Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1923 (Anul 4, nr. 115-118)

1923-02-04 / nr. 115

f im ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC" I De trei zile, se em­iîă — în adâncul sufletului său — lucrul s'a hotărît și s'a localizat în timp și spațiu, de când ?știe amănunțit, chiar unde și cum se va Întâmpla, era cu­prins de o stare sufletească lămurită, mult asemănătoare m­iștei, acea veche, foarte veche senzație, pe care aproape o uitase. 1 ce trezeau in suflet amintiri uitate, din copilărie. Și nn toate acestea era o frământare tainică, serioasă. Cât de ciudat era de pildă acest lucru: în anii din urmă,­­pe când trăia în iadul ăsta sufletesc, i s’a tocit orice sensibilitate față de lucrurile exterioare, disprețuia și privea de sus bâjbâi­­rea fără rost, forfotirea în sus și în jos, importanța cu care, viața frământată din jurul lui, își diriguia măruntele ei formalități. Se întorcea cu dispreț dela însemnatele afa­ceri zilnice, nu răspundea scrisorilor. Pentru ce? Pentru cine? La ce bun? gândea despre tot ce avea vreo legătură cu realitatea, cu viața lui, cu Împrejurările și mediul în care trăia. Nu se preocupa de impresia pe care o lăsa oameni­lor nepăsarea și disprețul său; dacă auzea vreo părere des­pre el, S3U vreo mustrare, pe fată îi înflorea un surâs obosit și bizar. Niciodată n’a găsit de cuviință să desminta știrile îj­­ adevărate pe cari desinteresarea lui le provoca, pe cari afacerile neregulate la timp le complicau. Acum insă, de trei zile, de când nu mai avea, cu ade­vărat, nici un interes comun cu interesele lumii, de când s'a pregătit pentru acolo, unde nu mai este nici părere, nici judecată, iar dacă sunt, de bună seamă nu sunt cele ome­nești, acum simți dintr’odată nevoia nestăvilită să se dezvi­novățească în fața lumii. Toată dimineața a făcut scrisori, compoziții lungi, ceremonioase, în care analiza „cazul" său, amănunțit și obiectiv, lămurea de ce trebuia să moară. Se gândea la toți, vorbea cu fiecare in limba lui. In scrisoarea Căpitanului se explica m­ilitărește, îi încredința regularea afacerilor neisprăvite. Pe mama lui, care ani de-a-rândul nu primise dela el un răspuns, — o mângâia într’o senti­mentală scrisoare de cinci pagini, o făcea să înțeleagă, că nu s'a putut altfel. Prietenului său, doctorului, îi făcu o a­­devărată comunicare științifică, — bogată în termeni teh­­nici — despre atât de ciudata lui boală sufletească, ce-1 pre­destinase sinuciderii. Se Întrevedea din scrisori, că își simte cazul, ca fiind tot atâtea cazuri deosebite și individuale, și accentua într’un chip surprinzător, că melancolia lui nu avea o cauză din afară, obiectivă, cum se întâmplă de obi­­ceiu candidaților „comuni" la sinucidere. Stătu de vorbă — mult și călduros, — cu mireasa lui, cărei până acum îl trimitea, (doar) cel mult, cărți poș­tale, — și își desvălui toată inima. Când isprăvi și această din urmă scrisoare îi cuprinse o dispoziție foarte apropiată de fericire, presimțea, că logodnica lui va iubi dealungul unei vieți, pe cel care i-a scris aceste rânduri. In această dis­poziție sufletească îndreptă chiar două accente și o trans­crise din nou. După amiazi mai reciti de câteva ori scrisorile. Eși, dar iși opri fără de veste mersul în poarta cazarmei, — Ii veni de­odată în minte, dacă n’ar fi mai bine să sfârtice toate scrisorile