Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1924 (Anul 5, nr. 161-164)
1924-01-06 / nr. 161
196'* SSM E*m la școala uz de I. PETROV1CI, pref. universitar - AMINTIRI - Fusese hotărât cu un an mai devreme că nu voi face școala secundară la gimnaziul orășelului nostru, ci la un mare liceu din Capitală. In special mama nici nu voia să audă ca băiatul ei, premiant întâiu la toate clasele, să urmeze la un gimnaziu păcătos, unde toți profesorii erau suplinitori și netitrați, oameni cari steteau la mahala și nu freguentau societatea bună, iar unul dintre ei—ca culme— purta în mod obicinuit un vechiu joben, alcătuind o lamentabilă pereche cu acordorul de piane, un neamț pripășit mai de multă vreme, singurul care până la un timp purtase un cilindru în localitate, pentru marea distracție a ștrengarilor ce se țineau pe uliți, drone după el. In anul care a precedat plecarea mea la București a fost în casa noastră mare frământare. Mai întâiu o lungă corespondență cu rude din București pentru a mijloci prin trecerea lor presupusă ca să fiu admis la un internat al Statului. Răspunsurile erau care de care mai tulbure și mai descurajante. Bacă sunt locuri puține, bacă sunt în regulă generală mulți candidați cu sprijin mare. In sfârșit într’o zi tată-meu se hotărî să pue capăt eroic acestor tribulațiuni zadarnice, așternu fără să-i cunoască o scrisoare către Ministrul de Instrucție, plină de duioșie pentru mine și aproape umilită pentru cel care scria. Toată familia a știut de scrisoare dar ceea ce n’a bănuit nimeni e că într’un moment în care țara o lăsase să se usuce și eșise din birou, eu o citisem toată, rămânând înmărmurit între altele când am văzut distanța care era până la un ministru chiar de la un fruntaș al urbei noastre cum știam că este tatăl meu. Au trecut vre-o două-trei săptămâni de neliniște și îngrijorare. In sfârșit, într’o dimineață, mama năvăli în odaie la mine strigându-mi colorată de bucurie : Bravo ! bravo ! Pe hârtia pe care mi-o întinse am cetit repede și cu inima în gât: „Ordin s’a dat liceului Sf. Sava ca find-stră să fie primit infern“. Dedesupt iscălise ministrul în persoană. Mama s’a pus febril pe lucru pentru a-mi complecta misoul. Ai fi zis că mărită, o filă. Lingerie de cea mai fină olandă, câte douăsprezece rânduri din fiecare articol. Sufrageria noastră se transformase într’un atelier. Femei cu ziua ajutau la croială. Dânsa împletea horbotă de mână, pentru a-mi încadra prostirile și fetele de pernă. Dacă ar fi putut bănui biata femee în ce hal îl voi aduce la cea dintâia vacantă, această zestre elegantă l O jumătate pierdută, câteva înlocuite, iar restul niște boarfe de nerecunoscut, după evoluția pe care o suferise prin mâna spălătoresc: de la internat! La rândul meu trăiam „între vis și viață“. In fine o să văd și eu acel oraș care apărea închipuirii mele în culori de basm minunat. Voi traversa eu însumi acele strade despre care auzisem, podul Mogoșoaei, bulevardele, șoseaua,—unde noaptea lumina electrică (noțiune complect necunoscută pentru mine) le face limpezi ca ziua. O să văd adesea pe rege și palatul în care lpcitește, mă plimb cu tramvaiul,—pe șine în mijlocul orașului. O să să mă duc la teatrul, a căruia sală feerică o văzusem într’un calendar și voi cunoaște actorii cei mari, care nici în turnee nu voiau să se oprească în târgul nostru, socotindu-i din cale-afară mic. O să pot lua aere grozave, chid mâ voiu întoarce de Crăciun, față de toți acești provinciali care mucezesc departe de Capitală și nu o văd cu anii și o să mă desinterez de micile ambițiuni locale ca de pildă că nu avem decât un regiment de infanterie și chiar acela comandat de un locotenent-colonel. Ce-o să-mi mai pesc mie, care