Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1925 (Anul 6, nr. 252-255)
1925-10-04 / nr. 252
»BBS»»—H|Ni< I ■ »—■« i«KÜm sr '„ÄBEVERUl tltERÄP SI aRTISTIC" Din earneluS Intim al dlu? AurelAquarele SENIN Un cer senin și răsturnat e marea Si — foarfeci — taie azurul pescărușii, își cântă libertatea ’n larg chemarea Si plâng din ochii albaștri ', fund supușii. Adie briza falduri moi de zvon Pe plajă un copil înalță smeu Si saltă două bărci la un pripon De par opincile lui Dumnezeu. CEATA Văl greu de abur șterge slova zării, Coclește ’n ape verzi o lună plină, Se ’ngroașă ’n larg perdelele pierzării Si-a,scunde marea midu ’n muselină . Când, poate, pipăind, corăbierii Se roagă și Neptun de ei se ’ndură în port, suflând cenușile tăcerii si cheamă răgușit o geamandură. PETRE STRIHAN Ii urmărea de cum scoborîseră din Jidovița. Li se arătase întâi sus, între copacii uzi de o toamnă întârziată cu brumă rece. Se mișcase de la locul ei, spre trapă, ca o însăilare de ac argintiu și a clipit în ochii ridicați în sus. Căprarul Aurel i-a zâmbit tocmai când auzi ordinele de înhămare. Tunurile scurte și groase scoborîră mai departe spre Bunoaica. In dezastrul militar pe care căprarul îl simțea groaznic sub îmbrățișarea frigului, sub mușcătura de dihor a foamei, steluța s-a tot ținut din cerul ei dulce deasupra Dunărei celei reci șinfiorate ca un brat de femeie. Steluța urmărind o zăpăcită baterie de artilerie grea. Ghet, camaradul blond și nalt al căprarului Aurel, se răsucea în șa și ridica și el ochii lui albaștri spre steluță. Apoi râdea. Căprarul Aurel călărea posac. Nefericirea îl pătrunsese — era ud și înghețat, precum udă și înghețată era mantaua pe el. Ideia romantică înfiptă în cer și care-l urmărea cu toată blândețea, extazul și puritatea steluței nu-1 ostoia. Simțea totuși că era a lui, că dintre toți călăreții, surioara astrală de sus pe umărul lui își picura lumina. Ea nu-1 trăda. El nu o trăda. Se știau. A dispărut spre ziuă. Bateria în retragere trecea pe dinaintea Severinului ocupat de cinci sute de bicicliști germani. Tunurile scurte au zgâltăit podul de lemn de pe Topolnița și s’au înfundat în pieptul de lut al dealului, care primea mângâerea perfidă și ruinătoare a Dunării. De aci bateria și-a svârlit jucăriile violente de fontă până în marginea Severinului, unde se spărgeau în nourași de fum. După o jumătate de oră, în amiaza diluată de toamnă, văzduhul înainte fu numai fulgurare de azur și pene siderate moi.... La primul semnal de alarmă, trupa a rupt-o de fugă. Bateria fu sacrificată și tunurile cu pliscul lat și scurt, căscat în sus, prin garduri de răchită, au rămas ca niște „dihănii de fer încurcate acolo stupid din propria lor grosime. Gheț, călare, și-a ajuns căprarul la o răscruce de drumuri — era într’un grup de infanteriști. Vorbeau domol și păreau că se’ntorc de la cine știe ce muncă r ° cinică. — Dom’le căprar — păi calu’ ? Și Ghet trase cu multă greutate spre botul calului călărit de el, un rotaș îndesat. N ținea de căpăstru ; hățurile se scurseseră până la genunchii calului și amenințau să-l împiedice. Amurgise. Căprarului Aurel îi păru rău de camarazii infanteriști, dar rotașul îi reaminti bateria sfărâmată și datoria lui batjocorită... Ghet, — săracul — îi adusese un cal. Se aruncă în șa. Când ridică violent capul să soarbă curaj din aerul nopții, în disperarea care ofta, plângea și țipa nebuna în el, steluțase scurse limpede în ochi, steluța pe care o uitase, care nu se arătase în răstimpul cât ei se desfrunziseră în furtună de tot, de tot. Căprarul călărea ducând în brațele sufletului povara ideală a luminiței care din cer, picura lumina ei limpede, rece, — mângâiere din altă lume. Libertatea și aerul tare, zările care chemau când cu praful. Jor de sidef, când cu o geană fumurie de pădure icMîM în eU sfinitul aventurier și curios. Trăiau din propria lor îndrăzneală. Trupele se fărâmițaseră și grupele se trăieau tiereau