acestea și în locul lor să lase pe masă o singură foaie de hârtie, pe care să scrie una, cel mult două fraze, cari să lămurească totul, condensat și definitiv. Și veniră în gând câteva fraze de felul ăsta: „Nu așa mi-am închipuit eu“, sau: „Am ajuns la fund, nu mă pot cufunda mai a­­dânc“, sau: „Viața mea nu mai are un conținut — și viața goală nu luai este de ajuns", sau: „Nu mai­ este nimic, decât' Marți... Miercu­ri... Joi... Vineri... Sâmărită... a fost de ajuns". Pe aceasta din urmă o găsi deosebit de expresivă. Câteva clipe i­ se păru, că la ea se află tot ce a spus în scrisori, apot hotărî, că tot e mai bine să trimită scrisorile. După ce isprăvi toate acestea, îl cuprinse o nespusă ușu­rare. Căpătă chef să-și rânduiască frumos și chibzuit lucru­rile cari i-au mai rămas. Merse la bancă și își scoase „livre­tele". Socoti­totul și adăugă câteva puncte noi în testamen­tul pe care 1l făcuse de mai de mult, din instinct. Se încuiă vreo patru ceasuri, ca să-și aducă în ordine hârtiile, legă­­ un pachet de scrisori cu fir de mătase roz, făcu o însemnare pe fir și îl puse de-o parte. Se uită la ceas — mai avea vreme. Servitorul moțăia, cu gulerul desfăcut, în odaia Vecină. Și făcu semn: — Să lași scrisorile acestea acolo, pe masă. Dacă astă seară nu vin acasă, dimineață să le trimiți. Ai înțeles? — Da, domnule locotenenți — Te poți duce. Cercetă arma, apoi o vârî îndesat în buzunar. Afară, pe coridor, servitoarea sergentului urla ceva. Nu prinse înțe­lesul cuvintelor, dar avu impresia — ciudată și cunoscută— că toate acestea: strigătul servitoarei, ploaia piezișe a razelor de soare și faptul că el stă, înaintea mesei de scris, toate a­­ceste s’au mai întâmplat odată, întocmai așa ca acum. Și în­dată după asta simți, că de acum înainte nu se va mai în­tâmpla niciodată, și noutatea aceasta îl umplu de-o neliniște și mai adâncă . Și simți, că acum își ia rămas bun dela toate, fără s’o mărturisească, totuși, printr’o revărsare de vorbe, că se des­parte de fiecare, în parte. De străzi, de case, la cari ia a­­minte, de parcă acum le-ar vedea mai întâi. Ciudat. Nici odată nu l-a interesat fața celor pe cari îi întâmpină, ca a­­cum. De pe a fiecăruia citește ceva, despre care acela nici nu bănuiește. Și ar fi dorit, ca toți aceștia să-i țină minte înfățișarea, ca apoi mâine, dacă se vor întâlni c­âțiva dintre ei, să poată spune: „Eu i-am­ întâlnit pe stradă câteva cea­suri mai înainte și l-am privit țintă —­ avea fata liniștită și spiritualizată". Din cartierul vilelor începând, putu să recunoască străzi pe cari nu le-­a mai văzut de douăzeci de ani. Aci tre­buia să coteasc­î, să ajungă la casa aceea cu doi plopi în față. Coborâse scara; vântul începu să susure lin, pe cer, înaintea lui se iviră stele. Și acum dintr’odată, ca și cum pe nesimțite în inima lui s’ar fi deschis o ușe tainică—de la sine, ușor, — a înțeles ceea ce vreme de trei zile !n sufletul îui s’ar fi închegat hotărîtor și instinctiv, fără să-i cunoască îndemnul; de ce anume trebuie să moară el în grădina ca­sei în care s’a născut. Sfârșitul trebuie să se top­iască cu începutul, trebuie îndreptată o mare greșală, de care nu el e vinovat. Trebuie să învedereze în fața lui și în fața lumii, că el, Sufletul, ar fi fost vrednic de altceva, de mai mult, decât la ce l-a învrednicit trupul lui nevoiaș, zămislit din