Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1924 (Anul 5, nr. 161-164)

1924-01-06 / nr. 161

196'* SSM E*m la școala uz de I. PETROV1CI, pref. universitar - AMINTIRI - Fusese hotărât cu un an mai de­vreme că nu voi face școala secundară la gimnaziul orășelului nostru, ci la un mare liceu din Capitală. In special mama nici nu voia să audă ca băiatul ei, premiant întâiu la toate clasele, să urmeze la un gimnaziu păcătos, unde toți profesorii erau suplinitori și netitrați, oameni cari steteau la mahala și nu freguentau societatea bună, iar unul dintre ei—ca culme— purta în mod obicinuit un vechiu joben, alcătuind o lamen­tabilă pereche cu acordorul de piane, un neamț pripășit mai de multă vreme, singurul care până la un timp pur­tase un cilindru în localitate, pentru marea distracție a ștrengarilor ce se țineau pe uliți, drone după el. In anul care a precedat plecarea mea la București a fost în casa noastră mare frământare. Mai întâiu o lungă corespondență cu rude din București pentru a mijloci prin trecerea lor presupusă ca să fiu admis la un internat al Statului. Răspunsurile erau care de care mai tulbure și mai descurajante. Ba­că sunt locuri puține, ba­că sunt în regulă generală mulți candidați cu sprijin mare. In sfâr­șit într’o zi tată-meu se hotărî să pue capăt eroic acestor tribulațiuni zadarnice, așternu fără să-i cunoască o scri­soare către Ministrul de Instrucție, plină de duioșie pen­tru mine și aproape umilită pentru cel care scria. Toată familia a știut de scrisoare dar ceea ce n’a bănuit nimeni e că într’un moment în care țara o lăsase să se usuce și eșise din birou, eu o citisem toată, rămânând înmărmurit între altele când am văzut distanța care era până la un ministru chiar de la un fruntaș al urbei noastre cum știam că este tatăl meu. Au trecut vre-o două-trei săptămâni de neliniște și îngrijorare. In sfârșit, într’o dimineață, mama năvăli în odaie la mine strigându-mi colorată de bucurie : Bravo ! bravo ! Pe hârtia pe care mi-o întinse am cetit repede și cu inima în gât: „Ordin s’a dat liceului Sf. Sava ca fin­­d-stră să fie primit infern“. Dedesupt iscălise ministrul în persoană. Mama s’a pus febril pe lucru pentru a-mi complecta­­ misoul. Ai fi zis că mărită, o­ filă. Lingerie de cea mai fină olandă, câte douăsprezece rânduri din­ fiecare articol. Sufrageria noastră se transformase într’un atelier. Femei cu ziua ajutau la croială. Dânsa împletea horbotă de mâ­nă, pentru a-mi încadra prostirile și fetele de pernă. Da­­că ar fi putut bănui biata femee în ce hal îl voi aduce la cea d­intâia vacantă, această zestre elegantă l O jumătate pierdută, câteva înlocuite, iar restul niște boarfe de nere­cunoscut, după evoluția pe care o suferise prin mâna spă­lătoresc: de la internat! La rândul meu trăiam „între vis și viață“. In fine o să văd și eu acel oraș care apărea închipuirii mele în culori de basm minunat. Voi traversa eu însumi acele strade despre care auzisem, podul Mogoșoaei, bulevarde­le, șoseaua,—unde noaptea lumina electrică (noțiune com­plect necunoscută pentru mine) le face limpezi ca ziua. O să văd adesea pe rege și palatul în care lpcitește, mă plimb cu tramvaiul,—pe șine în mijlocul orașului. O să să mă duc la teatrul, a căruia sală feerică o văzusem în­­­tr’un calendar și voi cunoaște actorii cei mari, care nici în turnee nu voiau să se oprească în târgul nostru, soco­­tindu-i din cale-afară mic. O să pot lua aere grozave, chid mâ voiu întoarce de Crăciun, față de toți acești provin­ciali care mucezesc departe de Capitală și nu o văd cu anii și o să mă desinterez de micile ambițiuni locale ca de pil­dă că nu avem de­cât un regiment de infanterie și chiar acela comandat de­ un locotenent-colonel. Ce-o să-mi mai pesc mie, care