Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1925 (Anul 6, nr. 217-220)

1925-02-01 / nr. 217

5= „ADBVCmn. LITERAR »I ARniumC* Acțiunea acestu­i roman se petrece la Curtea regelui Henric al II-lea. Curte strălucită și atât de bogată în frunți și în nobili. O podoabă a acestei Curți era și domni­șoara de Chartres, una din cele mai bogate moștenitoare din Franța. Rămasă orfană de timpuriu, ea fu educată de mama ei, femee de o virtute strașnică, care nu se mulțu­mește numai să-i dea o educație strălucită, ci caută să-i­­­ sufle virtutea și să i-o facă plăcută. Cele mai multe mame își închipue că ajunge să nu-i vorbești niciodată unei fete de dragoste, ca s-o depărtezi de ea. D-na de Chartres însă avea o părere deosebită ; după dânsa trebue să-i se vorbească fetei nu numai de acest sentiment, ca să se convingă de partea lui pericu­loasă, dar și de puțina sinceritate a bărbaților, de necre­dința lor, cât și de nenorocirile casnice pricinuite de în­crederea femeilor; de altă parte, trebue să­ i se arate cât de liniștită e viața unei femei cinstite, câtă strălucire și superioritate dă virtutea unei femei frumoase și nobile, și că singurul lucru care poate face fericirea unei femei, e acela de a-și iubi soțul și de a fi iubită de dânsul. Domnișoara de Chartres era foarte frumoasă.­­Te­nd­er­a­le și părul ei blond îi dădeau o strălucire cum nu se mai văzuse decât la dânsa“. Toate trăsăturile ei erau regulate și figura și toată făptura ei erau pline de gratii și de farmec. Intr’o zi, la un bijutier, prințul de Cleves o vede și e atât de izbit de frumusețea și de chipul ei, că pe loc simți pentru ea ,­o pasiune și o stimă extraordinară“. O revede în Curte și se decide să o ceară în căsătorie, deși este con­vins că ea nu are nici o înclinare deosebită pentru dânsul. Căsătoria se făcu cu o pompă neobișnuită la Luvru, în apartamentele regelui, tată­ i fericit, nu însă deplin. El câș­tigase ființa adorată, dar nu și inima ei. Noua prințesă de Cleves nu știa încă ce-i iubirea. Dar iată că apare un nou personaj: ducele de Ne­mours. „Ducele de Nemours era o capodoperă a naturii; era bărbatul cel mai bine făcut și cel mai frumos. Avea calități superioare ca spirit, ca fizic și ca maniere; era neîntrecut în sporturi, arbitrul elegantelor și așa de dis­tins că atrăgea privirile tuturor. Nicio femee la Curte mi i-ar fi putut rezista și multe s’au și amorezat de dânsul.“... Era irestibil. Regina Angliei, Elisabeta, auzind de cali­­tățile lui, îl îndrăgise, deși nu-l văzuse niciodată. La un bal al Curtei prințesa de Cleves întâlnește pe ducele de Nemours și dansează cu dânsul în mijlocul unui murmur de admirație, într’atâta erau de potriviți amân­doi. Ea se simte plăcut impresionată, iar el se amorezea­­zâ „nebunește“ de dânsa, din clipa în care a văzut-o. Se mai revăd la Curte, la sporturi și aiurea, și la fiecare dată ea se simte mai tulburată, văzând pasiunea lui înfocată, dar nemărturisită.­­ Această schimbare în natura prințesei de Cleves nu scăpă mamei sale, care vedea primejdia și urmările ei fu­neste. Nu se poate închipui durerea ce simți această fe­­­meie. Ea căzu la pat puține zile după aceea își dede sfârșitul. Înaintea morții o chemă pe fie­ sa și o conjură pentru ultima­­ oară să renunțe la această pasiune care a încolțit în inima ei și să se gândească la ceea ce datorește bărbatului, sieși și bunei reputații de care încă se bucura. Cuvintele mamei o rechemară la datorie. Atunci își dete și ea seama de calea greșită ce apucase având pentru d. de Nemours sentimente pe care le datora numai soțului ei. Moartea acestei virtuoase femei îi pricinui­ o mâhnire adâncă. Ea luă hotărârea să nu mai vază pe Nemours, și din acea zi arătă soțului ei ceva mai multă dragoste ca până atunci. Dar vizitele lui de Nemours, în timpul doliului, slăbiră intru­câtva această fermă hotărâre. Acest om superior în toate­ și de care se amorezase o regină numai din auzite, venea, ca și amanții din romanele sentimentale din acele timpuri galante, să se așeze în fața ei ,,cu acea teamă și acea timiditate pe care o dau adevăratele pasiuni, și stă­tea câtva timp fără a putea vorbi...