femeie, nevoiașul lui trup, pe care nici nu-l mai simte;—și viața lui pe care acum o leapădă cu mândrie. Pe față i se preling lacrimi calde, îmbelșugate, buzele-i tremură într’o mișcare mută. Degetele dibuitoare pipă © ar­ma- Prins în păienjenișul unei dureri înfricoșate, simte to­tuși o mulțumire lăuntrică adâncă, înviorătoare, simte că în această durere s’a găsit pe sine, și clipa asta vă nu o va lăsa să treacă. Ascultă, Alexandre, stăți în întuneric alerga spre el o umbră înaltă­ Când ajunse destul de aproape, recunoscu pe doctor. — De cinci minute alerg după tine — gâfâi — pentru ce te grăbești așa? Pe mine m’ai căutat? Se uită buimăcit, cu senzația pe care ți-o lasă ceva ne­plăcut, chinuitor. Abea acum îi veni în minte, că și docto­rul locuiește pe aici și că toate sunt astfel potrivite, în­cât n’ar părea că pe el l-a căutat. — Tocmai voiam să plec, — din întâmplare te-am zărit. €«­ puțin să isprăvim. Vino, rogu-te, ne urcăm în laborator. Fără nici­ o lămurire merse înainte, pe față nu i se pu­te citi nimic­ Pe când 1i urma așa, neputincios. Începu să-i alburească în suflet o pornire dușmănoasă față de pur­tarea atât de poruncitoare a prietenului său. Ar fi vrut să-l umilească, să-l înspăimânte, să-l facă să simtă cu cine se poartă astfel și pentru ce faptă se pregătea el în clipa aceea­ In încăperea cu pereții căptușiți acoperiți cu pătrate de faianță era întuneric. Doctorul făcu lumină și căuta ceva pe măsuța de sticlă. Atunci observă că doctorul e foarte palid­ La milă. In clipa aceea doctorul se Întoarse spre el repede și hotărî! — Bine dragul meu, dar... Ești om în toată firea și ai datorii. Șezi, te rog, și fii liniștit. Vreau să-ți vorbesc deschis, încremeni, simți cum sângele i se înfipse în inimă, apoi se resfiră prin întreg trupul. O clipă crezu că amețește. Apoi nu mai auzi decât frânturi de cuvinte, al căror înțeles îl prindea târziu, după minute: ...încă mai de mult, când îți vorbeam de neurastenia ta... bănuiam ceva... nu voiam să-ți spun», exema aceea — în cerul gurei... puneri­le tot pentru asta le-am făcut» ana­liza... am cercetat-o «zi după masă.» păcat, ce-i mai grav, e că nu ai știut de stadiul prim». Aceasta e acum partea cea mai grea.» Asta îl fulgeră dintr’odată, ca un trăsnet. Se ridică Tuși de câteva ori, ca să nu se innăbușe. Se ridică și doc­torul — Și prognoza? Doctorul șovăi o clipă. Pentru clipa asta Îi urî. — Tratamentul poate nu e cu desăvârșire întârziat—dar va fi Îndelungat și va trebui să jertfești totul. Mai bine dacă te vei retrage pentru câtva timp în viața civilă», pentru un militar e cam greu: își destinse din nou gâtul sugrumat — Pe scurt — ce perspective am? —­ Pe scurt — nu tocmai bine. Lucrul s’a înveninat foarte tare. Se vede că și creerul mic e atacai Dar poate se retrage.. — înțeleg. Și dacă nu — câtă vreme trebuie — ca să... Un an, un an jumătate, îmbrăcă paltonul, încheindu-l cu mișcări hotărîte. Doctorul se grăbi politicos să-i ajute. Intre timp vorbea repezit, agitat. Adecă, nu știu­.