, tribuna- literară de altă dată. Și (lucru ml tocmai ușor de întâlnit) poate să regăsească, din vechea gardă, câțiva soldați cari se țin încă bine și cari au mândria legitimă că au rămas credincioși idealului de acum un sfert de veac. G. Galaotiov 66 — ^epigranATI ! Un agronom — om c s știință nntreab’odată ps-un țăran: — P gronomie , Cu ce’ngrășați pământul voi?“ „Noi" — zise dânsul — „an de an Doar cu sudoarea 'n timp pe pace, Cu sânge’n vismul de război!’’ P. Rosiade (Continuare în Păi. 2-a) DESPRE DUȘURI ȘI BAI Biblioteca Județeană ASTRA — slaltoass *P31499* Sănătatea este bunul e și mai prețios al omului. Un meseriaș voinic și sănătos trăește mai mulțumit decât un bogătaș slăbănog și șubred. Cel dintâi se scoală odihnit, muncește cu plăcere, mănâncă cu poftă, se bucură pe deplin de cele mai nevinovate petreceri; cel din urma se deșteaptă amețit și cu ochii impăiănjeniți, umblă morocănos, mănâncă fără poftă, mistuie greu, oamenii fi înveninează, totul îl desgustă. Fericirea nu atârnă atâta de bunurile pe cari le stăpânești, cât de puterea ta trupească și sufletească, de a te bucura da dânsele. In țările cari stau în fruntea lumii, omul e crescut de mic în religia sânatății. Închid ochii și’ndată îmi apar in citite scene văzute in occident: vecina mea, nevasta unui trombonist de orchestră militară, plimbăndu-și copilul în cărucior, ceasuri întregi în fiecare zi, în parc ȘÎ’n pădure ia aer curat;aceasta se pricepe s’o facă și nevasta lucrătorului și nu se sfiește s’o facă nevast MW- Dedicate amicalul meu Gr. Trancu-Iașî, în timpul de față ministru al Asistenței sociale, ' ta burghezului de clasă mijlocie); zeci de grupuri,meci de copii de clasele primare, colo de elevi de liceu, dincolo de studenți,__în sweather subțire și fără mâneci, în pantaloni scurți și sandale, jucând Fassfeall în parc, cu evlavia liniștită a unui cult; tineri și bătrâni luând băi de aer și de soare într’o grădină împrejmuită de un zid tanait, sute de adolescenți bălăcindu-se la râu, pa lângă zăgazul morii, ori stând întinși ceasuri întregi la aer și la soare; grupuri de studenți, cu capul gol și’n ușor costum de sport, trecând prin oraș pe seară în pas alergător, fără ca să poți ști de unde vin și’ncotro merg, dar înțelegând că s’antrenează pentru niscaiva curse pe jos, în sfârșit întreaga populație orășenască risipindu-se. — Dumineca, sărbătoarea, în zile de vacanța,—prin păduri și câmpii îngrijite ca niște grădini.» Trei sânt comandamentele fundamentale, ala sănătății, ostenești-te necontenit, respiră totdeauna aer curat, spală-te pe corp in fiecare zi In țara românească porunca din urmă se cuvine să fie așezată la început și iată, de ce. Țăranii-și câștigă pâinea ta sudoarea frunții; la țară, și celelalte clase se ostenesc destul,ș_de nevoie ori de plăcere. Și la oraș, poporul face, slavă domnului, mișcare destulă, drumuri pe jos, greutăți de cărat, treburi pe lângă casă; copii de „familie” se bat, se trântesc, se cațără pe garduri și pe copaci, se dau pe ghiață și cu sania. Oamenii maturi găsesc și ei prilej de mișcare, fiindcă legătura cu satul a rămas în orașele noastre de provincie, încă strânsă. In definitiv, stratul oamenilor cari degenerează din lipsă de exercițiu fizic îmi pare la noi destul de subțire. Nu vreau să spun că societățile sportive nu trebuesc încurajate. Din contra, să fie stimulate cât de mult. Problema aerului se arată ceva mai acută. Țăranul duce lipsă de aer la căsuța lui joasă, ferestrele nu se deschid, iarna sunt lipite cu hârtie, spațiul e prea mic față de numărul persoanelor. Abia cu venirea anotimpului cald, săteanul român capătă sânge în obraz, fiindcă-și petrece ziua pe ogor, iar noaptea doarme pe prispă. De lipsă de aer suferă la oraș și poporul din pricina sărăciei și a necurățeniei, și o parte din plasa înstărită, silită a locui în cartierele suprapopulate unde curățenia curților lasă atâta de dorit. Trebuesc create împrejurimi orașelor noastre mai mari, trebueste desvoltat obiceiul excursiilor în silele libere. Dar fie tot acute se’nfățișează problema băilor. Românii nu obicinuiești să se spele. In București nu se ’mbăiază într’o și,_’acasă ori la baie,—trei mii de oameni; nu există douăzeci de mii de oameni cari să facă baie odată pe săptămână; în toată țara