“ „Sunt persoane, zice ducele, cărora nu îndrăznești să le dai dovezi de pasiu­nea ce ai pentru ele decât în mod indirect, și neindraz­­nind să le arăți că le iubești, ai vrea cel puțin să vază că n’ai vrea să fii iubit de alta...“ Vorbele lui de Nemours îi plăceau și o ofensau totdeodată. Nu era stăpână pe sine însăș. „Cuvintele cele mai neînțelese ale unui bărbat care place pricinuesc mai multă tulburare decât declarațiile pe față ale unui bărbat care n­u place..." Se văzu din nou prinsă, deși crezuse că nu mai avea decât indiferență pen­tru­ dânsul. O singură cale îi mai rămânea­ să nu-1 mai revadă, renunță de a mai merge la Curte, pretextând diverse in­dispoziții și în acele locuri unde l’ar fi putut întâlni. A­­flând despre aceasta, ducele de Nemours nu se mai duse nici el nicnici. Dar într’o zi pe când un pictor lucra la un nou portret al d-nei de Cléves, sosește în vizită și de Ne­mours. El vede pe masă un­ mic portret al iubitei, și, în văzul ei, îl ascunde în buzunar. O puternică emoție ii cu­prinde pe amândoi în fața acestei scene mute. Dar un eveniment neînsemnat, căderea u­nnei scrisori amoroase din buzunarul unui nobil de la Curte, aduce niște încurcături din cele mai grave, cari fac pe prințesă să treacă prin toate fazele pasiunii: ură, gelozie și iubire adevărată. Toate aceste faze sunt admirabil analizate și pricinu­esc cititorului emoțiile cele mai intense. Hotărât, nu mai încape nicio îndoială, prințesa de Cleves este în­vinsă și nedestoinică de a se mai împotrivi pasiunii care o târăște spre păcat. In culmea nenorocirii, ea se hotărăște să se retragă la țară, spre a înlătura de aci înainte orice putință de re­vedere. Dar aci soțul ei, care nu pricepe de loc această exilare de bunăvoie și prin nimic motivată a prințesei, o imploră să-i spue motivul acestei hotărâri neînțelese. A­­tunci această femee eroică se decide să împărtășească bărbatului ei ceea ce niciodată poate femee măritată n’a destăinuit unui soț, și anume dragostea ei pentru un altul. •Joi bine­ domnule, răspunse ea, aruncându-se la picioa­rele lui, vreau să-ți fac o mărturisire care niciodată nu s’a­ făcut unui bărbat; dar nevinovăția purtării și a inten­­țiunilor mele îmi dă puterea s’o fac. Intr’adevăr am mo­tive de a mă depărta de Curte și vreau să înlătur primej­ s dia în care se găsem câteodată persoane de vârsta mea. N’am dat nici o efl­adă de slăbiciune și nu mi-e teamă să dau nici de acufnainte, dacă mi-ai îngădui să mă re­trag de la Curte... Oricât de periculoasă e hotărârea pe care o iau, o iau cu bucurie, ca să mă păstrez demnă de d-ta. Iți cer iertare de mii de ori, dacă sentimentele mele îți displac, cel puțin n’am sa-ți displac niciodată prin fap­tele mele. Gândește-te că, pentru a face ceea ce fac, tre­bue să ai pentru soț o prietenie și o stima fără seamăn. Condu-mă, fie-ti milă de mine și iubește-mă încă dacă mai poți“. . Durerea prințului de Cleves în fața acestei mărturi­siri fu nemărginită: „Fie-ți d-tale milă de mine, doamnă, îi zise el; sunt vrednic de ea* și iartă-mă, dacă, în primele clipe ale unei nenorociri așa de mari ca a mea, eu nu răs­pund cum trebue unui procedeu ca al d-tale. Îmi pari mai vrednică de stimă și de admirație decât toate femeile din lume, dar, în acelaș timp, mă consider cel mai nenorocit dintre oameni. Mi-ai inspirat iubire de la prima dată cand te-am văzut­ nici posesiunea, nici indiferența d-tale nu au putut-o stinge; ea mai durează încă, nu ți-am putut niciodată inspira iubire, și văd că te temi de a o avea pentru un altul. Dar cine este, doamnă, acel om fericit care îți inspiră această teamă? Ce a făcut el ca să-ți placă ?...