o să stau în București, unde sunt toate so­iurile de armată și toate felurile de generali ! Dar mai era încă o perspectivă care îmi umplea ini­ma de emoțiune: faptul că voi putea ca franceza învățată la școală să dau iama prin romanele mamei, ale căror tit­luri și autori le știam mai exact ca dânsă, dar pe care nu le puteam ceti, cu toate că putină franțuzească elemen­tară prinsesem din conversațiile de­ acasă, unde se strân­geau multe cucoane cu învățătură de la „Sacré-Coeur“. In special dorința mea era ațâțată de romanele din Illlustra­­tion. Aci apăreau toate cu ilustrații sugestive și oricât m­ă trudeam înseilîndu-le să reconstitui o Istorie coherentă nu izbuteam mai nici­odată. Mă rugam adesea de mama să mi­ le explice, dar mă alegeam în­deobște cu făgădueli care nu se realizau. Ce-aș fi dat să pot construi subiec­tul, ajutat de fotografiile acelea care înfățișau momente rupte din cursul povestire! „ Era un roman—și n’aș putea să spui de ce nici până astăzi—care mă chema mai puter­nic ca toate: „Toute une jeunesses de François Coppée. Revăd în gând câteva din ilustrații: Un copilaș pieptănat de m­aică-sa, un balcon cu flori acărătoare, un tânăr ce­tind cu gesturi lângă o lampă de masă, o apă cu poduri, și siluete de biserici în zare, frânturi de iubire tălnuntă.... un colț de parc pe care îl desfrunzește toamna, aceasta chiar la sfârșitul romanului care se și încheia cu o frază pe care o pricepusem de atunci și a cărui melancolie mă și pătrunsese: „Et les feuiles tombent, et le feuiles tombent“. Voi ceti așa dar la cea dintâia vacantă aceste texte, lângă care sufeream ca un Tantal și mi se vor deschide aceste comori ascunse din a căror viață se prelingeau câte­va rare răzlețe în acele ilustrații promițătoare.... Voi ceti îmi ziceam „Toute une jeunesse“.... de­și vai!... aceasta nu s’a întâmplat așa de repede, fiindcă până la Crăciun franceza școalei secundare, despre care îmi fă­­risem iluzii puerile, nu depășise cu nimica pe aceea cu care mă dusesem de acasă... Intre timp s’a călătorit vara și au început să mijea­scă zorile anului școlar. De data asta nu era numai pa­sul obicinuit al vremei, care înaintează, ci un răsărit de fată nouă, o cotitură de drum, un început de epocă. Din­ ce în ce simțeam că devin centrul de interes al întregii familii cari nu se reducea numai la părinți, fiindcă a­­veam și două bunici, câțiva unchi și câteva mătușe. Pen­tru cufărul care se umplea me­reu și pe care mama îl dădea cu’ncetișorul, bunicile au trimes și ele două-trei gavanoase cu dulceață.... „să aibă băiatul de mâncat la școală“. Fratele mai mare al tatei mi-a dăruit o pungu­­iită cu­ un fond inițial de câțiva arginți. In sfârșit fie­care mădular al familiei și-a avut mica lui atențiune pentru tânăra odraslă care crescută în puf acasă, mergea acum între străini, într-un regim de școală severă. Un eveni­ment familial despre care se vorbea cu înduioșare chiar prin casele prietenilor, cu singurul refren consolator: „O să se învețe dânsul, fiindcă îi place cartea“. Dacă era însă unul care exalta de o bucurie neștir­bită, aceia eram eu. Ideia de a vedea Bucureștiul strivea orice germen de tristețe. Și pe lângă toate celelalte era gândul unei lungi călătorii cu trenul, în care voi traversa o treime de țară, trecând pe lângă atâtea orașe și oprin­­du-mă la atâtea gări. Avusesem totdeauna o plăcere bol­năvicioasă în a mă plimba cu trenul, dar până atunci nu făcusem decât drumuri scurte prin locuri învecinate cu orașul meu. De data asta mi se deschidea o cale lungă și o studiasem în toate amănuntele ei. In cancelaria moșului Costică, medicul primar al județului, descoperisem pe perete, exact de-asupra scheletului de care fugeam când eram mai mic, un „Mersul Trenurilor“ care