Argeş, 1969 (Anul 4, nr. 1-12)
1969-01-01 / nr. 1
N r. 1 (32) i a nu a r i e 19 69 L E I 3 apareîn ziuade 10 -------i'iul ui ugл,,/ло I к/л". I SIBIU PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE. UNIȚI-VĂ ! „Vrem să fim înfrîngerea revoluţiei de la 1848- 1849 a determinat pe conducătorii ei să ajungă la concluzia că Prima sarcină a revoluţiei viitoare trebuie să fie realizarea unităţii naţionale prin unire, în prima etapă a Moldovei cu Ţara Românească. Nicolae Bălcescu formula această dorinţă a întregului popor. Vrem să fim o naţie una, puternică şi liberă prin dreptul şi datoria noastră, pentru binele nostru şi al celorlalte naţii, argumentând totodată şi necesitatea realizării ei în aprecieri ca acestea. Nu poate fi o fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, şi noi românii nu vom putea fi puternici pînă cînd nu ne vom uni cu toţii intr-armi şi acelaşi corp politic. Unirea naţională dar, e singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mîntuire pentru noi... Bărbaţii noştri cei mari... trăiră, se luptară şi periră martiri pentru această credinţă. Dacă naţionalitatea este sufletul unui popor... unitatea naţională este chezăşuirea lui, este trupul lui trebuincios ca sufletul să nu piară şi să amorţească, ci din contră să poată creşte şi a se dezvolta. Bălcescu încearcă nu numai să unească sub o singură conducere toată emigraţia moldo-valahă pentru ca aceasta să fie pregătită în vederea conducerii revoluţiei viitoare, ci să dea întregii generaţii o carte, care după propria-i expresie, urma să pună bazele unităţii naţionale. Declanşarea războiului Crimeii a prilejuit încercarea românilor printre care şi a fraţilor Ştefan Nicolae, Alexandru C. Golescu i de a lămuri guvernul turc despre necesitatea formării unor legiuni române, care să participe la război. Ei au venit în Imperiul Otoman la sfîrşitul anului 1853 şi primăvara lui 1351, dar tratativele au eşuat prin întreruperea lor la Sumla, de către Omer Paşa, în ziua de 8 martie 1854, în tot timpul războiului, a Congresului de la Paris (5.II—30.III 1856) ca şi după aceasta, exilaţii români, ajutaţi de prietenii lor străini, au dus în diferite ziare, o campanie de lămurire a opiniei publice din Europa cu privire la necesitatea unirii au organizat interpelări în parlamente, mitinguri, etc. Astfel A. Orowy, la 12 iulie 1858, interpelează guvernul britanic în problema unirii principatelor şi a repatrierii proscrişilor, obţinând de la acesta doar promisiunea sprijinirii repatrierii. La 27 septembrie 1856, Ştefan Golescu anunţa: Poimîine va avea loc la Brighton un meeting organizat în favoarea unirii. Nu era neglijată nici combaterea potrivnicilor unirii. In acest sens, unioniştii, la 16 şi 31 august, comentând circulara înaltei Porţi din 31 iulie 1856, demonstrează legalitatea unirii, iar la 23 februarie 1858, într-o scrisoare, către ziarul Globe din Londra, protestează împotriva ideii răspândite de ziar că unirea Principatelor este ideea proscrişilor români, a foştilor domni Bibescu şi Ştirbei, şi dovedind că unirea e voinţa Întregului popor român, cum a şi fost exprimată în divanurile ad-hoc, în agrest timp, cei rămaşi în ţară sunt persecutaţi ca urmare a activităţii şi opiniilor lor. Astfel, George Cretzianu, anunţă la 21 III / 2 IV 1855 pe C. D. Aricescu că cenzura i-a tăiat tot articolul său despre Educaţia femeii şi-l rogă să colaboreze mai departe la ziarul Patria, dar sub pseudonim. C. D. Aricescu este chiar de părere, în-tr-o scrisoare din 20 II / 4 III 1855 către Scarlat Turnavitu, că acesta a făcut o greşeală primind postul de judecător la tribunalul Argeş într-un regim corupt, inspirat de caracterul cameleonic şi machiavelic al domnului Ştirbei. La 11/23 iunie 1858 din Londra, se trimite in ţară o scrisoare, prilejuită de banchetul unionist de la Copou, din care relatăm: ...Unirea este singura te- Ш. (Continuare în pag. 8) VASILE NOVAC Aspect (în expoziţia LUCHIAN la Piteşti re pămîntul acesta a descălecat mai întîi Dragoş, închipuit de noi cu cuşmă şi buzdugan, gata să doboare fiara încornorată şi să şi-o aşeze pe stemă. Şi tot pe aici a descălecat din neguri tînărul visător şi trist, ca o dimineaţă de toamnă venită cu brume peste păduri de aramă şi argint. Pasul lui trezea din somn Feţi-Frumoşi şi făcea să înflorească teii deasupra celor pururi îndrăgostiţi. Un luceafăr îi călăuzea mersul, ca pe acela al unui mag întîrziat, grăbind spre marea taină. Hulit de unii, iubit de alţii, a urcat din nou pe cerul sufletului românesc steaua căzută demult în balada păstorului. Lui însuşi i se potrivesc poate cel mai bine versurile : „Era pe cînd nu s-a zărit / Azi o vedem şi nu e“. Căci sub arderea sa de diamant ceresc se vor mai naşte încă nespus de multe generaţii. în zilele începutului de an, porii de legendă aşteaptă să se deschidă la atingerea ecourilor ce ni le-a lăsat: „Acolo, lingă izvoară, iarba pare de omăt / Flori albastre tremurînde în văzduhul