o să stau în București, unde sunt toate soiurile de armată și toate felurile de generali ! Dar mai era încă o perspectivă care îmi umplea inima de emoțiune: faptul că voi putea ca franceza învățată la școală să dau iama prin romanele mamei, ale căror titluri și autori le știam mai exact ca dânsă, dar pe care nu le puteam ceti, cu toate că putină franțuzească elementară prinsesem din conversațiile de acasă, unde se strângeau multe cucoane cu învățătură de la „Sacré-Coeur“. In special dorința mea era ațâțată de romanele din Illlustration. Aci apăreau toate cu ilustrații sugestive și oricât mă trudeam înseilîndu-le să reconstitui o Istorie coherentă nu izbuteam mai niciodată. Mă rugam adesea de mama să mi le explice, dar mă alegeam îndeobște cu făgădueli care nu se realizau. Ce-aș fi dat să pot construi subiectul, ajutat de fotografiile acelea care înfățișau momente rupte din cursul povestire! „ Era un roman—și n’aș putea să spui de ce nici până astăzi—care mă chema mai puternic ca toate: „Toute une jeunesses de François Coppée. Revăd în gând câteva din ilustrații: Un copilaș pieptănat de maică-sa, un balcon cu flori acărătoare, un tânăr cetind cu gesturi lângă o lampă de masă, o apă cu poduri, și siluete de biserici în zare, frânturi de iubire tălnuntă.... un colț de parc pe care îl desfrunzește toamna, aceasta chiar la sfârșitul romanului care se și încheia cu o frază pe care o pricepusem de atunci și a cărui melancolie mă și pătrunsese: „Et les feuiles tombent, et le feuiles tombent“. Voi ceti așa dar la cea dintâia vacantă aceste texte, lângă care sufeream ca un Tantal și mi se vor deschide aceste comori ascunse din a căror viață se prelingeau câteva rare răzlețe în acele ilustrații promițătoare.... Voi ceti îmi ziceam „Toute une jeunesse“.... deși vai!... aceasta nu s’a întâmplat așa de repede, fiindcă până la Crăciun franceza școalei secundare, despre care îmi fărisem iluzii puerile, nu depășise cu nimica pe aceea cu care mă dusesem de acasă... Intre timp s’a călătorit vara și au început să mijească zorile anului școlar. De data asta nu era numai pasul obicinuit al vremei, care înaintează, ci un răsărit de fată nouă, o cotitură de drum, un început de epocă. Din ce în ce simțeam că devin centrul de interes al întregii familii cari nu se reducea numai la părinți, fiindcă aveam și două bunici, câțiva unchi și câteva mătușe. Pentru cufărul care se umplea mereu și pe care mama îl dădea cu’ncetișorul, bunicile au trimes și ele două-trei gavanoase cu dulceață.... „să aibă băiatul de mâncat la școală“. Fratele mai mare al tatei mi-a dăruit o punguiită cu un fond inițial de câțiva arginți. In sfârșit fiecare mădular al familiei și-a avut mica lui atențiune pentru tânăra odraslă care crescută în puf acasă, mergea acum între străini, într-un regim de școală severă. Un eveniment familial despre care se vorbea cu înduioșare chiar prin casele prietenilor, cu singurul refren consolator: „O să se învețe dânsul, fiindcă îi place cartea“. Dacă era însă unul care exalta de o bucurie neștirbită, aceia eram eu. Ideia de a vedea Bucureștiul strivea orice germen de tristețe. Și pe lângă toate celelalte era gândul unei lungi călătorii cu trenul, în care voi traversa o treime de țară, trecând pe lângă atâtea orașe și oprindu-mă la atâtea gări. Avusesem totdeauna o plăcere bolnăvicioasă în a mă plimba cu trenul, dar până atunci nu făcusem decât drumuri scurte prin locuri învecinate cu orașul meu. De data asta mi se deschidea o cale lungă și o studiasem în toate amănuntele ei. In cancelaria moșului Costică, medicul primar al județului, descoperisem pe perete, exact de-asupra scheletului de care fugeam când eram mai mic, un „Mersul Trenurilor“ care