avea în frunte chiar linia mea. In două zile știam toate stațiile pe din afară, în ordinea lor geografică—ba mai știam care din ele are bufet sau restaurant. Am spus-o triumfător acasă și pentru a nu se crede că mă laud, necontenit reci­tam gările de-a rândul, în întregime sau fragmentar.... Monteoru—Ulmeni—Vintileanca—Mizil—Inotești—Albești, Valea Călugărească—Ploești.... îmi așterneam astfel saloane concrete pentru Închi­puirea mea îmbătată, fără răbdare să mai aștepte ziua plecării de dejân­d de Apropiată. Pâpă otueiil a­ mai fost însă o aprigă­­ și grea­ discuțiune, în care gata-gat­­eram să fiu învins fără sprijinul mamei care a trecut de partea mea. Tatăl meu, ca om rezonabil, zicea să plecăm cu acceleratul de noapte care sosea dimineața în Bucu­rești. Asta însă pentru mine ar fi fost o catastrofă: n’ași fi văzut drumul, drumul acela cu care îmi enervasem i­­maginația cu­ atâtea zile înainte. Eu propuneam un tren de zi care pleca dimineața și ajungea pe seară , numai bine să stau tot timpul la fereastră și să înregistrez cu preciziune defilarea peisagiilor. Tatăl meu îmi tot spunea că „nu e nimica de văzut“ și mai cu seamă că trenul a­­les de mine, merge mizerabil și se schimbă de trei ori până la București. Am biruit totuși până la urmă și bietul om a cedat bombărind că „trebue să se ia după capul copiilor“. Cu aceasta se trecea cea din urmă săptămână a lui August în care, ca toți anii, strugurii superbi de Nicorești înlocuiseră la masă pepenii îmbătrâniți. Mai erau încă trei zile, încă două, în sfârșit numai una, în care am um­blat ca un desmetic, iar noaptea m’am sbătut ca un pește în așternut. Mai înainte de a se lumina bine de ziuă toată casa a fost în picioare. Mama dădea ultimile porunci slu­gilor emoționate, căci și părinții mei care mergeau să mă instaleze aveau să lipsească o săptămână-două. Iată că sosesc două birje de piață cu bătrânul argat care mă ținu­se de-atâtea ori în cârcă, într’una s’au așezat bagajele, într’alta ne urcăm noi. O pocnitură de bici urni cea din­tâia trăsură, după care se mișcă ș’a noastră, în timp ce personalul de serviciu care ieșise până în stradă îmi stri­ga într’un­ cor haotic: „Să te’ntorci sănătos cu conașule!“ Dar eu eram fascinat și toate aceste lucruri care m’ar fi făcut să vibrez altădată, nu m’au mișcat mai de loc... La gară o parte din familie era sosită, cealaltă a ve­nit după noi. Trenul care se forma din stație era tras la peron,—un tren mixt care la coada unei duzini de va­goane de marfă, avea două-trei vagoane pentru călători. După îmbrățișări nesfârșite acei care plecam ne-am suit într’un compartiment aproape gol. Fereastra mi-a fost fi­rește cedată mie, și m’am și instalat lângă dânsa după ce tată-meu a lăsat-o să cadă pe jumătate. Mai erau câ­teva minute și locomotiva își făcea pregătirile. Cele două bunici însăcrămate nu mai conteneau cu povețele și re­comandările de pe peronul gării: „Vezi mam­ă să fii su­pus, acolo nu e ca acasă... să nu te pui la harță cu cei mari și să asculți de pitagogi“... Dar clopotul de plecare a pus capăt la toate și după cele două șucrături ale mașinei ca răspuns la țignalele șefului de tren, ne-am pomenit de­odată împinși înapoi, pentru ca zdruncinați pînă în maruntae și într’un tapaj infernal de tampoane ciocnite, să luăm după câteva mo­mente direcția cea adevărată. Batistele au început să flu­ture, pălăriile să se agite. Una din bunici, folosindu-se că trenul se mișca încă agale mi-a mai svârlit o ultimă jerbă de sfaturi sănătoase : „Vezi mamă, nu uita, supunere și răbdare....