Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1924 (Anul 5, nr. 174-177)

1924-04-27 / nr. 177

ANUL V.­­ No 177­5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA ÎO LEI EX. IN străinătate-B iter­ar FONDATORI ■ / V. BEL­DI­MAN 1888—1897 FON­DATORI . 1 CONST. MINLE 1897-1920 și Artistic. SC Duminică, 27 Aprilie 1924 FONDAT în 1893 M. Eminescu Freamăt de codru Tresărind scântee lacul Și se leagănă sub soare Eu, privindu-l din pădure. Las aleanul să mă fure Și ascult dela răcoare * Pitpalacul. Din isvoare și din gârle Apa sună somnoroasă . 1 Unde soarele pătrunde Printre ramuri a ei unde, Ea ia valuri sperioasă Se asvârle. Cucul cântă, mierle, presuri — „ Cine știe să le-asculte ? Ale păsărilor neamuri Ciripesc pitite’n ramuri Și vorbesc cu-atât de multe înțelesuri. Cum ’ntreabă: „Un­de-i sora „Viselor noastre de vară ! „Mlădioasă și iubită, „Cu privirea ostenită, „Ca o zână să răsară „Tuturora”. Teiul vechiu un ram întins’e. Ea să poată sâ-l indoce, Ramul tânăr vânt să-și dee Și de brațe în sus s’o iee, tară florile să ploue Peste dânsa. Se întreabă trist isvorul : „Unde m­i-i crăiasa oare ? .".Părul moale despletindu-și: „Fața'n apa mea privindu-și „Să m’atingă visătoare „Cu piciorul ?“ Am răspuns: „Pădure dragă, „Ea nu vine, nu mai vine ! „Singuri voi stejari rămâneți „De visați la ochii vineți, „Ce luciră pentru mine „Vara’ntreagă". Ce frumos era în crânguri, Când cu ea m’am prins tovarăș ! O poveste încântată, Care azi e ’ntunecată... De­ unde ești, revino iarăși. Să fim singuri. “-------------* * *-------------­ George Coșbuc Concertul Primăverii Chiar acum din crâng venit Și cu o veste bună! Iarăși e concert, copii . Merg și eu ,și tu să vii. Mergem împreună. Vrei programă, lămurit ? Stăi puțin să caut. Cucul, un losit vestit, De printre alte țări venit, Va cânta din flaut. Cântăreața dulce'n graiu Cea numită „perla Cântăreților din Maiu" Dulce va doini din naiu Multe doine mierla. Va ’ntona apoi un psalt „Imnul veseliei“ Corul ăintrun fag înalt. Vor cânta’n sopran și’n alt Graurii câmpiei. Turturelele ’n tenor, Și­ alte voci maestre, Toate după glasul lor. Vor urma după acest cor Fel de fel de orchestre-Voci de gaițe care fac Să scoboare ploaia, Și 'ntr’o scoarță de copac­i să bată tica-tac Tactul ghem­oaia, Iar naționale-apoi Cobze și­ alte hanguri, Glas de fluer și cimpoiu, Pitpalaci și chintezoi Și-un taraf de grangur Se vor pun­e-apoi pe jos Până chiar și surzii. Când vor prinde dintr un loc Să ne cânte hori cu foc, Din iilirică sturzii, Vom cânta și noi ce-om ști. Cântece din­ carte Și de va putea veni, Vântul, și el va dormi, Că e dus departe. Cine-i contra, să-l vedem, Ca să-l știe sofii! De-aveti chef, tovarăși bhem — Ura ’n cer­­ cu totii-avem, Mergem dar cu totii Duiliu Zamfirescu Mai Flori de Paște Plin de gloria străbună ca de-un lucru strâns de el, Miralaia printre buze flueru incelinel Și cu frâul prins în stânga, iar cu dreapta prinsă'n șold, dar'ar fi preconul lumii, călătorul Child-Harold. Bate surul cu potcoava caldarâmul sunător Scăpătând scântei din piatra care-i cade sub picior, Și cu ochiul prins în sânge, sperios își cazâ­n cale, Legânându-și cavalerul pe puternicele'i sale. La ferestrele cu gratii es copilele bălane, Poftitoarele neveste, jinduitele vădane, Chiar dervișii, musafirii, părăsesc cântând odaia. Ș­i balcoane