avea în frunte chiar linia mea. In două zile știam toate stațiile pe din afară, în ordinea lor geografică—ba mai știam care din ele are bufet sau restaurant. Am spus-o triumfător acasă și pentru a nu se crede că mă laud, necontenit recitam gările de-a rândul, în întregime sau fragmentar.... Monteoru—Ulmeni—Vintileanca—Mizil—Inotești—Albești, Valea Călugărească—Ploești.... îmi așterneam astfel saloane concrete pentru Închipuirea mea îmbătată, fără răbdare să mai aștepte ziua plecării de dejând de Apropiată. Pâpă otueiil a mai fost însă o aprigă și grea discuțiune, în care gata-gateram să fiu învins fără sprijinul mamei care a trecut de partea mea. Tatăl meu, ca om rezonabil, zicea să plecăm cu acceleratul de noapte care sosea dimineața în București. Asta însă pentru mine ar fi fost o catastrofă: n’ași fi văzut drumul, drumul acela cu care îmi enervasem imaginația cu atâtea zile înainte. Eu propuneam un tren de zi care pleca dimineața și ajungea pe seară , numai bine să stau tot timpul la fereastră și să înregistrez cu preciziune defilarea peisagiilor. Tatăl meu îmi tot spunea că „nu e nimica de văzut“ și mai cu seamă că trenul ales de mine, merge mizerabil și se schimbă de trei ori până la București. Am biruit totuși până la urmă și bietul om a cedat bombărind că „trebue să se ia după capul copiilor“. Cu aceasta se trecea cea din urmă săptămână a lui August în care, ca toți anii, strugurii superbi de Nicorești înlocuiseră la masă pepenii îmbătrâniți. Mai erau încă trei zile, încă două, în sfârșit numai una, în care am umblat ca un desmetic, iar noaptea m’am sbătut ca un pește în așternut. Mai înainte de a se lumina bine de ziuă toată casa a fost în picioare. Mama dădea ultimile porunci slugilor emoționate, căci și părinții mei care mergeau să mă instaleze aveau să lipsească o săptămână-două. Iată că sosesc două birje de piață cu bătrânul argat care mă ținuse de-atâtea ori în cârcă, într’una s’au așezat bagajele, într’alta ne urcăm noi. O pocnitură de bici urni cea dintâia trăsură, după care se mișcă ș’a noastră, în timp ce personalul de serviciu care ieșise până în stradă îmi striga într’un cor haotic: „Să te’ntorci sănătos cu conașule!“ Dar eu eram fascinat și toate aceste lucruri care m’ar fi făcut să vibrez altădată, nu m’au mișcat mai de loc... La gară o parte din familie era sosită, cealaltă a venit după noi. Trenul care se forma din stație era tras la peron,—un tren mixt care la coada unei duzini de vagoane de marfă, avea două-trei vagoane pentru călători. După îmbrățișări nesfârșite acei care plecam ne-am suit într’un compartiment aproape gol. Fereastra mi-a fost firește cedată mie, și m’am și instalat lângă dânsa după ce tată-meu a lăsat-o să cadă pe jumătate. Mai erau câteva minute și locomotiva își făcea pregătirile. Cele două bunici însăcrămate nu mai conteneau cu povețele și recomandările de pe peronul gării: „Vezi mamă să fii supus, acolo nu e ca acasă... să nu te pui la harță cu cei mari și să asculți de pitagogi“... Dar clopotul de plecare a pus capăt la toate și după cele două șucrături ale mașinei ca răspuns la țignalele șefului de tren, ne-am pomenit deodată împinși înapoi, pentru ca zdruncinați pînă în maruntae și într’un tapaj infernal de tampoane ciocnite, să luăm după câteva momente direcția cea adevărată. Batistele au început să fluture, pălăriile să se agite. Una din bunici, folosindu-se că trenul se mișca încă agale mi-a mai svârlit o ultimă jerbă de sfaturi sănătoase : „Vezi mamă, nu uita, supunere și răbdare....