“ Prințul de Cleves e zdrobit sufletește. El vrea să­ afle numele acelui fericit bărbat care a izbutit să găsească ca­lea inimei prințesei, pe care el nu a putut-o găsi. Dar în zadar. Ea nu-l va destăinui. Prințul de Cleves îl va afla mult mai târziu pe cale indirectă. Dar această scenă a mărturisirii, așa de faimoasă astăzi, pe atunci atât de combătută și care dă tot intere­sul romanului acestuia, n’a rămas cunoscută numai de prințul de Cleves. Un martor, pe care întâmplarea la a­­dus în acel baschet în acel tragic moment, și care sta ascuns ca să nu fie văzut, a auzit întreaga destăinuire a Prințesei. Acesta era ducele de Nemours. Acum era și el convins că prințesa iubește pe un altul decât soțul ei. Cine putea să fie acel altul decât dânsul? Plin de bucurie de a se ști iubit „de cea mai frumoasă persoană care s’a văzut vreodată,“ el se întoarce la Paris și povestește unui prie­ten, nobil ca și dânsul, scena destăinuirii, cu toate amă­nuntele, ea fiindu-i comunicată de cineva care a auzit-o și care este chiar amantul acelei femei. Prietenul se gră­bește s-o divulge la Curte și în curând ea deveni publică. Prințul și prințesa de Cleves consternați de acest svon și neștiind cine a putut să divulge o scenă la care nu luase parte decât ei, ajunseră să se bănuiască unul pe altul și să-și facă reproșuri amare. Când într’o zi, la Curte, în apartamentul unei prințese regale, d-na de Cleves află din chiar gura ducelui de Nemours că el a destăinuit acea scenă­, pe care o aflase deja un prieten, fără să știe despre cine era vorba. Durerea d-nei de Cléves e foarte mare, văzând ușurința și lipsa de seriozi­tate cu care a procedat omul iubit de dânsa. Dar tot nu putea să-și dea seama cine a fost martorul acelei des­tăinuiri? # • * Din clipa nenorocită a destăinuirii, prințul de Cléves nu mai fu acelaș om. El nu mai putu să se menție la acea înălțime care este de­asupra naturii omenești, și a­­sistăm la toate variațiunile sentimentelor prin care trece înainte de a ajunge la gelozia cea mai acută. Sub înrâu­rirea acestei gelozii, el ajunge să facă prințesei imputări pentru fapte cari mai degrabă ar merita recunoștință. ..Pentru ce deosebiri? zice el prințesei care refuzase să primească pe d. de Nemours; pentru ce nu-ți este e! ca orișicine? de ce te temi atâta să-l vezi? de ce îi arăți că ți-e teamă de dânsul?...“ Cu timpul ajunge să-i facă im­putări aspre pentru destăinuirea făcută. Nu mai e stăpân pe sine, pe liniștea sa obișnuită. „Un lucru să știi­ doam­nă, ai făcut din mine cel mai nenorocit om din lume“. Din acest moment tot interesul romanului trece asu­pra prințului de Cleves. Suferințele pe cari le îndură, și cari se măresc treptat, se mișcă adânc și atrag toată a­­tențiunea noastră. Chemat de rege ca să-l însoțească într-o călătorie el pleacă, iar d-na de Cleves se retrage la țară pe tot timpul absenței soțului ei. Dar bănuind că de Nemours o vizitează, el expediază un om de încredere care să-l supravegheze pe acesta și să-i raporteze cele constatate de dânsul. Instrucțiunile greșite ale omului contribuiră să agraveze bănuelile prințului de Cléves. El fu cuprins de o amarnică disperare, care îl zdrobi. In aceeas noapte fu apucat de friguri și boala se agravă re­pede. Prințesa de Cléves, chemată în grabă îl găsi pe ducă. El o primi foarte rece. Ziua morții se apropia. Miș­cat de devotamentul sau poate convins de prefăcătoria ei, el se hotărăște să-i vorbească. In ce termeni și cu câtă măsură îi se adresează: ,­Am meritat inima d-tale, d-nă, și mor fără părere de rău căci n’am putut-o obține și nici nu­ o mai pot dori.