tămîiei“. Şi lumea cea de toate zilele se transfigurează deodată, ca piatra sub o daltă măiastră. Un voievod a întemeiat o ţară, celălalt a durat o lume grea de har, neînchipuit de apropiată nouă. A făcut-o din aleanul poporului acestuia, trecut jumătate în cuvinte, jumătate în cîntec. Iată-l străbătînd „dulcea Românie“, cu desaga pe umăr. Duce în ea, peste toate cele trecătoare, Carpaţii şi Dunărea şi Marea, laolaltă cu graiul şi toată simţirea noastră. Prin el, o fărîmă de nemurire capătă nume românesc. TOMA BIOLAN „Ah, dragul meu, cum ţi-aş putea descrie sfinta tortură a artistului acesta, cînd pictează ! I-am legat pensulele de antebraţul miinii drepte.. şi mina lui începu să se zbată nervos şi stîngaci pe suprafaţa pinzei şi faţa lui se crispă ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Ruina aceasta de om, care făcea penibile sforţări, poate cele din urmă, să traducă prin mijlocirea unui braţ invalid, rezonanţele nebănuit de adinei ale unui suflet viu, mă impresiona pind la laşitate. Am fugit din faţa acestei schingiuiri voite şi , într-o cameră alături, in umbra perdelelor groase — am plîns plînsul sec al neputinţei mele detestabile. Auzii — nu ştiu cit de tirziu — glasul coanei Paulina. Luchian, extenuat, căzuse pe speteaza fotoliului. L-am ridicat ca pe un mort şi l-am aşezat iarăşi în patul său, cu faţa în sus şi mîinile în lungul trupului“. N.N. TONICA Cronici literare nefanteziste, p. 45 Pe cea de-a IV-a treapta in zăpezile lui ianuarie se macină făina lui decembrie". Este o zicere plină de . înţelePciune şi de tîlc, ca oricare alta, zămislită din îndelunga şi colectiva experienţă umană. Şi dacă sentimentele, mai ales cele ale poporului, îşi extrag perenitatea din marea lor încărcătură de înţelepciune, acestea îşi asigură actualitatea datorită virtuţii de a-şi acorda înţelesul cu fiecare şarjă de experienţă nouă ce se adaugă trăirii depăşite. Proverbul transcris în fruntea acestor rînduri l-am auzit rostit de curînd într-o împrejurare în care erau cumpănite, erau asociate şi conjugate între ele, ultimele evenimente importante trăite, pe plan intern, de toată ţara, de întregul nostru popor. Era vorba acolo de Plenara C.C. al P.C.R. în faţa căreia secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a făcut o amănunţită şi atotcuprinzătoare expunere ; de sesiunea Marii Adunări Naţionale, în cadrul căreia au fost temeinicite noi şi mobilizatoare legi; de entuziasta întrecere care a cuprins întreaga noastră societate pentru a fi dăltuite în marmora şi granitul faptei întreg belşugul de gînduri şi prevederi adus de orizontul lui 1 ianuarie 1969. Anul 1969, răsfoit după calendarul lumii, va fi un an ce se va petrece sub zodii bune, sub zodii mai puţin bune sau pline de lacrimi şi durere — depinzînd de modul drept şi întors, de modul strîmb şi întunecat în care mai este orînduită lumea — dar judecat după calendarul nostru propriu, românesc, acest an are o valoare, o semnificaţie deosebită : în suişul nostru continuu spre culmile desăvîrşirii construcţiei socialiste a ţării, spre mirificii zori ai comunismului, noi, românii, ne aflăm — în 1969 — pe cea de-a patra treaptă a actualului plan cincinal de înfăptuiri. Pentru noi, treapta aceasta reprezintă aria pe care se durează o nouă etapă din istoria contemporană a ţării, alcătuită din victorii nu numai mari, ample, ci şi mai bogate în semnificaţii şi perspective în toate domeniile de viaţă şi activitate. Aceasta înseamnă muncă plină de dăruire, înseamnă inspiraţie şi transpunere de idei mereu mai noi în fapte necontenit mai măreţe — deci calificare, competenţă, exigenţă neostenit ascendente. Toate acestea prind viaţă la o temperatură cu atît mai înaltă, cu cit cea de-a patra treaptă a noastră cuprinde in alcătuirea ei, încă trei evenimente de istorică importanţă : momentul lui 2 Martie, cînd poporul îşi va desemna reprezentanţii în Marele Sfat al Ţării, al judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor ; sărbătorirea împlinirii a 25 de ani de la acel de purpură şi aur 23 August 1944 — un sfert de secol de nouă şi însorită viaţă a poporului şi ţării ; cel de-al zecelea Congres al Partidului care a condus ţara şi poporul spre această nouă şi însorită viaţă. O jumătate din prima lună a anului s-a consumat. Veşti din toate judeţele ţării, între care şi cele despre muncitorii, ţăranii şi intelectualii din judeţul Argeş, fac să ne tresalte piepturile de neasemuită bucurie a lucrului, care, după ce a fost bine gîndit, a fost şi entuziast pornit. Răbojul zilnic al împlinirilor îşi are crestăturile pe cit de dese, pe atît de adinei. Operele măreţe consumă idei şi concomitent le generează. Sînt operele şi ideile noastre, ale celor care sub conducerea înţeleaptă a Partidului Comunist Român vom face — chezaşi stau inimile, braţele şi minţile noastre ! — ca peste 12 luni „făina lui decembrie“ să fie mai albă şi mai bogată decit „zăpezile lui ianuarie". ION POPOVICI