“ Dar cine stătea s’o mai asculte, acum când imagina­ția mea complect slobozită de mișcarea însăși a tereștrii de la care priveam, anticipa traseul pe care îl înfăptuiam în fine, bodogănindu-mi la ureche­. ..Mărășești-Putna- Seacă, Focșani, Costești,... Sibiea... Râmnicu-Sărat... ?! Batrân Amicii mei, când am plecat, Eram mai tânăr de­cât voii „ Veniaminul ne-a lăsat, — V'ați zis glumind, haidem și noi!“ Și ’ntreaga lume­ am pribegit Umblând nebuni după noroc, Când soarta iarăși ne-a 'ntrunit Pe câte șense la un loc. Privesc al vostru blând profil, Și, dus pe gânduri, trist rămân ! Cum eu, plecat cel mai copil, Mă 'ntorc acum cel mai bătrân ? Radu D. Rosetti „ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC" Succes literarizn -AMINTIRI - Viața scriitorului e o goană nebună "după succes Când a scris cele dintâi rânduri a visat laurii ce „o să-i încunune odată fruntea“. Mic sau mare, succesul îl mă­gulește și îl face fericit. Chiar și scriitorii cari nu scriu pentru marele public vânează succesul. O elevă de liceu, care își scrie zi de zi memoriile, de obicei își „uită“ carnetul în vreun loc, unde îl găsește altcineva. Când acel „cineva“ a citit aproape toate paginile, domnișoara apare furioasă, face o scenă de crezi că au dat­­ tătarii și lacrimile ce izvorăsc din fru­moșii ei ochi se usucă numai când i se spune că paginile sunt drăguțe, frumoase, admirabile. Nici cele dintâi rânduri ale scritorului nu sunt desti­nate marelui public. Sunt versuri, de obicei foarte corecte ca versificație, ritm și rimă. Sunt primele acorduri ale „eternului cântec“, scrise pentru cei doi „ochi albaștri ca marea“ ori „negri ca păcatul“; înfrigurat, așteaptă succesul. Inima îi bate cu putere, când își adâncește privirile în frumoșii ochi, ce nu spun nimic. .Spun numai buzele și îl fac pe scriitor să fredo­neze: — O, buze frumoase, de ce vă strânbați? E primul (și uneori și ultimul) insucces literar. Când un scriitor î­i spune, că el nu vânează succesul nu-l credeți. E, poate, modest dumnealui. Dar și modes­tia face parale numai când e scoasă la lumină. Când scriitorul își vede întâia oară scrisul tipărit în coloanele vreunei reviste (de obiceiu de a doua mână), pe fața lui se întipărește fericirea — și laurii visați odinioa­ră iau forma concretă. De-acum se începe pentru el o e­­pocă de succese, amestecată cu insuccese. Unii îl laudă, alții îl hulesc. Pe cei dintâi îi iubește, pe cel de-al doilea îi respectă, își zice: — Știu, cel puțin, că m’au citit. Dacă nu poate suferi pe cei cari îl ignorează. Se simte transportat în al treilea cer, când o nouă cuno­ștință (mai ales dacă e de celălalt sex) îi spune că îl cu­noaște din scrieri. Dar, îi vine să sugrume pe cel care nu l-a auzit de nume niciodată. Acesta e idealul scriitorului: să-i cunoască lumea. Ii râde sufletul când vede oameni cumpărând revista în care și-a plasat și el vreo bucată. Un sfert de ceas de nemărginită fericire am avut o­­dată și eu.­­ Mă aflam în cafeneaua „Europa”, îmi sorbeam „șvar­­tul“ și mă gândeam la... criza de numerar ce bântuia în toată țara. La masa vecină un cetățean onorabil citea o revistă, ce conținea și o povestire scrisă de mine. O sin­gură privire am aruncat asupra revistei și am simțit fiori dulci străbătându-mi tot trupul. Iubitul, adorabilul cetă­țean mă citea tocmai pe mine. I-am urmărit mișcările buzelor și mă gândeam cu groază: oare n’o să lase la o parte povestirea și o să treacă la alt articol? Când am constatat, că a citit-o toată, toată, eram ca un curcan umflat în pene. M’am apropiat de el. — Domnule, — i-am zis, — te rog, împrumută-mi pentru câteva momente, revista asta. — Cu plăcere, Domnul meu, — mi-a răspuns. — Și—o adăugă arătând titlul povestirii mele pe copertă, — te sfătuiesc să citești povestirea asta. E admirabilă... — Aș! — zisei, făcând pe grozavul.