­ Ca doctor te-aș încuraja, ca militar nu pot spune nimic... Dacă te gândești la vreo prostie», scoa­­teți-o din cap... La ce? Dar dacă totuși » mai așteaptă o zi, două... Omul trebuie să-și isprăvească afacerile — mai sunt și alții.» Laș, fanfaron­ — horcăi înfundat, alergând pe scări în jos, cu sângele urcat în față. Cum se desfăta luând poza astă josnică... de sfătuitor care vorbește cinstit și deschis». Răsuflă otrăvit, încleșta pumnul. — A gustat situația asta... omul rece.» doctorul, care nu se desgustă de nimic, dar care poate simți, că eu m’am des­­gustat de mine însumi». Se opri, într’atâtc se înnăbușa, « A gustat-o», a răsgustat o... a sporit-o:» probabil că a și mințit» numai ca situația să pară mai gravă... el, bărba­tul sănătos... și eu». Porni din nou, vorbea tare, gesticula. A exagerat.» cu siguranță a exagerat... Ca să cred eu, că fără îndoială... Totdeauna a fost un închipuit și un ambi­țios... Mârșevie neomenoasă... Despre ce este vorba? Nici nu observă, că rătăcea pe străzile unei mahalale necunoscute. Gândurile îi alergau prin creer deșirate, pierdu noțiunea timpului. Asemenea cuprinșilor de friguri făurea panuri uriașe, era numai atâțare și hotărîre sălbatecă, îndă­rătnică. Se opri în fața unei mari case galbene. N­ izbi un miros greu de iod. Atunci își veni în fire­ îngălbeni și în­cepu să tremure, încât trebui să se sprijine de perete. Su­dori reci îi îmbroboniră fruntea. In noaptea târzie nu mai umbla nimeni pe stradă. Ală­turea, lângă paraclis sâ săia flacăra unui felinar. Peretele galben și posomorât al spitalului respira un frig jilav, care îl pătrundea tăios în spate. Se ghemui jos lângă perete în­cetișor, fără zgomot. Rămase șezând așa, pe trotuoar, cu spatele răzimat de peretele spitalului, cu capul îngropat în palmele-i umede. Inlăuntru, dincolo de pereții aceștia galbeni gâfăie mu­ribunzi schilavi, acoperiți de răni. Sub pansamente și vată iodată: fețe, căpățâni și intestine ciopârțite. Buboaie stoarse, de cari sănătatea chiabură și îmbelșugată s’a milostivit să le arunce din prisosul ei un fir de pui de care să se agațe. Și ei se agață, — oare nu se târăsc prin țărână, pe pântece, în mână cu o bucată de lemn pe care se sprijinesc, cer­șetorii cu picioarele tăiate, ca să poată astfel ridica la trecă­tori ochii rugători: mai am stomac, dați-mi ceva, ca să-l umplu? Și sănătosul se milostivește și dă-Se pipăi dibuitor: mai are încă picioarele. Și în paraclis un clopoțel suna Învăluit, somnoros. III. Doctorul se întoarse tresărind, când în dimineața­ albas­tră cineva, asemenea unui bolnav, îi prinse liniștit brațul. Tocmai voia să intre pe poarta spitalului. — Ce?... Tu ești?­» M’ai așteptat până în ziuă aci, în stradă?.­. De unde știai, că voi veni așa de vreme? Celălalt dădu din cap. Il privea cu ochii aiuriți, fără mânie. Tremura necontenit, încetișor­— Aș fi voit să te rog, să mă primești­­, dacă nu-ți sunt spre povară... O să încerc cura asta... Un an jumătate... .Părăsesc totul­, poate reușește... Doctorul nu știa ce să răspundă. Acesta 1l privea neli­niștit, apoi continuă repede, pripit, voind parcă să-i prevină obiecțiunile oricărei umbre de îndoială. — Mi-a venit în minte ce am citit eu despre lucrul acesta... Nu tăgădui, chiar și tu mi-ai povestit— că după teo­riile mai noi totul atârnă de conștiințiositatea curei». Și că într’adevăr sunt cazuri fericite... Și eu — să știi — voi fi conștiincios». Așteaptă... am cumpănit totul amănunțit Ceas cu ceas... felul meu de trai. Dimineața mă tratez... după amiazi îmi aleg o muncă oarecare... Deveni aproape vesel, — ochii si clipeau repede, neli­niștit. — ..» am gata un întreg program... vei vedea», dacă eu mă apuc