“ Și când d na de Cleves izbutește să-l convingă de nevinovăția ei, prin ce cuvinte mișcătoare îi răspunde el: „Mă simt așa de aproape de moarte că nu vreau să mai văd nimic din ce ar putea să mă facă să re­gret viața. M’ai lămurit prea târziu, dar mă simt totuș ușurat de a duce cu mine gândul că ai fost demnă de stima ce am avut-o pentru d-ta. Iți mulțumesc că mai pot avea mângâierea de a crede că amintirea mea îți va fi scumpă și că, de ar fi atârnat de d-ta, ar fi avut pentru mine sentimentele pe care le-ai avut pentru un altul“. * * * Moartea prințului aruncă pe d-na de Cleves în cea mai cumplită durere. Regina veni s’o vază și o duse în­tr’o mănăstire aproape în nesimțire. Când putu să-și dea seama de nenorocirea ei și ce bărbat a pierdut, prin vina ei proprie, avu oroare de sine-însăș și de d. de Nemours. De Nemours la rându-i, aștepta cu nerăbdare trece­rea lunilor de doliu, ca să ceară mâna d-noi de Cleves, de astă dată asigurată. Dar așteptarea lui fu zadarnică. Toate încercările de a o mai revedea rămaseră infruc­­toase. Devenise melancolic și trist. Stătea visător ceasuri întregi, într’o grădină, privind la ferestrele casei iubitei sale. E adevărat că și pasiunea d-nei de Cleves era încă vie și suferințele ce îndura erau neînchipuite, dar gân­durile triste o readuceau mereu la acela pe care îl pier­duse. In sfârșit el reușește să­ o vadă printr’un subterfugiu în casa unchiului ei. Surprinsă, ea încearcă să-i vorbeas­că sincer pentru ultima oară, împărtășindu-i cât de adânc a impresionat-o iubirea lui și cât de mult la simpatizat și ea. Dar cu încetul el se trădează spunându-i modul cum a aflat că este iubit de dânsa, ascuns în boschetul unde a avut loc destăinuuirea. Ea îl acuză atunci de moartea soțului ei, provenită prin bănuelile pricinuite de purtarea lui nechibzuită. ..Pentru ce a trebuit, zicea ea în lacrimi, ca eu să te acuz astăzi de moartea d-lui de Cleves?. De ce nu te am cunoscut acum când sunt liberă sau pentru ce nu te am cunoscut înainte de a mă fi mă­ritat? Pentru ce soarta pune astăzi între noi o barieră de netrecut?“ Ea pleacă, sfătuindu-l să aștepte până ce timpul își va fi făcut opera. Dar inima ei nu se putu liniști încă. Luptele ce se pe­treceau în sufletul ei o împiedicau de a lua o hotărâre definitivă. Deocamdată, până la sfârșitul doliului, ea se retrase la țară, în Pirinei, unde putea în tristețe să evoce amintirea d-lui de Cléves, care-i devenise scumpă. Apoi, zdrobită de atâtea lupte cu sine insăș, căzu grav bolnavă. Viața îi fu în primejdie, încetul cu încetul imaginea unei morți apropiate o deslipi de lucrurile și sentimentele pă­mântești și nu-i mai rămăsese vie decât amintirea d-lui de Cleves, care i se întipărise în inimă. Zadarnice fură toate încercările desperate ale d-lui de Nemours de a o mai revedea, de a-i mai putea vorbi. Cu trecerea anilor, se stinseră cu încetul și durerea și pa­siunea lui cea mare. D-na de Cleves mai trăi câtva timp fără nădejde de scăpare. Viața ei, care a fost așa de scurtă, a lăsat pilda unei virtuți fără seamăn. Const­răineanu Romanul sentimental al d-nei de la FayetW prințesa de Cleves I de CONST. ȘĂINEANU I SENTIMENTALII In corespondența lui Voltaire