Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1924 (Anul 5, nr. 209-212)

1924-12-07 / nr. 209

„ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC" Carul cu boi Agale’n holde ’ngălbenite S’apropie­ un car cu mândri boi, In praful căei dogorite Pășind alene amândoi. Un nor de pulbere ușoară Rămâne’n aerul uscat, Și coastele se desfășoară Pe un albastru delicat, Pe când fântâna’n depărtare Mai mică’n urmă a rămas, Cu un voinic venind călare Lăsând căruțe la popas. In depărtări nori ca zăpada Plutesc rotunzi pe-un cer senin, Ici colo’n pete cu grămada Sunt tufe verzi de mărăcin. Și printre holde’ngălbenite Se duce­ un car cu mândri boi, In praful căei dogorite Pășind alene amândoi. Dan Ciocarella și Aurel Șerbănescu Am scris mai sus „cinste intelectuală“. Mă tem însă fi­e. Ralea, hyper-rafinat cum pare să fie, suportă greu a­­semenea cuvinte banalizate și „învechite­" cari îi tapează pe nervi. Să ne ierte, dar nu știu cum se face că aici la București suntem mai mulți din genul acesta „învechit“, care trăește din formule căzute în desuetudine. Noi n’a­­flasem încă „ultima modă“ în literatură și filosofie; nu știam că Goethe și Kleist „nu se mai poartă“, și că, în schimb, se poartă ...Valéry. N’avem timp să frequentăm saloanele în cari se apreciază mai mult o haină modernă, fie și de o stofă mai proastă, de­cât o haină bună, dar de­modată. Pe Bergson ne permitem, deși-i admirăm finețea psichologică și talentul de filozof-artist, să-l așezăm fru­mos, în raftul bibliotecii, socotindu-i, înapoiați, „intelectua­lii"“ ce suntem, produsul „fin de siecle“ al misticismului de salon. (Domnule Ralea, ești sigur că Bergson mai e la modă în Franța? Mi se pare că ne întoarcem la „moda veche“ !) Pe French îl cetim cu interes, dar ne îngăduim să-l judecăm. Iar pe Marcel Proust îl dăm deoparte, pur și simplu, ca și pe Valéry, căci, sălbatici și înapoiați cum suntem, preferăm sobrietatea și sănătatea sufletească, pre­cum și eleganta conciziune a marelui „învechit“ care e Blasco-Ibanez­ E aici o deosebire de psih­ologie, produs al unei deosebiri de mediu. La București viața e febrilă și agitată, oamenii muncesc mult și în zilele libere citesc nu „ultima noutate“ din vitrină (e curios cum nu ne speriem noi de vitrine!) ci cartea serioasă apărută chiar (ce grozăvie!) acum șase sau șapte ani... Și iată cum orașul „frivol“ care e Capitala, după concepția poporanistă, orașul „libe­ralismului manchesterian“ (?!) în care oameni ca Zeletin, ca să poată trăi, trebue să-și cheltuiască energia în ore de germană la clasa 11-a și II-a, nu poate ține pas cu gustul din ce în ce mai rafinat al romanticei urbe de pe malurile Bahluiului, care citește cu frenezie pe Proust și pe Valéry.. Decadentismul, cu toate manifestările lui, a dispărut din atmosfera orașu­lui nostru. Este aici mult mai puțină auto­­admirație romantică, mult mai puțină admirare mutuală în cenacle și cafenele, mult mai puțin snobism monden. O atmosferă mai liberă, mai aerisită, și mai respirabilă de­cât în „Heidelberg“-ul aristocratic și romantic în care in­telectualii, ca provincialii veniți la București pentru o zi, se îmbracă în cel mai elegant costum „deriier­eri“ și fac, în gravitatea lor de mandarini, cea mai penibilă impresie. „Istrati nu e prozator român, fiindcă scrie în fran­țuzește"". Omul care a trăit până aproape de 40 ani în Româ­nia, care mânuește admirabil limba românească și redă în opera lui o atmosferă specific românească, nu e român... Povestea cu artistul De Max, care a devenit român — în chip oficial — abia după moarte! Și de ce insistența a­­ceasta, câtă vreme Istrati, al