serios de ceva», vei vedea... nu sunt un băiat așa de ușuratic». Și râse ciudat, copilărește, pe un ton ascuțit și fals —• clănțănind din dinți, — și privi la doctor, îngrijorat de faptul, că zâmbea la toate acestea. Acesta nu știa ce să răspundă. Și făcu semn să-l ur­meze Trad, de IOAN LUPU Ce mai trăește azi din „ediția critică"? Istoria literară va menține poate odele adolescentului și poeziile scrise după primul atac al bolii. Miezul crista­lizat își cere însă alte suprafețe. Ar fi de actualitate o revizuire care să detașeze pe eu­ropean într’o nouă ediție Eminescu. In ceea ce e definitiv, tehnica eminesciană corespunde științei moderne a versului. In prima perioadă uzează cu virtuozitate de imagine și de notație, în ultima mai mult de notație. Sensibilizează singurătatea. Se obiectivează. Sub­tilizează corespondențe de cuvinte-imagini-idei. Receptează cu o egală putere amănuntul și cosmosul, elementul tragic și hilar. Și toată producția lui — deasupra tehnicii organice — e muiată într’un efect coloristic asemuitor cu acel al lui Rembrandt. E maestrul clar-obscurului poetic. Și peste tot viața interiorizată. Căci mai există pentru el, sufletul Asupra artei poetice moderne Duhamel face unul din cele mai interesante studii estetice în „Les poètes et la poésie" (1914). Diferențiând încă odată creația, insistă asupra metaforei lui Mallarmé și Rimbaud. Arată cum două elemente dis­parate, prin bruscul contact, fac să sâbnească o flacără vie, scurtă ca un țipăt, imaginea provizorie—sau eternă. Observă cum cunoașterea poetică, luarea în poesie a elementului esențial, notația sobră, potențiază poesia descripției pure. In perfect spirit galic spune însă: „Ca vinul unei pod­gorii renumite, glasul marilor poeți pune stăpânire pe su­flet, îl îmbată, îl dezarmează în judecată". Și Duhamel indice cele 120 de pagini de bun simț cu afirmări nicidecum noi: „Neapărat romantismul a existat; a existat și parnasul și naturalismul și simbolismul și multe alte asemenea lu­cruri; dar uit­ați c­ă toate acestea au fost și amintiți-vă că au fost „oameni“. Marii scriitori au fost, ei înșiși; scriitorii cei mici sunt cei care au format gloata școlilor". Eminescu poartă steagul romantismului românesc, „Romantism" pentru că așa numesc criticii epoca reprezen­tată de Goethe, Hugo, Byron, Pușchin, așa de diferiți între ei. Fiecare poet mare ar putea corespunde prin câte o poezie școlilor celor mai diferite. Nietsche, Mombert, școala lui Ștefan George se regăsesc la Hölderlin, contemporanul lui Goethe. D­e ce nu s’ar regăsi și d-l Blaga în poetul Dietemei, poetul versurilor li­bere (Hölderlin)? De ce n’ar fi și Eminescu, parnasian sau simbolist I * * * Lirica modernă se restrânș­e în poezia a patru poeți români consacrați de critică: Nichifor Crainic, Blaga, Botez și Maniu. Vom trece peste observația că Blaga și-a însușit cu totul forma lui Alfred Mombert (chiar în „Zamolxe"), că ultimul Maniu, Botez și Crainic ar corespunde lui James, Rodenbach sau Rilke. Vom nota numai că limba lor poe­tică e mai bogată decât în 1880, imaginile sunt inedite și abundente. Au adeseori superioritate asupra liricei contim­porane din Franța, Anglia și Germania. Ne vom opri insă la personalitate, la sufletul intim. Și din capul locului trebue să constatăm că prin atitu­dinea lor religioasă Blaga și Crainic se apropie