numărul lor nu se ridică la 70—80 de adică la 1% din populația României E destul de grav nu vii ,,Dar“ veți zice iară, „oare baia să aibă o atât de mare . însemnătate ! La această întrebare, chiar dacă ași fi un om cu totul ignorant în* chestiuni de higietíu, ași răspunde: „Treime să aibă însemnătate mare, dacă din cel puțn. popoarele șilizate___era să zic au ținut’o în atât Bătrânul și tatei da. din belșug trate temple înăle mai vechi timplasela mai dvimai spălata__ e mare cinste, îl orienta căluxoare, adevăapei a tot vindecătoare. Orientul are credința, nu atât de absurda cât pare, ba din contra, adescontoaată de experiență,—că toate bolile, dein guturaiu până la tuberculoză și sifilis, se pot vindeca cu băi de aburi, „cari scot răutatea din trup“. Rafinatul japonez se scaldă zilnic, toată familia în aceiași apă, fiindcă sunt atât de curați, că n’o murdăresc. Despre vechii greci și romani__știți... Și dacă de la orient trecem în occident, cultul apei ni se arată și mai desvoltat. Cetiți En Amerique de Huret; dușurile calde și reci apar la fiecare câteva pagini, ca un Cartaginem ess © celendam. Fiecare școală, fiecare spital, fiecare atelier, fiecare azil,de noapte, fiecare ospătărie populară, etc. are o sală de dușuri calde și reci. De vrei să te lecitești de beție—dușuri calde și reci, de vrei să scapi de mizerie__dușuri calde și reci Dar cetiți volumul și vă veți convinge. Se pare că americanul se călește ca fierul: cu cald și cu rece. Un duș dimineața și anul seara trece acolo drept ultimul cuvânt al higienii. Orășanul englez, neamț, francez, etc. iea zilnic cel puțin tubul său, adică se spală pe tot corpul c’un ■ burete mare, stând cu picioarele într’un tighian de cauciuc care se poate strânge și desface și deci îl poate însoți și’n călătorie. încă acum zece ani școlile primare din München aveau instalații de dușuri calde și reci. In țară la noi oamenii par a fi dușmanii apei; se vede că nu suntem nici orient, nici occident, ci altceva.« Ce însemnătate are baia pentru sănătatea omului? Răspunsul e atât de simplu, că-l poate pricepe și un copil de șapte ani, ce se’ntâmplă când nu cureți la timp burlanul și coșul? Se astu-l de funingine, nu mai trage, nu dă căldură, scoate fum și gasuri orăvitoare și pe urmă se aprinde. Și organismul nostru, funcționând,—arzând,__produce funingine și substanțe toxice, cari ies afară în bună parte prin piele. Dacă porii s’astupă, necurățeniile rămân la sânge și s î otrăvesc. Dar și respirația prin piele devine mai slabă, adică soba nu trage destul, arderea se face mai prost și funingene se depune mai multă. Cu alte cuvinte, pielea omului e tocmai ca burlanul de sobă, primenește și aerul care comburează și scoate și fumul și gazurile, resturile ardere. Se cunoaște cazul acelui copil, care fiind aurit din cap până în picioare pentru o serbare în Roma, a murit în chinuri. Mai intervin apoi cazuri speciale : hrana însăși poate cuprinde substanțe cari supără organismul; sau omul e artritict a sobă cu tiraj prost, ori bolnav de intestin, producând acolo otrăvuri cari intră în sânge etc. Atuncia, ea atât mai mult pielea cere să fie îngrijită ziinic. „Te scoli uneori cu capul greu”, îmi spune un intelectual cam artritic; gânduril ți sunt confuze; voința paraliziei., parcă, n’ai puterea nici să te 'mbraci; viața ți se arată în culori negre. Te bagi în bas, te să punești ușor; freci pielea e’o sgârietoare și lași să curgă dușul pe tine cinci minute, când ici când colo. Parcă apa ar căra cu dânsatoate umorile rele din sânge și din suflet, așa te’nseninezi__mai ales după ce ți-ai frecat corpul câteva minute cu prosoape bine uscate. Iți vine să cânți, să fluezi, voința o simți elastică întocmai ca un resort nou; mintea ți se limpezește, sufletul _se_ înseninează, și ’devine ușor primitor de sentimente bune. Dificultăți cari te speriau înainte, îți apar acum ca nimicuri cari te fac să zâmbești, mintea lărgită se vede în toată micimea relativității Cum n’ar avea pentru noi trisem'nființe apa, când e’n stare să facă la cinci minute o atare minune ? Ce s’a petrecut în organismul nostru? Curentul rece a strâns vasele‘pilare; sângele a fugit la inimă și s’a întors cu putere înapoi; s’ar fi trindpal. și prin vasele unde stagna; a cărat resturile de H. SANIELEVICI