cu Frederic cel Mare vine deseori vorba de lacrimi. Pentru poezii, pentru tra­gedii mai ales­ câteodată și față de întâmplări triste netre­cute prin poezie, bărbații aceștia să întorc în plâns, și, de­sigur, nu fără mândră mulțumire, își anunță unul altuia fregvența și bogăția lacrimilor. Așa iera și, pe atunci: ,,verser des larmes“ era o eleganță obligatorie. Dinadins am pomenit, ca exemplu, pe aceștia doi — oameni deosebit de isteți și practici, care treceau cu vo­ința lor peste orice, ca să se vază în trăsături cât mai groase puterea ciudată a unei mode psihologice. Când re­gele cel atât de sensibil a dat răvaș de drum filosofului, el spunea intimilor, l-am stors ca pe o lămâe, nu mai a­­veam ce scoate din el, să plece. De partea lui, filosoful sensibil făcuse contrabandă cu hârtii de valoare saxone, pe care Frederic tocmai le întrezărise în Prusia — un ghe­­șeft minunat între atâtea altele ale patriarhului. Acest li­terat care-și amesteca, când vroia, lacrimile umanitare cu ale prietenilor regali sau alții, nu se oprea să tragă pe sfoară un vecin de moșie pentru câțiva stânjeni de lem­ne. Și doar omul care ține tarabă de sensibilitate, măcar și sporadic, are înainte de orice fiezul că suferințele altora îl ating mai mult ca orice... Se dovedește tocmai că ma­nifestarea eclatantă a sensibilității nu oprește pe om să-și vază teribil și fără rezervă de treburile care-i sunt lui ex­clusiv și imediat folositoare. * * * Moda lacrimilor a trecut de mult. Intr’o nemereală de geniu, Caragiale a numit lacrimile­ balele melancoliei. Vorbele aceste strălucite rezumă o stare de suflet a unei epoci întregi: nouă nu­ e scârbă să ne dăm pe față sensibi­litatea — și tocmai celor mai autentici sensibili dintre noi nu-e scârbă. O pudoare nouă s’a născut în omul ci­vilizat: pudoarea sentimentului. De­sigur, această achi­ziție este rezervată unei minorități: încolo, dacă lacri­mile fizice sunt aproape total demodate, lacrimoșenia ca intenție și manieră, ca esență de stil, este marfa tu­turor răspântiilor. Sentimentalitatea este procedura cea mai grosolană penru a da, pe înțelesul celor mulți, o ideie avantagioasă despre persoana noastră morală. Este lucru însemnat că toate brutele, și cele brute între brute, adoră romanța sentimentală, în muzică și cuvinte. Și e destul de straniu că popoarele înapoiate, deci aspre la su­flet și crude, au o muzică eclatant sentimentală, iar cele mai adevărat îmblânzite au una de ton energic, demn și voios. Stilul doinei, ca să vorbim scurt, caracterizează muzica neamurilor care, la supărare, spintecă burțile, taie urechile și nasul, scot ochii, prăjesc pe jăratic—tratează prin urmare, cu o fantezie excesivă sensibilitatea aproa­pelui. Aici negreșit nu poate fi vorba de prefăcătorie, ci se dovedește numai că între atitudinea sentimentală și afi­­narea reală a sensibilității poate să existe un raport invers­­—există poate totdeauna. Lăsând la o parte formele materiale ale sentimentalis­mului, lacrimi, suspine, intonații și mutre înduioșate, defi­nim fondul lucrului astfel: sentimentală este acea dispozi­ție de suflet care pornește de la gândul că lumea este fă­­cută cu totul dinadins penru noi, și există numai pentru ca să irite sensibilitatea noastră. Este banal că aproape fără încetare toți ne ostenim să potrivim cât mai bine rea­litatea cu simțirea noastră, și că, în stare normală, nici o CEARTA Miniatură de fildeș mărită Și necăjită Tu nu știi ce să faci Supărată pe mine, Să râzi? Să plângi? Dar îți strălucesc ochii De parcă's plin de rouă, Căci tu te faci pe amândouă Minunat de frumos. Cum cade câte-o rază de lumină Pe nasul unui copil mânios