“ Dar cine stătea s’o mai asculte, acum când imaginația mea complect slobozită de mișcarea însăși a tereștrii de la care priveam, anticipa traseul pe care îl înfăptuiam în fine, bodogănindu-mi la ureche. ..Mărășești-Putna- Seacă, Focșani, Costești,... Sibiea... Râmnicu-Sărat... ?! Batrân Amicii mei, când am plecat, Eram mai tânăr decât voii „ Veniaminul ne-a lăsat, — V'ați zis glumind, haidem și noi!“ Și ’ntreaga lume am pribegit Umblând nebuni după noroc, Când soarta iarăși ne-a 'ntrunit Pe câte șense la un loc. Privesc al vostru blând profil, Și, dus pe gânduri, trist rămân ! Cum eu, plecat cel mai copil, Mă 'ntorc acum cel mai bătrân ? Radu D. Rosetti „ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC" Succes literarizn -AMINTIRI - Viața scriitorului e o goană nebună "după succes Când a scris cele dintâi rânduri a visat laurii ce „o să-i încunune odată fruntea“. Mic sau mare, succesul îl măgulește și îl face fericit. Chiar și scriitorii cari nu scriu pentru marele public vânează succesul. O elevă de liceu, care își scrie zi de zi memoriile, de obicei își „uită“ carnetul în vreun loc, unde îl găsește altcineva. Când acel „cineva“ a citit aproape toate paginile, domnișoara apare furioasă, face o scenă de crezi că au dat tătarii și lacrimile ce izvorăsc din frumoșii ei ochi se usucă numai când i se spune că paginile sunt drăguțe, frumoase, admirabile. Nici cele dintâi rânduri ale scritorului nu sunt destinate marelui public. Sunt versuri, de obicei foarte corecte ca versificație, ritm și rimă. Sunt primele acorduri ale „eternului cântec“, scrise pentru cei doi „ochi albaștri ca marea“ ori „negri ca păcatul“; înfrigurat, așteaptă succesul. Inima îi bate cu putere, când își adâncește privirile în frumoșii ochi, ce nu spun nimic. .Spun numai buzele și îl fac pe scriitor să fredoneze: — O, buze frumoase, de ce vă strânbați? E primul (și uneori și ultimul) insucces literar. Când un scriitor îi spune, că el nu vânează succesul nu-l credeți. E, poate, modest dumnealui. Dar și modestia face parale numai când e scoasă la lumină. Când scriitorul își vede întâia oară scrisul tipărit în coloanele vreunei reviste (de obiceiu de a doua mână), pe fața lui se întipărește fericirea — și laurii visați odinioară iau forma concretă. De-acum se începe pentru el o epocă de succese, amestecată cu insuccese. Unii îl laudă, alții îl hulesc. Pe cei dintâi îi iubește, pe cel de-al doilea îi respectă, își zice: — Știu, cel puțin, că m’au citit. Dacă nu poate suferi pe cei cari îl ignorează. Se simte transportat în al treilea cer, când o nouă cunoștință (mai ales dacă e de celălalt sex) îi spune că îl cunoaște din scrieri. Dar, îi vine să sugrume pe cel care nu l-a auzit de nume niciodată. Acesta e idealul scriitorului: să-i cunoască lumea. Ii râde sufletul când vede oameni cumpărând revista în care și-a plasat și el vreo bucată. Un sfert de ceas de nemărginită fericire am avut odată și eu. Mă aflam în cafeneaua „Europa”, îmi sorbeam „șvartul“ și mă gândeam la... criza de numerar ce bântuia în toată țara. La masa vecină un cetățean onorabil citea o revistă, ce conținea și o povestire scrisă de mine. O singură privire am aruncat asupra revistei și am simțit fiori dulci străbătându-mi tot trupul. Iubitul, adorabilul cetățean mă citea tocmai pe mine. I-am urmărit mișcările buzelor și mă gândeam cu groază: oare n’o să lase la o parte povestirea și o să treacă la alt articol? Când am constatat, că a citit-o toată, toată, eram ca un curcan umflat în pene. M’am apropiat de el. — Domnule, — i-am zis, — te rog, împrumută-mi pentru câteva momente, revista asta. — Cu plăcere, Domnul meu, — mi-a răspuns. — Și—o adăugă arătând titlul povestirii mele pe copertă, — te sfătuiesc să citești povestirea asta. E admirabilă... — Aș! — zisei, făcând pe grozavul.