pă altele, duse de o putere tainică, înainte, fără țintă anume, ca apele unui fluviu spintecat pe alocuri de lagune de pământ. Cei doi călăreți se abateau când pe dreapta, când pe stânga drumului și petreceau câte o noapte sub acoperiș de sălaș omenesc, cu vin și păsări afumate la foc de coceni. Dar când toate treptele munților fură scoborâte și cei doi camarazi călăreau pe malul scăzut și fără sfârșit al Danubiului, satele sărace se înfățișară, jilave schelete de scânduri, rogoz și urme de vite. Camarazii suferiră de foame. Caii amenințau să îngenunche — amețiți de neodihnă și nehrană. Rotașul căprarului — mai greu — rămânea uneori de la sine locului privind în lături și înainte... La o șură de pae, pe marginea șoselii, camarazii cugetară în acelaș timp, în tăcere, că mai departe nu se poate merge. Un car cu boi venea din vale. O muere fără vârstă, chinuită în car, îndemna și îndrepta boii cu un vârf de melușă. Militarii întrebară ceva... — E satul plin de soldați, maică. Apele-Vii, Apele- Vii îi zice... Celelalte vorbe se perdură în hodorogitura carului. Incălecară. In sat, opriră la cea dintâi fântână cu roată. Caii ciuleau urechile, bucuroși de popas. In jurul cumpenei un roi de fete și femei așteptau cu donițe, garnițe, oale și urcioare. Un copil desculț, în nămol, dârdâia de ger și plângea, cu nasul umed, batjocorind-o pe maică-sa. Călăreții, din șa, cerură găzduire, așa, către tot poporul. Tancul zăcu speriat, iar muerile își duseră câte o mână la gura, într’o strâmbătură de reculegere și chibzuială sgârcită. Vre-o două fete râseră cu haz, scuturând ușor începuturi de sâni și plecând capetele una spre aU" Ghet ceru căprarului un sfat. — Hai, zise căprarul drept orice gândire. Una din fete se desprinse, o rupse de fugă pe marginea șoselii și mai înainte de a se pierde, sări un șanț, își făcu loc prin ghimpii gardului și nu se mai văzu. Camarazii, trăgând caii după ei, bălăciră cu cișmele prin băltoacele din mijlocul drumului, hămesiți de foame, fără vlagă măcar pentru a voi ceva, descurajați de numărul necrezut de mare al soldaților pripășiți prin curți, prin șoproane, prin poduri. Ghet putu să glumească amar, de’ndată ce cotind drumul în inima satului, văzu deschizându-se înainte ceata nesfârșită a câmpiilor... — Domnule căprar, în Apele-Vii ne înecăm !... Se opriră. Priviră în toate părțile. Se întunecase. Căprarul cugetă să lase calul în mijlocul fluviului de nord și să plece singur înainte. Nu era o părăsire. Era doar o despărțire a soartei unuia de soarta celuilalt. Calul e mai norocos decât omul. Și întoarse capul, cu un nod de amărăciune în gât, să nu vadă, când le-o da drumul, cum cad dârlogii pe genunchii calului... O fată se ivi între spini și privi, dreaptă, la cei doi militari nehotărîți și bătuți de Dumnezeu în mijlocul nămolului. Era mică. Să fi având 12 ani ? Picioarele îi erau goale și părul închis îi cuprindea și ascundea amândouă urechile. Luminau doar doi ochi mici, alburii de albaștri și sângerată liniuță a gurii setoase. Spuse căprarului : — Bădiță, hai la noi. Apoi repede . — Fac eu de coceni pentru cai. Ghet se grăbi : — Hai! Și’ncotro zici că ți-i casa ?, Dar fata aștepta răspunsul celuilalt, și, de data aceasta fără curaj, mai întrebă odată :— D’apoi vii ? Căprarul răspunse, măsurând-o cu ochi răi: — Fată hăi, mai aveți militari prin curte și te-o bate mata când va prinde de veste că mai vii cu încă doi, colac peste pupăză. — Ba. Că trageți la moșu. E casa goală. El e fugit și soldații au mas numai pe la căși cu oameni. Și plecă înainte, cu fruntea în jos și cu mâinile amândouă migălind la un colț de pestercă. Umerii mici împungeau haina subțirică și mijlocul era atât de strâns în bete, că șoldurile păreau mari pentru piciorușele drepte și subțiri ca de băiat. Cu adevărat, în partea despre apus a satului, după ce bătătoriră mușuroae de coconi retezați dela pământ și se strecurară prin garduri desfăcute, se pomeniră