cărui talent d. Ralea îl re­cunoaște, nu ne face nici o rușine, ci dimpotrivă, ne face cinste ! Ei! Ce n’ar da unii din marii noștri scriitori să se stabilească odată pentru totdeauna că Istrati nu e scriitor român! Să fie mare la el acolo,­­ dar de să ne tulbure nouă gloria câștigată cu atâta trudă ? „Ca să-l inalțe pe Istrati, d. Sanielevici nu vede altă cale decât să distrugă pe toți ceilalți scriitori români N’a distrus pe nimeni. I-a numit diletanți (și numai pe scriitorii de astăzi, ceea ce d. Ralea trebuia să precizeze), și diletant, pe cât știu, nu e o insultă, mai ales că s’ar pu­tea explica sociologicește de ce scriitorii români nu puteau, date fiind co­ndițiunile mediului, sa se devoteze vocației lor. Iar comparația cu Sadoveanu se oferea de la sine, căci, în adevăr, între atitudinea morală a lui Istrati și aceia a lui Sadoveanu, primul povestindu-ne în „Kyra Kyralina“ lupta unui suflet curat și idealist cu un mediu stricat, iar celălalt făcând în multe opere apologia vieții instinctive și amorale, cum a dovedit fără replică d. Sanielevici, e un contrast frapant. Se înșală d. Ralea (și mă mir că n’a băgat de seamă) ,ând spune că d. Sanielevici numără printre criticii popo­­raniști pe... d. Lovinescu! Putea face confuzia asta ? Era ușor de văzut că nu putea s’o facă, ceea ce pune într’o lu­mină urâtă conștiinciozitatea de polemist și onestitatea in­telectuală a d-lui Ralea. De altceva era vorba : „Odată cu apariția poporanismului, au început să mișune geniile: D. Mehedinți a proclamat geniu pe Cerna; d. Dragomirescu pe Sârbu; d. Lovinescu pe Eftimiu și Ion Barbu“ etc. O dată cu apariția poporanismului, din cauza invaziei „de­mocrației rurale“ în literatură, care înlocuia cercurile a­­lese de intelectuali de la „Junimea“ și chiar din prima mișcare socialistă, cercuri cari formaseră odinioară pe E­­minescu, Zamfirescu, Vlahuță, etc. Rezultă că d. Lovines­cu și Dragomirescu sunt poporaniști ? Nu, ci numai că nu se mai făcea o selecțiune riguroasă a valorilor, din lipsa u­­nui termen de comparație, păcat în care au căzut, pe lângă poporanistul Stere, și d-nii Dragomirescu și Lovinescu. Pentru un om de bună credință nu poate fi nici o con­fuzie. Insinuația absurdă că d. Sanielevici „menajează“ pe d. Iorga, după ce l-a atacat vehement pe vremuri, fiindcă nu pomenește de gafele pe cari le-a făcut învățatul istoric ca critic literar, insinitate în care nu crede nici d. Ralea, e o simplă „șold­cărie“, de care se va fi rușinând însuși auto­rul ei. Sanielevici, care atacă pe oricine, cu un curaj și o sinceritate necunoscută la noi, unde „spiritul compromisu­lui“ planează asupra atmosferii politice și literare, care a­­tacând atâția oameni susceptibili, își creiază nenumărate dușmănii. — Sanielevici... „menajează“... E absurd­ ^j că d-lui Ralea îi place literatura d-lui Sadoveanu. — „de gustibus“... Sunt convins că d­­anielevici nu e singu­rul om în țara aceasta care să fi simțit golul de sentimente omenești ce se ascunde sub forma plastică și, uneori, a­­trăgătoare a acestui scriitor. Și d. Ralea reia vechea dis­cuție asupra moralei în artă, ca să ne instruiască, spunân­­du-ne adevăruri noi și interesante, că, de exemplu, un scriitor ca Henry Bordeaux sau Georges Ohinet poate fi. moral, dar netalentat, și invers, cineva poate fi ca Maupas­sant, imoral și talentat... Numai că aceste lucruri probabil le știe de mult d. Sanielevici — și cine nu le știe ?... Dacă d. Sadoveanu ar avea talentul artistic al lui Maupassant, atitudinea lui amorală ne-ar supăra mult mai puțin, — dar tot ne-ar supăra, fiindcă avem dreptul să preferăm un autor care, pe lângă talent, are și sentimen­tele alese cari .