— Mici fleacuri, banalități, cari nu mă interesează. Eu citesc numai articole serioase, de politică, istorie, sociologie... — Ce spui, Domnule? — fă cu el. — Politica? Escroc cerie! Istoria? Minciună. Sociologia? Fleac. Numai literatura plătește ceva! Am ridicat din umeri. De-ași avea obiceiu să îmbrățișez pe bărbați, l-aș fi îmbrățișat și l-aș fi sărutat, vă asigur. Și vedeți, omul acesta mi-a făcut o pagubă de o mie de lei. i Succesele mici fac să crească pofta omului după succese... mari In ziua aceea, părea că și pietrele de pe stradă și stâlpii de telegraf îmi striga: ■— La București, băiete! — La București! Un editor, un volum! Un volum în vitrinele librăriilor! In dreptul vitrinelor să se oprească femeile frumoase, să-ți privească volumul, să intre în librărie, să-l cumpere... Cum un prieten maiv mi-a împrumutat o mie de joi, în ziua următoare eram în București. Am colindat pe toțî editorii și — nu tăgăduiesc — am trăit clipe de adevărată fericire. Dar, fericirile sunt de scurtă durată, cum spune chiar și scriptura. Câțiva editori mi-au adus așa elogii, cât a trebuit să roșesc în fața lor. Dar, când la ispravă, unul mi-a spus povestea ce-o știam și eu, mai bine ca el, că e o criză teribilă de numerar în toată țara. Altul, că librăria lui a publicat concurs pentru un volum de povestiri din răsboiu și că ar dori să iau și eu parte.O dorință ce n’am putut s’o împlinesc. Eu n’am fost în răsboiu. In vremea aceea, eram în temniță și scriam cu unghiile povestiri dureroase ce nu vor vedea lumina zilei niciodată. Altul, că azi nu se mai citesc decât scrierile pornografice și romanele de detectivi. Altul, un om burtos, cu un lanț de aur, că scriitorii l-au nenorocit și azi mâine va da faliment. Altul, în sfârșit, că în ziua de azi mai bine să facă omul saramură decât literatură. Ce să vă mai spun? Am păpat mia de lei și m’am întors trist acasă. De-atunci muncesc din greu, să fac mia de lei. Uneori deschid sertarul ce conține toate scrierile mele. File galbene și mai puțin galbene, din vremea când cântau privighetorile și de mai târziu. Odată, între zile“, am dat de o scrisoare de câteva rânduri... „galbenele o scrisoare ce-și are istoria ei. Acum patru ani, într’un ziar, a apărut un articol iscălit de „un medic de la țară“. Sărmanul om s'ar fi însurat, dar nu-și găsia nevastă. Câteva fete, chiar de la țată, pe care le ceruse, l-au refuzat pe motiv că... nu e „la oraș“. Mamele eftau disperate la gândul că fetele lor vor trebui să bată clapele pianului în pustietatea satelor,unde nu se aude nimeni. Cu un cuvânt: Un protest energic și solemn contra acestei mentalități bolnave... Am citit articolul și am simțit nevoia să-i răspund. Am invitat pe medicul nostru să vie... să mă ia pe mine. Sunt frumoasă, de douăzeci și unu de ani și la casa noastră nu se află pian. Se află numai... încă cinci surori, care dacă tocmai îi place cântecul, îi vor cânta mai frumos ca toate pianele lumii. Voi avea și zestre, plus... binecuvântarea părintească. Și vom fi fericiți. Am iscălit. O fată. Articolul a apărut și a făcut mare senzație. Lumea i-a atribuit unui cunoscut scriitor, om de cincisprezece volume. Eu... zâmbiam cu amărăciune și mă gândeam: n’ar trebui oare să-mi iscălesc în viitor scrierile mele cu un nume femeiesc? Aproape am uitat istoria asta, când, poșta îmi aduse o scrisoare de la redacția ziarului cu pricina. Era scrisoarea unui tânăr profesor de liceu. „Stimată Domnișoară! Nu știu, exiști ori nu exiști. De cumva exiști, prin aceasta îți cer mâna. Te rog, dă-ți numele și adresa. Voi veni în curând și... dacă-ți voi plăcea, vom stabili ziuă cununiei. Și... vom fi fericiți...