— Mici fleacuri, banalități, cari nu mă interesează. Eu citesc numai arti­cole serioase, de politică, istorie, sociologie... — Ce spui, Domnule? — fă cu el. — Politica? Escroc c­erie! Istoria? Minciună. Sociologia? Fleac. Numai lite­ratura plătește ceva! Am ridicat din umeri. De-ași avea obiceiu să îmbră­țișez pe bărbați, l-aș fi îmbrățișat și l-aș fi sărutat, vă a­­sigur.­­ Și vedeți, omul acesta mi-a făcut o pagubă de­ o mie de lei. i­ Succesele mici fac să crească pofta omului după suc­cese... mari In ziua aceea, părea că și pietrele de pe stradă și stâlpii de telegraf îmi striga: ■— La București, băiete! — La București! Un editor, un volum! Un volum în vitrinele librăriilor! In dreptul vitrinelor să se oprească femeile frumoase, să-ți privească volumul, să intre în li­brărie, să-l cumpere... Cum un prieten m­aiv mi-a împrumutat o mie de joi, în ziua următoare eram în București. Am colindat pe toțî editorii și — nu tăgăduiesc — am trăit clipe de adevărată fericire. Dar, fericirile sunt de scurtă durată, cum spune chiar și scriptura. Câțiva editori mi-au adus așa elogii, cât a trebuit să roșesc în fața lor. Dar, când la ispravă, unul mi-a spus povestea ce-o știam și eu, mai bine ca el, că e o criză te­ribilă de numerar în toată țara. Altul, că librăria lui a pu­blicat concurs pentru un volum de povestiri din răsboiu și că ar dori să iau și eu parte.­­O dorință ce n’am putut s’o împlinesc. Eu n’am fost în răsboiu. In vremea aceea, eram în temniță și scriam cu unghiile povestiri dureroase ce nu vor vedea lumina zilei niciodată­. Altul, că azi nu se mai citesc decât scrierile pornografice și romanele de detectivi. Altul, un om burtos, cu un lanț de aur, că scrii­­torii l-au nenorocit și azi­ mâine va da faliment. Altul, în sfârșit, că în ziua de azi mai bine să facă omul saramură decât literatură. Ce să vă mai spun? Am păpat mia de lei și m’am în­­tors trist acasă.­­ De-atunci muncesc din greu, să fac mia de lei. Une­ori deschid sertarul ce conține toate scrierile mele. File galbene și mai puțin galbene, din vremea când cântau privighetorile și de mai târziu­. Odată, între zile“, am dat de o scrisoare de câteva rânduri... „galbenele o scri­soare ce-și are istoria ei. Acum patru ani, într’un ziar, a apărut un articol is­călit de „un medic de la țară“. Sărmanul om s'ar fi însu­rat, dar nu-și găsia nevastă. Câteva fete, chiar de la țată, pe care le ceruse, l-au refuzat pe motiv că... nu e „la o­­­raș“. Mamele eftau disperate la gândul că fetele lor vor trebui să bată clapele pianului în pustietatea satelor,­­unde nu se aude nimeni. Cu un cuvânt: Un protest energic și solemn contra acestei mentalități bolnave... Am citit articolul și am simțit nevoia să-i răspund. Am invitat pe medicul nostru să vie... să mă ia pe mine. Sunt frumoasă, de douăzeci și unu de ani și la casa noas­tră nu se află pian. Se află numai... încă cinci surori, care dacă tocmai îi place cântecul, îi vor cânta mai frumos ca toate pianele lumii. Voi avea și zestre, plus... binecuvân­tarea părintească. Și vom fi fericiți. Am iscălit. O fată. Articolul a apărut și a făcut mare senzație. Lumea i-a atribuit unui cunoscut scriitor, om de cincisprezece vo­lume. Eu... zâmbiam cu amărăciune și mă gândeam: n’ar trebui oare să-mi iscălesc în viitor scrierile mele cu un nume femeiesc? Aproape am uitat istoria asta, când, poșta îmi aduse o scrisoare de la redacția ziarului cu pricina. Era scri­soarea unui tânăr profesor de liceu. „Stimată Domnișoară! Nu știu, exiști ori nu exiști. De cumva exiști, prin aceasta îți cer mâna. Te rog, dă-ți numele și adresa. Voi veni în curând și... dacă-ți voi plă­cea, vom stabili ziuă cununiei. Și... vom fi fericiți...