mai mult de autorul „Luceafărului" decât ceilalți. D-nîi Botez și Maniu au în ultimile lor poezii o ironie amară, un fictus care frânge emoțiunea pur lirică în rațiuni prăpăstioase. Se apropie de satiră. Iată versuri caracteristice: Prietenii se vor simți datori să vie Până la lăcașul tău de veșnicie Să se razime acolo, triști, de un pom Filozofând ridicol: „ce-i un om­." (D. BOTEZ) Zilele trec, ca ’oameni rătăciți pe stradă la umbra caselor de mult întunecate Aici numai pentru înmormântări e paradă . Iar fetele sunt urâte toate, toate. » ..... * I * *­­ F - (A. MANIA) Sunt impregnate de personalitate originală și variază as­pectul literaturii noastre dar nu fac parte din lirica nebla­zată, lirica pură a celor care se minunează tragic sau naiv. Supra-sensibilii, neurastenicii, se vor recunoaște în d-l Botez. Rafinații, epicureianii, vor proclama de pe acum pe d-1 Maniu ca prinț al poeților blestemați. In orice cultură înnaintată va exista un dualism Bau­delaire-Verlaine — sau fantomele acestora. Nichifor Crainic — în afară de atitudinea tradițională—are avantajul asupra lui Blaga de a scri în ritm și rimă. Astfel de versuri, când sunt iluminate, se învață pe dinafară cu proverbele. Iată sfârșitul unei „bactice" al cărei corespondent mon­dial nu-l găsim decât la Richard Dehmel: O sufletul, sufletul, urmă cernită Cu glorii de secole ’n scrum. S’adaos din scrumul, durerii de-acum,, Cenușă de viață zădărnicită, Din nou semăna’i-l cu alte semințe De noi idealuri și noi năzuințe. Cenușa uscată stropisi-o cu vin, Eu pentru suflet închin, Sau versuri cuprinzând întreg sufletul chinuit al uma­nitaristului modern. Și dacă Domnul m'a deosebit Din marea umilință unanimă A fost ca mai adânc s’o simt: eu am iubit. In afară de formă, prin atitudinea lui ferventă, evan­ghelic întrebătoare sau afirmativă, Crainic e mai profet de­cât aristocratul Blaga. Poeziile lui vor fi mai curând înțe­lese la țară ca la oraș. Dar Goethe la fata mirării lui Eckermann că anumite­ versuri libere sună așa de frumos și în nemțește afirma superb că în fața tradiționaliștilor ar putea scri în așa fel versuri libere încât lumea să se știe pe dinafară. Poezia d-lui Blaga tinde spre această realizare. Sunt încă în mintea tuturor versuri din „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" sau „Noi și pământul". Lirismul n­­u descrește însă în ultimile poezii publicate în „Gândirea“, paralizat adeseori de rațiune, imagine și vorbe.­ Și mai ales imaginea, se răsbună pe vânător, mușcă din lirismul unitar, rupe avântul. M’aplec peste margine: nu știu — e — a mării ori a bietului gând? Sufletul îmi cade în adânc alunecând ca un inel dintr’un deget slăbit de boală Vino sfârșit — așterne cenușă pe lucruri, nici o cărare nu mai e lungă, nici o chemare nu mă alungă. Vino sfârșit. Pe coate încă odată mă mai ridic o șchioapă dela pămân și ascult: — asta bate’ntr’un țărm, — altceva nimic, nimic, nimic. E o poezie reprezentativă a școlii imagiste. Astăzi —­ printr’un fenomen de audiție colorată — cuvintele sună, prin sclipire. Atmosfera ce urmează puternicii imaginii­­ inelului alunecând „dintr’un deget slăbit de boală" se siu­fl prea bine că e căutată. Poate tocmai pentru că acest proce­deu al d-lui Blaga e mai greu fiind întors, liricii de până acum aveau mai întâiu atmosfera și solicitau în urmă ima­ginea. Ne