­fac farmecul vieții omenești și ne deosi­­besc de animale. Și „Kira Kiralina“ e o operă de înaltă moralitate, pe lângă necontestata ei valoare artistică. Moralitatea unei opere (mă mir că nu bagă de seamă d. Ralea) nu se judecă după ce spune autorul, ci după cum spune, după cum se complace sau nu în murdărie, după cum insistă sau nu asupra părții urâte — și mai ales după atitudinea lui în fața celor povestite. In Zola găsim nenumărate urâțenii, lucruri scabroase chiar, asupra că­rora insistă prea mult 2), făcându-și o amară și tristă plă­cere din a scormoni în putregaiul social. Și totuși, cine ar putea nega că opera lui Zola e însuflețită de un mare idea­lism moral și social ? In „Kira Kiralina“ nu găsim nicăeri aprobate sau sim­patizate faptele urâte, asupra cărora autorul trece cu cea mai mare discreție, preocupat numai de lupta titanică pe care eroul povestirii o duce împotriva întregului mediu putred al Orientului. Murdărie este, fiindcă este în mediu și numai struții și... romanticii nu vor să vadă realitatea, deși îi bănuiesc existența. Și Panait Istrati nu e romantic. El ne arată, în schimb, în contrast cu murdăria mediului, curățenia naivă a unui suflet veșnic idealist și veșnic de­zamăgit, care trăiește însă cu credința nestrămutată în prietenia ideală și în bunătatea omenească, credință care nu e de­cât, ca de obicei, proiectarea în alții a caracteru­lui său ales. Dar apologia vieții de muncă și de cinste care reese cu atâta simplitate din viața mulțumită a lui Stavru și a bătârnului său prieten, înțeleptul Barba­ Iani, alături de care cutreeră ținuturile Orientului, în strigăte voioase de „salop ! salop!“, strigăte de bucurie a vieții cinstite, după nesfârșite suferințe morale !... Era fericit acuma Stavru, când se gândea cu grijă la ziua de mâine și fusese cu totul nefericit în atmosfera încărcată de lux și de mirodenii a delicatului „bey“ care îl copleșea de daruri și îl răsfăța ca,pe un prinț... O asemenea carte morală și frumoasă, în care amatorii de brânzeturi înțe­­țepătoare nu vor găsi nimic „piguant“, poate fi comparată cu operele d-lui Sadoveanu? Să fim oameni serioși! „Il mai acuză pe d. Sadoveanu că scrie pentru mea burghezie. D-sa crede că un artist scrie cu gândul conști­ent că se adresează unui anumit public... Scriitorul scrie fiindcă are ceva de spus, etc., etc. Cum era să-l acuze d. Sanielevici pe d. Sadoveanu că scrie pentru clasa cu care îi găsește afinități evidente:mica burghezie rurală! Nu-l acuză, ci explică defectele morale și estetice ale operei lui, prin psih­ologia clasei pentru care scrie, clasă de țărani stricați, de viața trândavă. Sociolo­gul Ralea decretează că scriitorul nu scrie conștient pen­tru o anumită clasă... Pare c’ar avea o bănuială nemărtu­­risită că există, totuși, influențe și sugestii subconștiente, de la un anumit public, înspre un anumit autor... Mă întreb: Racine nu scria conștient pentru mediul de la curtea lui Ludovic XIV-lea ? Și nu e nici o legătură între opera lui și acest mediu ? Nu știa Eminescu că scrie pentru intelec­tualii și aristocrații cari îl puteau înțelege, și nu pentru „greco-bulgărimea" burgheză pe care o detesta ? Nu știa Vlahuță cine sunt cititorii lui, — junii visători cari se re­găseau în „Dan“, cu infinitele lor aspirații romantice și cu­­ stângăcia lor de plebei­ intelectuali ? Nu știa Macedonsky că nu cutare negustor sau țăran chiabur va gusta „ronde­lele“ lui, ci numai fina floare a „aristocrației“ din Paris și din București și boema, clientela acestei aristocrații, nu mai puțin decadentă