într’o bătătură pustie. Legară caii de un car fără roate, aruncat sub un șopron găurit. Nici nu-și scuturară bine cișmele de nămol — militarii abia putură descoperi fetița dintr’un munte mișcător de coceni în mormane, pe care le răvășea cu zgomot sub boturile fumegânde ale cailor. Ghet culese fata dintre coceni și o ridică în sus, chiuind. Fata vru să plângă, dar ochii ei se făcură atât de mici, că luminițele se stinseră de tot. Sus, printr’o gaură a șopronului acoperit cu șindrile putrezite — steluța se ivprietenoasă, alertătoare și vecinică ! înfățișarea locuințelor omenești, glas de oameni după tăcerile din munți, zgomotul cocenilor în care mișcau boturile cailor, readuseră curajul în inima celor doi fugari. Ghet cugeta la ceva băutură, să se mai desmorțească și învioreze. Căprarul înțelese că dacă nu vor găsi grăunte la noapte, nu e nădejde s’o pornească la drum nou cu cei doi cai osteniți și vlăguiți. Și pe când săreau pârleazul în curtea vecină unde o fereastră lumina în noapte, fetița pe urma lor ghicise, că vorbi încurcat : — D’apoi grăunte n’avem... N’oi putea lua... De unde? Tinda casei vecine, pe jos, numai militari înfășurați în mantale mâncate de ploi și pătate de frecușul cu pământul .Uriașă e o armată în risipire... Erau mulți. Cerșetori, cu toți... Acolo căzuseră, poate că dormeau de mult dinainte, din marș. Ușa în casă căprarul n’o putu împinge ; era baricadată de trupuri de soldați. Umărul lui Ghet se propti, îndesăt ușa se crăpă puțin. Câteva oftăzi grele, și un vlăjgan dinăuntru deschise mai bine ușa, stâlcind cadavrele câtorva adormiți. O duhoare grea de petrol încălzit izbinările călăreților văzduhului curat. In mijlocul adormiților o muere despletită și cu sânii lungi goale atârnând afară, cu picioarele sub ea, se legăna și se tânguia într’un cântec fără de sfârșit : — Aoleo, Ionică, pe unde vei fi dormind și tu — Doamne, iartă-mă , că la casă de om străin n’ai crezământ și nici mâncare nu agonisești, of! Ionică, soldatu mamei soldat. Că de ce nu mi-a lăsat Dumnezeu cu ce să hrănesc atâta putere de lume, ca să aibe și alții de tine milă pe unde vei fi, Ionică, Ionică! Apoi cu vocea socotită, unui moșneag întins la perete pe un pat scund de două scânduri : — Trage, omule, lamba mai în jos, că fumegă. Cei doi artileriști nu mai intrară. La vederea lor muerea începu să se vnete și mai tare și-și suflă apoi nasul în poala cămășii. Ghet înțelese cu groază , n’aveau noroc! Trebuiau să doarmă în șopron, flămânzi. Dar o idee se răzvrăti în el. Trase capela pe ochi și se aruncă în noapte, afară. Glasul i se auzi în curte : — Vin eu, acu! Fata se urcase lângă tătână-său pe patul de scânduri și îi povesti încet, la ureche, fără îndoială ca să nu audă muerea, toată întâmplarea și cocenii. Căprarul, în tindă, rămase o clipă uluit. Apoi, fără vre-o bucurie se îndreptă în noapte spre locul unde se auzea ronțăitul întrerupt al cailor învățați la fânul ales și grăuntele îmbelșugate ale regimentului. Caii îl simțiră și încetară din mestecat. Căprarul le vorbi ca unor oameni și înșfăcând un snop de coceni, îl zvârli în nămolu din gura șopronului și se’ntinse, greu de somn, de-asupra. Caii își reluară mestecatul și căprarul închise ochii. Nu mai era singur. I se părea că e acasă, în camera lui caldă și mică. Vedea masa lui de scris, cu lampa aprinsă ca o floare prea albă, și cărțile rânduite; se vedea pe sine cu haina atârnată de speteaza scaunului, cum citea cu capu gol — și în juru-i, în penumbră, o ființă mică, trecând ușor cu mic sgomot de mătase. Dar umezeala rece care răzbise în cisme îl deșteptă. Căprarul trase mantaua pe ochi să adoarmă, în sfârșit, și el și nenorocul acela care și-a bătut joc de atâți călăreți... Să fi ațipit ? Caii osteniți îngenunchiază și se lăsară apoi în duhoarea caldă a șopronului. Cu cel dintâi strigăt al unui cocoșel dintr’un copac de prinprejur, căprarul simți că i se ridică mantaua de pe ochi. Era Ghet, desigur. Un