vin să vadă pe vestitul Miralaia. Dar deodată, dintr'o turlă închinată către stradă. Un mânunchiu de roze albe fu lăsat ușor să cadă. El lovi din întâmplare calul viu și sperios. Calul se isbi în lături și-și spăr­i stăpânul jos. Atunci mândrul Miralaia, ridicând de jos buchetul, Către turla înclinată se întoarse cu încetul, Insă, nezărind pe nimeni, zise'n înflorituri graiu: „A căzut poate din sborul călătoarei luni de Maiu“. La Palermo La Palermo, primăvara, Vin, Bălcescule din somnul Trandafirii urcă scara, Adormiților în domnul, Liliacul alb roșește, Să vezi firea cum renaște, Când sărută Totul, cere , Dintr’o cută Mângâiere Sânul ce-l adăpostește. Pentru florile de Paște, Prin grădini a prins o fee Unde ești în care, floare Gardurile’n­azal­e, Clipa ta nemuritoare Casele învolburate Și-a luat ființă nouă? In ciorchine Care plantă De glucine Elegantă Pe balcoane aninate, Poartă sufletu­ri în rouă ? ■ • > J: '­­ •' ■ .7 * ’ '' ‘ • Dimineața ideală Căutând urmele tale, Râde in floarea de migdală, M’am oprit la Monreale, Tinerețea stă în cale, ■ — De sub vechile morminte ,. întrupată , ‘ ........ Se ridică Intr’o fată Plin de frică Cu un coș de portocale, Crinul, floarea cea cuminte KEST F’S#* rJ !' I­sus Al nostru ești, al celor slabi și goi Pământ fi­e trupul și 'n pământ s'ascunde, Dar umbra ta ramase printre noi Și inima-mi te simte orișiunde . De sufletul ce-a întâlnit mizerii Și cu obolul său le-a vindecat, le-apropii lin, prin negura facerii. Și strângi în taină mâna care-a dat­ Apostolului răsplătit cu ură, Tu-i spui: Mergi, nu ești singur în durere/ Și gura fi-o înfrățești cu sfânta gură Ce-a semănat nădejdi și mângâiere, De cel ce geme, neputând să moară, Apropii cupa liniștii de veci, Mereu sporește-a inimii comoară Și drum de zâmbet lași pe unde treci... Al nostru ești / Ce ochiu văzu vr'odată Că te ai suit la cer, purtat de nori ? Ce gând nebun svârli această pată, Pe cel mai mare dintre visători ? Putut-a oare sufletu-fi să fugă La cei senini și fericiți din cer, Când jos, prin murmure de chin și rugă. Atâtea brațe tremură și-l cer 2 Nu, nu 1 Ale Golgotei reci piroane Nu te-au lipit atât de strâns pe lemn, Cât te-a legat de-a­cest pământ nedemn Nemărginirea rănilor umane. Atâta timp, cât lutul n'o să crească Copii asemeni chipului tău sfânt. Atâta timp, cât liniștea cerească Nu se coboară 'n inimi pe pământ; Cât timp nu vezi aieve tot ce seameni, Și ochii toți de plâns n'or fi deșerți, — Atât de mult tu, cel născut din oameni, Va trebui să mângâi și să ierți, Atât de mult vei auzi jelire Și rana ta va sângera mereu — Îmblânzitor de oameni prin iubire, Tu ți-ai ales destinul cel mai greu . ..„Dar, când vei smulge,­­ntreaga omenire Din somnul lung al greului răbdat, Când nu va fi nici chin, nici rătăcire, Atunce Tu zâmbi-vei împăcat; Atunce numai îngerul hodinii Va coborî sub ochiu­ fi înțelept, Ii va culege de pe frunte spinii Și-ți va închide rănile din piept. P. CERNA Vasile Alecsandri Lunca din Mircești Bate vânt de primăvară și pe muguri îi deschide . Vântul bate, frunza crește și voioasă lunca râde. Sub verdeața drăgălașă dispar crengile pe rând și sub crengile umbroase mierla sare șuierând. O­­ minune, farmec dulce ! O, putere creatoare ! In ori­care zi pe lume ese câte-o rouă floare. S’un nou glas de armonie completează imnul sfânt. Ce se ’nalță către ceruri de pe veselul pământ. Tot ce simte și viează, fiară, pasăre sau plantă In căldura primăverii naște, saltă, sboară, cântă Omul își îndreaptă pasul către desul stejăriș. Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș. El se duce după visuri; inima lui crește plină De o sacră melodie, melancolică, divină, De o tainică vibrare, de-un avânt inspirator, Ce-l aduc în piept suspinuri și’n ochi lacrimi de amor. Este timpul reînvierii, este timpul re’noirii S’a sperării zâmbitoare, ș’a plăcerei, ș’a iubirei. Pasârea-și gătește cuibul, floarea mândrele-i colori Câmpul via la verdeață, lanul scumpele-i comori. Sus păianjenul pe un frasin, arzind pânza-i diafană. Cu-al său fir de­ argint subțire face o punte­ aeriană, iar în leagăn de mătase gangurul misterios Cu privighetoarea dulce se îngârt armonios. Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori sburătoare Se’ndrăgesc în perechere pe sân alb de lăcrămioare. Și, ca roșu de pietre scumpe, gândăceii smălțuiți. Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiți. O pătrunzătoare șoaptă umple lunca, se ridică. Ascultați!... Stejarul mare grăește cu iarba mică. Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor, Fluturul cu planta, râul cu limpedele isvor. Și stejarul zice ierbei: Mult ești vie și gingașă " Fluturașul zice Hoard : Mult ești mie drăgălașă ! Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind . Râu, isvoare, nouri, raze se împreună iubind. Luncă, luncă, dragă luncă! raiu frumos al țării mele. ■ Mândră ’n soare, dulce ’n umbră, tainică la foc de stele ! Ca gradinele Armidei ai un farmec răpitor Și Șiretul te încinge cu-al său braț desmierdător ! Umbra ta răcoritoare, adormindă, parfumată, Stă aproape de lumină, prin poene tupilată. Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriți Ea la sânul ei atrage călătorii fericiți. Sri încântă, și-i îmbată, și-i aduce la uitare. Prin o magică plăcere de parfum și de cântare. Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, graiu, Tot șoptește de iubire în frumoasa lună Maiu ! ---------------* * *--------------­ MAI Al. Macedonski Mail Mail și aurora cu lacrimi și topaze, Mai, albele calicii de crini, dulci flori de­ amor. Și vacile de frunze, și raze, și extaze, Ș'a traiul uitare, — un chin de care mor. Mai, barca ce se duce pe undele tăcute, Și d­arul dimineții și veseli lopătari, Și luni ce sparg văzduhul pe azururi renăscute, Și bolți de argint, și trestii și candizi nenufari. Și-ori­unde, o natură tot tânără, tot blondă\ Și’n cer, pe car de flăcări, Apollon, crud și blând Lucind într'o părere de cursă vagabondă, Jucându-și caii de­ aur, și’n inimi săgetând­­ -------------* * * —­-------­ Visul Bine-ai venit April, Lună răsfățată / Sburd și cânt, zglobiț copii, Ziulica toată­l... Inainte-mi­ câmp deschis... Stau fără de fântă, Tot­ui adâncit în vis Prins de vrajă sfântă. Jos pe dâmb• mă tolănesc Fermecat de lene, Și din ce în ce clipesc Tot mai des din gene, Somnul vine mângâios, Soarele mă’mbată St. O. Iosif Parc aud un basm frumos Cu: „A fost odată. In auz îmi sună blând Zumzetul de-albine .. Mândre zâne vin tinzând Brațele spre mine Tainice spre mine vin Toate la­olaltă Râd și’n jur de mine lin, Prinse’n horă saltă.... Dar când sar să se cuprind, Caut cu atristare . Stol de porumbei sclipind Flutură in zare...

Next