și decăzută de­cât cei cari o patro­nau?... E inutil să insistăm. D. Ibrăileanu, care știe cum influențează o clasă pe un scriitor, îi va putea da toate lămuririle. „N’am auzit pe nimni care să condamne în sine un gen literar". Genul (?!) pe care l’ar condamna d. Sanielevici ar fi romantismul. Nu-l condamnă, ci îi preferă, pur și simplu, clasicismul, cum îl prefera și Brunetière. Cum ar putea condamna romantismul unui Vigny sau unui Eminescu? Poți face considerații sociale și morale asupra caracteru­lui maladiv al romantismului, când tu ești un om sănătos, dar ești obligat să recunoști că un om poate fi bolnav sufletește și totuși genial și d. Sanielevici a recunoscut-o în­totdeauna... Dar pe lângă că preferă clasicismul, po­trivit temperamentului său, îl și prevede, ca expresiune a unui nou echilibru social care se stabilește încetul cu în­cetul, după catastrofa războiului. Și dacă îl prevede, și dacă îl preferă, s’ar putea să nu-l propage? „Poți convinge pe cineva să fie brun sau blond?" A­­ceastă frază, ca și întreg pasagiul respectiv, dovedesc că d. Ralea sau n’a cetit cu atenție, sau n'a priceput pe d. Sanielevici (vezi „Clasicismul de fier“ în „Noi studii cri­tice“). Când ești convins că noua structură socială a Eu­ropei, în­ care proletariatul și munca în general, capătă o importanță covârșitoare, va da la iveală un clasicism nou, cu caracter popular, ai dreptul să propagi acest cla­sicism determinat de evoluția socială, tocmai fiindcă ești determinist, lucrezi astfel, în direcția evoluției pe care o prevezi. In ce privește chestiunea dacă Istrati e sau nu prole­tar și muncitor calificat, putem spune deadreptul, fără să mai alergăm la citații din autori, că ea n’are nici un rost. Nu e vorba de sindicatul din care Istrati trebue să fie în­scris ca să aibă conștiință de proletar, ci de clasa pentru care, conștient sau nu, scrie Istrati. A fost vagabond, dar prin cultura lui — și asta e esențial — el este, evident, a­­proape de muncitorimea calificată și organizată și de­parte de „Lumpenproletariat“. Și atmosfera în care a trăit el și în care s’au plămădit operele lui, a fost o atmosferă muncitorească cultivată (desigur, relativ), indiferent dacă tovarășii lui de discuții erau sau nu înscriși în sindicate, dacă erau fotografi ambulanți, cismari sau lucrători de fa­brică. Pentru cine scrie autorul, cine îl influențează, cine îl citește, interesează când e vorba să stabilești valoarea reprezentativă a unui scriitor, nu situația lui strict perso­nală. Muncitorii români, tocmai fiindcă sunt mai aproape, în special în vechiul regat, de starea morală și intelectua­lă a proletarilor necultivați și neorganizați, nu-l apreciază pe Istrati, lucru de care am avut prieltul să mă conving. E ușor de înțeles că în faza de cultură (de incultură, mai exact) în care s-au ținut împrejurările, literatura lui Is­trati, chiar tradusă, le e greu accesibilă și în orice caz, ei l-ar dori pe Istrati pamfletar, „porte-parole“ al nevoilor lor imediate, așa de apăsătoare, iar un scriitor clasic apre­ciat la Paris. Păstrez pentru sfârșit afirmația categorică, dar cu nimic dovedită, că Istrati e romantic. D. Sanielevici a do­vedit, printr’o minuțioasă analiză, că „Unchiul Anghel“ e o operă clasică, ca concepție despre viață, ca factură, ca stil. Să dovedească, cu aceiași răbdare, d. Ralea, că Istrati e romantic. Nu-i va fi de loc ușor. Kira Kiralina, de care vr­­eam­ mai înainte, operă morală, optimistă, obiectivă, echilibrată și de o admirabilă simplitate de stil, n’are ni­mic de „poveste orientală“ fantastică și exaltată, n’are nimic subiectiv și romantic. N’are