aflăm în fata unei ecuații: evocarea = x-ul emoțional al atmosferii In poezia de mai sus atmosfera găsită e mai prejos de imagine, ecuația nu se egalizează, nu produce unitatea. Dacă e adevărat că o poezie se înfățișează ca un tot organic, armonios crescut, față de ținuturile co­drene ale lui Eminescu, literatura imaginilor e aceia a spalierelor. Pătrun­dem în grădină în vederea fructului imagine care atârnă greu pe suporturi. Tulpina și coroana e degenerată, fructul însă desăvârșit. In poeziile lui Goethe, Walt Whitman, Eminescu, pe lângă evocare, muzica sentimentului ridică întotdeauna ins­pirația. La Lucian Blaga aceasta se întâmplă câte­odată la Nichifor Crainic mai întotdeauna. Cu prilejul criticii lui Eminescu d-l Ibrăileanu a for­mulat vraja versului prin aceea a muzicii lui Schopenhauer: muzica e voința însăși. Carlyle în „Eroii" a arătat acelaș lucru: „Toate lucrurile adânci sunt un cântec. Pare să fie într’adevăr esența noastră centrală cântecul, ca și cum orice altceva n’ar fi decât păstaie și înveliș. Poezia o s’o chemăm gând muzical prin urmare. Așa de simplă pare ecuația creării artistice verbale și așa de mult se străduesc s’o explice. In „Geburt der Tragödie“ Nietsche dă o desvoltare rapsodică întregei probleme amintind că epoca de glorie a teatrului grec nu e a școlii lui Socrate ci aceea a premer­gătorilor, autorii mitului dioniziac. Socrate concludentul, înseamnă decadența dramei grecești. Nietsche consideră ca o supremă artă reunirea plasticei cu muzica, păstrându-se metafizica sfârșitului și se referă la opera wagneriană. * * * * In teatru mijloacele emotive sunt desigur mult mai va­riate. Dar , în poezie—chintesența artei grebale­ nare — ade­vărul acesta e intangibil: evocarea să se înnalțe odată cu sentimentul spre infinit. Efectul va fi cu atât mai mare cu cât mai integrate vor fi componentele. Versurile lui Eminescu răspund cerințelor moderne ale versului deoarece răspund legilor imutabile ale poeziei. Poetul ne dezarmează, ne îmbată, pentru că știind să scrie rafinat mai are un plus de putere elementară: in­spirația. Versurile lui răsar ca niște portice de marmură, proaspăt tăiate de fulguirea lunii... Coloane ce susțin temple de atmosferă sufletească. La Coșbuc această atmosferă va fi susținută de stâlpi de pridvor. Se vor face diferențieri la Cerna, la Crainic și la Blaga, La Bacovia, la Arghezi și la Philippide. Dar asemenea poezii, răsărite din asemenea elemente vor fi definitive — într’u­cât poate fi vorba de definitiv. I EMIL MEGLER !î, DIN LITERATURA UNGUREASCA MODERNĂ Moartea și tăietorul de lemne ==------ da FREDERIC KARINTHY­ zzzz Eminescu și poezia nouă —~~ ■ ■ ■ [UNK] - de Emil Riegier — Câteva note dintr'o disertație la „Român ro­­m­ân «Un Viena — * Imnuri către femeie E mâna ta ce-ncetul pe mâna mea s-așterne, E glasul tău ce-ncetul îmi picură-n urechi, E părul tău ce moale ca puful unei perne Ma cheamă să-mi plec capul pe auzul lui vechi*. Sunt ochii tăi, lumină de far ce mă cuprinde, Văpăi de foc de sobă ce-mi joacă pe obraji Și-ncetul îmi strecoară prin vinele răcinde In viața-mi tristă un sânge de renăscut curaj... O, tu femeie vino la pieptul meu, mi-ești dragă, Și curmă-ți glasu. închide cu sila ochiul stâng, Căci mi-alipesc obrazul de obrazul tău de fragă, Și te cuprind de mână și tremur tot și plâng... Al. Vidianu

Next