“ 1 Am râs din tot sufletul și i-am răspuns la moment: „Stimate Domnule! Eu exist într’adevăr, în foarte multe exemplare. Cată-mă, te rog, și-o să mă găsești. Șivom fi fericiți. Așadar... la revedere. O fată. Acum, când am dat de scrisoarea tânărului profesor, n’am mai râs. Mi-am adus aminte de cântecul popular: ' Fire-ai maică blăstămată. De ce nu m'ai făcut fată? In fiecare zi o scot din sertar, o recitesc și oftez. O, mamă, de ce nu m’ai făcut fată? (Cu altă mutră, bine înțeles). Aș fi înregistrat șî eu în viată... un succes,literar real, pipăibil... SEPTIMIU POPA .---------------* # *---------------- Vrabia Amintiri din copilărie Sânt patruzeci de ani de atuncl, de la întâia mea remușcare. Socotesc că era toamna. Sigur nu sânt. Maică-mea mă luase cu ea, de la București, unde locuiam, la Târgoviște, unde se afla mai de demult fratele meu mai mare, cel mai mare, frate pe care eu îl și uitasem și la care mă gândiam cred, auzindu-i pomenindu-i pe părinți și pe celălalt frate al meu, și acesta mai mare. Prin Târgoviște nu mai fusesem și nici n’am mai fost de-atunci și n’am stat acolo decât trei zile.. Dar mi-aduc aminte bine că orașul era foarte departe de gară. Locuri vagi, nesfârșite, s’au legănat pe dinainte-mi, în scruncinăturile birjii, plăcute copilului și ne-am oprit la o casă impunătoare, veche, cu multe încăperi, cu gang, cu ogradă nemăsurată, cu grajduri în fund. Pe un drum ca de tată, — n’aș mai putea spune că’i văd aevea — îi zăresc pe mama, pe frate-meu Sterică, flăcăraș ca de cincisprezece ani și pe mine, — tocmai pe mine mă întrevăd, mă închipui mai nelămurit. Pe un drum de țară, mergeam tot trei, și poate că mai era cineva cu noi. Stoluri de vrăbii se ridicau din garduri de mese uscate și de ramuri, tăbărau pe cale. Apropirea noastră le îzgonia. Păsările se așezau iarăș pe caprele gardurilor, toate, și iar stolul întreg cuteza să se așeze la douăzeci de pași înainte-ne. Mă mirau, mă bucurau, atâtea vrăbii, care toate se depărtează, poate de la cuibul lor, și nu se despart. Nu aveam mai mult de cinci ani. Râdeam poate de fericire, voi fi spus ceva în privința lor, că frate-piea îmi propuse să prindă una și să mi-o dea. Ca ’ntr’un vis, în care ușor se împlinește dorința, frate meu Sterică se repezi, nu prea mult și numai odată, — mie mi s’a părut că a făcut numai un pas, și a întins [UNK] mâna — și-mi dădu o vrabie. Mi-o dădu mie, o acoperi cu degetele mânii mele drepte, strângându-mi pumnul în jurul sburătoarei speriate. Cred că nu m’am mirat în destul de sprintenia și norocul lui frate-meu. Nu m’am mirat, pentru că trecusem de curând prin câteva minuni : călătorisem fără cai, cu trenul, prin locuri îngrădite cu cerul, nemărginite, văzusem sute de vrăbii. Cu vrabia ’n mână, m’am întors, după al mei, la casa ce ne adăpostise. Aci, mama, frate-meu, aveau treburi și m’au lăsat singur, socotind că mă voi juca cu prizonierul meu. Dar m’am găsit deodată într’un gang, singur și stânjenit de vietatea din mâna mea obosită. Cred că se însera. Mă gândiam unde-aș cuibări-o, ca s’o păstrez, ca să fie tot a mea, și bag de seamă că zidurile din jurul meu au spărturi mari și apropiate. încântat strecor vrabia într’o spărtură și aștept. Numaidecât o aud piuind, țipând , aud locul ca surpându-se de aripile și sub piciorușele ei. Cu urechea la zid, ținându-mri răsuflarea, ascult: piuitul jalnic se depărtează mereu, — și ideia morții și ideia răului săvârșit de neghiobia mea mă înfioară, mă copleșește. Mereu ascult, încordat, și inima-mi bate, sî plâng, și mă frământ în zadar. De la o vreme, mama, frate-meu ,Sterică, mă căutau, disperați. Nu-și închipuiau, chiar dacă mă lăsaseră acolo ei, că sânt tot acolo. Și multe nopți apoi nu a chinuit remușcarea. ..Ce s’o fi făcut biata vrabie?“ mă întrebam și udam cu lacrimi perina, în căutarea unei speranțe că va fi scăpat. V. DEMETRIUS *—— * * * ------------