nimic a face nici cu rea­lismul rusesc, nevrozat și mult mai puțin artistic. E o po­veste senină, calmă și odihnitoare, care nu dă aripi imagi­nației și lasă sufletul liniștit. Activitatea d-lui H. Sanielevici în cultura româ­nească n’are nevoie de apologliști. Imensa ei importanță,—­ incontestabilă pentru cei cari i-au urmărit scrisul cu o­­biectivitate,—va fi recunoscută din ce în ce mai mult, pe măsură ce societatea românească, abia intrată în faza ca­pitalistă a istoriei, se va însănătoși și se va democratiza. Pe vremuri, (ce departe pare trecutul apropiat în epocile de schimbări repezi­­) când el singur cerea sănătate mo­rală în literatură, strigătul lui răsuna în pustiu, fiindcă u­­nii se complăceau în lirismul anemic al „decadenților“, alții cântau, din interese politice, frumusețea idilică a vieții satului românesc, care în realitate era un infern. Astăzi, și mai ales mâine, când capitalul străin, industrializarea, evoluția burgheziei românești de la camătă spre industrie, însănătoșirea morală a țării, vor fi fapte îndeplinite, se va vedea că, paralel cu o vastă operă științifică pe care o vom cunoaște în curând, d. H. Sanielevici a fost în domeniul culturii, ceea ce este d. St. Zeletin în domeniul pur econo­mic, doctrinarul revoluției burgheze în România. In cât, privite în perspectiva istorică, oarecum „sub specie aeternă“, glumele de prost gust ale „sociologului“ Ralea dispar ca niște baloane de săni. ALEXANDRU CLAUDIAN 2V Ceeace nu e niciodată cazul lui Panait Istrati- Cântec din străinătate Târziu, târziu, pe drumuri prăzine Prin sate de pământ și de nuiele Prin lanuri și prin vii îmbătrânite Acolo sânt! Va fi în voia sorții Să fiu plutaș pe fluvii mari, în ceață, izbit de stânci de valuri, de sirene Dar suflete, întreaga ta viață Vei fremătă’n carpatice poiene..­. Acolo, unde dis-de-dimineță Cu­ argint sclipind în stropii mulți Copiii de țărani desculți Se hârjonesc sub înfloriri codrene Și Feți Frumoși și Cosânzene Se ’nvolbură’ sărutul lor dintâi, Acolo, suflete, o să rămâi! Viena 1921 Emil Riegler -------oaesO Sfc Osse--------­ Ziu fr­a­ților de Victor Eftimiu Sărbătoarea morților. Zi ploioasă. Bate vântul în casă, penumbră apăsătoare. Vlad a plecat de un sfert de ceas, căci Irena a fost tristă ziua întreagă. Mai mult de­cât oricând sătulă de viața pe­­ care de trei ani o duceau amândoi* — Ano, adu-mi o trăsură! Și’n vreme ce Ana căuta o birjă, Irena se îmbrăcă în negru, își puse un văl cernit peste pălărie, adună toate crisantemele din vase și cu brațele încărcate de flori, așteaptă. Dar în locul servitoarei se ivește în prag soțul, care abia plecase. — Eși, Irena? — Nu... da... Ba da!... Ana a adus o­ trăsura pe care a tocmit-o pentru­ cimitir. — A­­da! Vream să mă duc la cimitir. — De ce? . . . — E ziua morților. ! — Dar n’avem pe nimeni... acolo... Părinții tăi sunt îngropați la Iași... Ai mei trăise încă. — Știi, Vlad, că’n toți anii mergeam la cimitir de ziua morților. Puneam flori pe mormintele părăsite... — Ne duceam amândoi. S’a întâmplat să fie zile fru­moase. Acum plouă și bate vântul. Abia de se duc cei ce au morții lor acolo...