Eu însă citesc mai departe șî tac Și tu plângi tot mai tare Că nu vreau să vin să te’mpac-Dar e destul ca mai târziu Să zâmbesc Privind întraltă parte (Mereu aplecat cu ochiu în carte) Ca să mă smulgi furioasă de haină Și să râzi plângând, acum de ciudă Că te-am împăcat --—--OBCSOțQ CS»-------­Camil Petrescu de PAUL ZARIFOPPL clipă nu ne părăsește convingerea că putem să o potri­vim întru câtva. Aceasta face ca în mulțimea mare a oa­menilor, cu rezistența intelectuală slabă, ușor se naște cre­dința că realitatea este din capul locului alcătuită cu to­tul de dragul nostru. In înțelesul acesta sentimentalismul este puorilitatea esențială a masei umane, și aceasta se arată în gustul literar, în visurile și impulsiunile politice ale mulțimilor. De câte ori realitatea dezminte prostia senti­mentală, omul simplu se supără fără măsură, de câte o­r pare să o confirme, omul se bucură și se topește într’un optimism duios. Pe asemenea supărări și bucurii se înteme­iază atitudinile estetice, morale și politice ale mulțimilor. • * * in politică, se înțelege ușor că opozițiile trebuie sa se arate sentimentale, să manifeste cât mai indiscret sen­sibilitate pentru durerile oamenilor, să întărească până la exces credința elementară în mai binele absolut­ Această prioritate a sentimntalismului se face cu atât mai eviden­tă, cu cât mai multă parada se face de știință în politică. Una dintre cele mai precise forme de așa numită politică științifică este materialismul economic. Pe urma lui Marx se repeta cu țanțoșă hotărâre că raporturile politice de­pind exclu­siv de felul producției. Se înțelege însă că fe­lul producției într’un anume timp nu depinde de sentimen­tele, nici de visurile cuiva. Dar această constatare teoreti­că este cu desăvârșire neplăcută în practică — politică nu se poate face cu dânsa. Atunci partidul acela, care tocmai revendica pentru dânsul cu glorioasă convingere științifi­ca doctrină materialistă, a împărțit foarte abil lucrul în două: exclusiv pentru cărțile savante se rezerva doctrina pură că nu se pot fabrica forme politice în contra fatali­tății economice, iar în discursuri și broșurele se păstra buna și vechea metodă a fanfarelor și atacurilor sentimen­tale. Și așa marxiștii puri au putut face, în Rusia feudal agrară, stat comunist, cu im­pertubabilă eleganță teoreti­că, fără să le pese cât de puțin de realitățile economice. De­sigur, un exemplu delicios de triumf al sentimentalismului pur în politică. Adică, sentimentalismul e pur, firește, de partea mulțimii; în sferele de sus, e politică pură, așa cum se face ea de când lumea, nepătată de vreun moft ști­ințific. Cetitorul distrat să nu se grăbească a-mi aduce am­minte că guvernul sovietic a făcut exproprieri, prin legi sau lăsând avutul unor clase la discreția indivizilor ca specială inițiativă in materie de rechiziție fără ban, și că aceste maniere nu sunt de loc sentimentale. De­sigur, nu. Dar deposedările și împroprietăririle simple și sumare au­­ servit să-și întărească ideia sentimentală că prin ele se creiază forme sociale și de stat comuniste. Așa, după jumă­tate veac de ironii teribile din partea socialismului știin­țific împotriva celui sentimental și utopic, s’a aruncat în­colo, la moment, politic oportun, tot bagajul de postulate științifice și s’au adoptat procedările drastice populare ale răpirei sumare­ garnisite cu vechile și veșnic tinerele u­­zan­e sentimentale. In literatură, atitudinea sentimentală servește, cu măr­nos succes, a da unui anume public ideie avantajoasă des­pre sensibilitatea umană a scriitorului (cea artistică nu e în chestie), și tot odată a face pe acest public