“ 1 Am râs din tot sufletul și i-am răspuns la moment: „Stimate Domnule! Eu exist într’adevăr, în foarte multe exemplare. Cată-mă, te rog, și-o să mă găsești. Și­­vom fi fericiți. Așa­dar... la revedere. O fată. Acum, când am dat de scrisoarea tânărului profesor, n’am mai râs. Mi-am adus aminte de cântecul popular: ' Fire-ai maică blăstămată. De ce nu m'ai făcut fată? In fiecare zi o scot din sertar, o recitesc și oftez. O, mamă, de ce nu m’ai făcut fată? (Cu altă mutră, bine înțeles). Aș fi înregistrat șî eu­ în viată... un succes,literar real, pipăibil... SEPTIMIU POPA .---------------* # *----------------­ Vrabia Amintiri din copilărie Sânt patruzeci de ani de atu­ncl, de la întâia mea re­­mușcare. Socotesc că era toamna. Sigur nu sânt. Maică-mea mă luase cu ea, de la București, unde lo­cuiam, la Târgoviște, unde se afla mai de demult fratele meu mai mare, cel mai mare, frate pe care eu îl și uita­sem și la care mă gândiam cred, auzindu-i pomenindu-i pe părinți și pe celălalt frate al meu, și acesta mai mare. Prin Târgoviște nu mai fusesem și nici n’am mai fost de-atunci și n’am stat acolo decât trei zile.. Dar mi-aduc aminte bine că orașul era foarte departe de gară. Locuri vagi, nesfârșite, s’au legănat pe dinainte-mi, în scruncină­­turile birjii, plăcute copilului și ne-am oprit la o casă im­punătoare, veche, cu multe încăperi, cu gang, cu ogradă nemăsurată, cu grajduri în fund. Pe un drum ca de tată, — n’aș mai putea spune că’i văd aevea — îi zăresc­ pe mama, pe frate-meu Sterică, flăcăraș ca de cincisprezece ani și pe mine, — tocmai pe mine mă întrevăd, mă închipui mai nelămurit. Pe un drum de țară, mergeam tot­ trei, și poate că mai era cine­va cu noi. Stoluri de vrăbii se ridicau din garduri de m­ese uscate și de ramuri, tăbărau pe cale. A­­propirea noastră le îzgonia. Păsările se așezau iarăș pe caprele gardurilor, toate, și iar stolul întreg cuteza să se așeze la douăzeci de pași înainte-ne. Mă mirau, mă bucurau, atâtea vrăbii, care toate se depărtează, poate de la cuibul lor, și­ nu se despart. Nu aveam mai mult de cinci ani. Râdeam poate de fericire, voi fi spus ceva în privința lor, că frate-piea îmi propuse să prindă una și să mi-o dea. Ca ’ntr’un vis, în care ușor se împlinește dorința, fra­­te m­eu Sterică se repezi, nu prea mult și numai odată, — mie mi s’a părut că a făcut numai un pas, și a întins­­ [UNK] mâna — și-mi dădu o vrabie. Mi-o dădu mie, o acoperi cu degetele mânii mele drepte, strângându-mi pumnul în jurul sburătoarei speriate. Cred că nu m’am mirat în destul de sprintenia și norocul lui frate-meu. Nu m’am mirat, pentru că trecu­sem de curând prin câte­va minuni : călătorisem fără cai, cu trenul, prin locuri îngrădite cu cerul, nemărginite, vă­zusem sute de vrăbii. Cu vrabia ’n mână, m’am întors, după al mei, la casa ce ne adăpostise. Aci, mama, frate-meu, aveau tre­buri și m’au lăsat singur, socotind că mă voi juca cu pri­zonierul meu. Dar m’am găsit de­odată într’un gang, singur și stânjenit de vietatea din mâna mea obosită. Cred că se însera. Mă gândiam unde-aș cuibări-o, ca s’o păstrez, ca să fie tot a mea, și bag de seamă că zidurile din jurul meu au spărturi mari și apropiate. încântat strecor vrabia într’o spărtură și aștept. Nu­mai­de­cât o aud piuind, țipând , aud locul ca surpân­­du-se de aripile și sub piciorușele ei. Cu urechea la zid, ținându-mr­i răsuflarea, ascult: piuitul jalnic se depărtează mereu, — și ideia morții și ideia răului săvârșit de neghiobia mea mă înfioară, mă copleșește. Mereu ascult, încordat, și inima-mi bate, sî plâng, și mă frământ în zadar. De la o vreme, mama, frate-meu ,Sterică, mă căutau, disperați. Nu-și închipuiau, chiar dacă mă lăsaseră acolo ei, că sânt tot acolo. Și multe nopți apoi nu a chinuit remușcarea. ..Ce s’o fi făcut biata vrabie?“ mă întrebam și udam cu lacrimi perina, în căutarea unei speranțe că va fi scăpat. V. DEMETRIUS *—— * * * ------------

Next