­­ ! Și apoi nici nu mi-ai spus... — Mi-a venit așa deodată, nici nu mă gândeam... „Dar dacă vrei, nu mă mai duc!” I Irena își scoase vălul, mantila de ploaie, pune florile la loc în vreme ce Vlad, afară, spune birjarului să plece. Irena s’a așezat la pian și cântă „Marșul funebru” al lui Beethoven. Vlad se reîntoarce tăcut, se cufundă într’un fotoliu și ascultă. Irena a ’ncetat să cânte. In casă s’a făcut frif și umbrele se la­ă tot mai grele. — De ce plângi Irena? — Nu știu Vlad!... Irena e absentă. Privirea r­e­dusă, glasul ei pare că vorbește altora, unor ființe din altă lume: întreaga ei făptură plutește’n zarea unor vise depărtate. — Irena, tu ’mi ascunzi ceva... — Sunt tristă... sunt foarte tristă... Viață m’a obosit.. mi se pare goală... nu mai aștept nimic... nu mai vreau nimic! Și iar își pleacă fruntea și plânge. Vlad o privește lung. Apoi, ca un fulger o bănuială-i trece prin minte... O gelozie stranie l­’a prins în ghiare... își amintește de poetul mort acum câteva luni. Il cunoscuse în treacăt. Fusese prietenul Irenei. O iubise, poate. și dedicase câteva poezii, foarte delicate pline de un sentiment primăvăratec, peste care plutea o ușoară umbră de tristeță, de regret. Vlad se scoală în picioare pune mâna pe umărul Irenei și-i vorbește iritat­­i — „Irene, tu te duceai la cimitir pentru Ștefan Cor­­nescu, îi duceai flori... Așa e? — Așa e! — De ce nu mi-ai spus? — Era inutil. — Foarte urât ceia ce faci... — Urât. Vlad? Ce găsești urât să­ duci flori pe mor­mântul unui prieten, pe un biet mormânt uitat de ot­jati lumea? — Tain­ai, pe care o pui în jurul acestei vizite la ci­mitir mă face să mă gândesc la multe lucruri... să bănuesc multe. — Și anume? — Anume ? „Ei bine iată! Te duceai pe furiș la el ca să n’aflu ei că l’ai iubit. — Și dac’ar fi așa? Irena a spus cuvintele acestea sec, cu fruntea sus privindu-și în ochi bărbatul. Vlad șovăie. Nu știe ce se facă. Să izbucnească? Ar fi ridicol! Instinctiv își dă seama că nu el este acela care trebue să ceară socoteală. Intre ei doi se simte el mai vinovat, învins, se lasă pe un scaun cu fața în palme și ascultă pe Irena care s-a ridicat și-l vorbește cu glasul unei revolte multă vreme înăbușită: j — „Da, Vlad, vream să mă duc la cimitir... să plâng pe mormântul lui Ștefan Cornescu... „Sufletul meu avea nevoie de o spovedanie, alături de Un bun prieten... Și n’am pe nimeni, altul... Voiam să spun mortului tot pustiul vieței mele... vream să-i destăi­­nuiesc toată jalea mea și nevoia mea de dragoste și zădărp*­nicia tuturor viselor mele și tot amarul sufletului meu..« Căci pe tine nu te-am iubit niciodată, Vînd... Pe el t’am­ iubit. A fost o dragoste curată făcută din elanuri, din înfiripări... Ași fi fost așa de fericită alături de el, trăind o viață simplă, umilă, cu visurile și speranțele noastre! Dar ai venit tu, cuceritorul părinților mei, și bietul poet a trebuit să se dea la o parte. A plecat sfios și a plâns din umbră și nu l’am mai văzut și nici n’am mai auzit de ei. Până când, într’o zi, neștiut de nimeni, a murit singură într’o cameră de hotel. Și l’au dus la cimitir... S-au pus o cruce săracă la căpătâi Eu nu m’am învrednicit nici odată să urc pentru dânsul dealul morților. Astăzi însă, m’am simțit mai singură ca nici­odată, mai străină... Și am­ vrut să mă duc la el, — dintr’un sentiment egoist, poate.« Dar ai venit iarăși tu și mi-ai oprit și acest c­ânt, cum mi-le-ai oprit pe toate totdeauna. Rău ai făcut, că ei ai rupt și cea din urmă legătură dintre noi, silindu-mă să vorbesc, să-ți desvăluiesc taina mea. Nu te-am iubit! Ai simțit-o poate, uneori... dar nu ai vrut s’o crezi. Acum ți-o spun... Nu te-am iubit niciodată!... Vlad ascultă cufundat în gânduri cu fața în palme Poate că plânge. E prea târziu. Toate sunt prea târzii. Afara plouă. Seara s’a lăsat grea ca o pasăre cu aripile de plumb. In casă e întuneric. E ziua morților! CITIȚI SPORTUL I CEA MAI MARE PUBLICAȚIE I­N CARE REPA­RIV ANUMȚIT I­N-­J S­TREAGA VIAȚA SPORTIVA I PIN ,ȚARA SI STRĂINĂTATE | [ DE VÂNZARE LA TOȚI CH19SCAR 11 "____ "'|=3 g­ = «| DEPOZITARII DS ZIARE

Next