că are cine să poarte cu duioșie de grijă durerilor, și, cum se zice, as­pirațiilor sale celor mai scumpe. Aceasta se obține foar­te frumos prin alegerea subiectelor și aranjarea lor în ve­derea sentimentelor și aspirațiilor scumpe de care vorbim. Artistul sentimental pare necontenit să arate cu degetul când spre inima lui, când spre a publicului. Iar subiectele și stilul constituesc pentru dânsul o mănușă roză în care își îmbracă mâna cu care gesticulează emoțional. La noi, literatura lui Vlahuță și a domnului Brătescu-Vonești este un exemplu atât de perfect, încât trebuie renunțat să-l ex­plicăm celor care nu-l simt numai de­cât, la simpla numire a celor doi maiștri, insă cei care nu înțeleg numai decât—și cu atât mai mult cei care nu înțeleg nici mai târziu—se grăbesc aici să triumfe cu ajutorul bunului simt și zic, dacă în viața practică nu e recomandabil să consideri lumea făcută nu­mai de dragul sentimentelor omului, cel puțin în artă a­­vem dreptul să ne-o închipuim îndreptată și împodobită absolut după trebuințele inimii. Dar eu cred că, nu numai " în câmpul orișîcum anodin al artei oricine are dreptul să încerce a potrivi lumea după cum îl îndeamnă inima, ci ori în ce direcție, fiindcă, strict vorbind, inimii nu i-se poate obiecta nimic- Cât privește simțirea și dorințele, nu-i nimic de spus omului care samănă ananas în Groen­landa sau înființează în Patagonia stat aidoma ca cel en­glezesc. Totul e, cum privești rezultatele. Și, în această privință , se întâmplă că chiar arta se dovedește a fi mai puțin liberă decât își închipuiesc cei ce sunt oameni cu i­­nimă duioasă și numai atât. Artistul sentimental lucrează din dorința să arate că lumea e făcută sau — dacă e și mai aplecat la visare — că trebuia să fie făcută dinadins pentru sensibilitatea lui și a publicului care-i seamănă. Acest artist nu izbutește să creeze figuri vii, cum se zice, ci numai scheme, în genul înger sau în genul monstru, scheme pe care experiența adevărat estetică le face să a­­pară imediat caricaturale și false. Fiindcă și creația artis­tică se lovește inevitabil de imperativul blestemat al rea­lității? Orice sentiment și dorință poate fi materie de artă, și nu de asta poate fi discuție. Dar artistul care nu deose­bește visurile sau interesele lui sentimentale de înfățișa­rea necesară a lumii, ci se servește de ele pentru a le stre­cura pieziș drept imagini de viață se găsește, cu întreprin­derea lui artistică, exact pe treapta celui care cultivă an­nanas la cercul polar. Despre acest rezultat publicul a­­cestui artist nu prinde de veste niciodată, ceea ce-i cu a­­tât mai bine pentru reputația artistului, deși cu atât mai rău pentru artă ca atare. In artă ca și în politică, sentimentalismul primează Arta curentă nu poate fi estetică, politica nu poate fi știin­țifică. Există, astăzi o coincidență care mi se pare instruc­tivă: arta comună se face din ce în ce mai sentimentală, până într’atât că nici farsa, nici opereta nu mai sunt sufe­rite fără condimente duioase, persiflatul curat și vesel al comediilor lui Labiche sau din libretele lui Offenbach pare cu desăvârșire neacceptabil, iar, de partea ei, poli­tica se concentrează tot mai esențial în teh­nica cio­magului. „Sensibleria“ veacului 18, s’a înecat printr’un fa­liment grozav și rușinos, în teroarea revoluției celei mari. Cine știe ce sfârșit va avea sentimentalismul colportat, astăzi de commis-voiajorii propriu ziși care populează, teatrele și bioscopurile, ajutați de cei literari care, în toa­tă Europa, fabrică sau propagă literatură de bune intenții în stil siropos și technică de forță cu figuri. PAUL ZARIFOPOJL ,

Next