glas se frânse melodios în noapte: — ScoaT bădiță, scoaT. Căprarul tresări. Fata dârdâia în gerul nopții, cu piciorușele goale și cu ochii mici în umbra părului, ca două pietricele vii. De gât îi atârna o traistă, doldora. — Am adus grăunte. Mi-e teamă să mă vâr acu printre cai. Și scoase o azimă caldă pe care o învelise în șor, pe pântecele ei sărac, iar traista o întinse militarului. Căprarul se ridică de la locul lui și rămase cu traista în mână în fața acestui miracol umil. Traista îi scăpă jos și cuprinse fata în mantaua lui soldățească. Un suflet mic în trup mic — și fetița în vârful picioarelor ca să fie cât mai naltă, tremurând toată, cu bărbia-i albă spre fața omului aspră. — Of! Bădiță — nenea e și el călăreț, ce-or fi mâncând, el și calu lui ? Săracii de ei, pe unde or fi dormind? Plânsul o sgudui toată, pe pieptul de piatră al bărbatului. — Or fi murit, bădiță... Căprarul sărută repede gura ei subțire și udă și răspunse scurt : — N’au murit. — Să trăești, că ai chipul și glasul lui, bădiță. Apoi povesti cu glas mic și frânt pe toate tonurile cum a fugit din patul de scânduri, cum a făcut focul în vatra din fundul curții, cum a copt pita’a tăst și s’a urcat apoi în pod de-a umplut traista cu grăunte pentru cal. De-ar afla maică-sa—i-ar fărâma oscioarele cu furca patului. Căprarul crezu că poate glumi, întrebând pe fată de vreun ibovnic,—dar uimită, fata îl privi în ochi, râse ca de un fapt și două explicări Când publicațiile franceze se ocupă de riscaiva evenimente petrecute la noi și se opresc asupra unora din bărbații noștri mai însemnați, în diverse domenii, numele proprii sunt mai totdeauna redate așa de pocit, încât numai cu greu poți ghici despre cine este vorba. Că ar fi greșeli de tipar nu se poate admite, întrucât e cunoscută rigurozitatea corectorilor francezi și lipsa acestui fel de erori în tot ce iese acolo de sub teascurile tipografiei. Explicația nu-i decât una: necunoștința — și oricât am fi de susceptibili în apărarea tuturor producțiilor naționale, bunii noștri prieteni nu pot fi ținuți de rău. Prea departe locuiesc de noi, pentru a avea pretenția ca toate numele și pronumele moldo-valahe să ajungă pe țărmul oceanului nealterate... Asta ne aduce aminte de notița din le Temps — după intrarea noastră în răsboiul în care marele ziar parizian făcea cunoscut lumii ofensiva fulgerătoare a generalilor români „Zéthon și Thierco”. Astăzi cu greu ar putea cetitorul român să înțeleagă cine se ascundea sub aceste numiri semigalice, atunci însă toată lumea a priceput că era vorba de generalii Zottu și Iliescu, șeful și sub-șeful Marelui Stat Major al armatei. De acest amănunt s’a folosit d. D. D. Patrașcanu în cunoscuta sa nuvelă, Jalnica tragedie a Căpitanului Pontbriant unde se arată și alte încurcături geografice și istorice pe care publiciștii francezi le-au comis în diverse rânduri pe socoteala noastră. Toate acestea ne-au slujit însă acuma numai ca o mică introducere... In Almanach des lettres franqaises et étrangères pe anul 1924, alcătuit sub direcția lui Léon Treich, se vorbește la pag. 80 despre Dimitrie Cantemir. Autorul articolului îl prezintă pe învățatul nostru domnitor, ca pe unul din cei mai însemnați oameni de carte, admirându-i „complexitatea geniului, originalitatea extraordinară și știința sa enormă” punându-l alături de celebrii enciclopediști Diderot și d’Alembert. Insistând însă asupra aptitudinilor lui istorice — ceea ce e și firesc — ni se spune că Dimitrie Cantemir a avut precursori luminați în direcția asta, căci „istoriografia română este bogată în nume celebre”, arătându-ni-se mai departe care sunt acele nume: „Georges Urike, Merrie Costas, Nicolas Milescu și mai cu seamă Giovanni Nocula, unul din cronicarii moderni care cunosc mai bine inima omenească”. La prima cetire a nevoie să poți identifica această impestrițare de numiri latinești, franțuzești, italienești și grecești. Dar, cu puțină bunăvoință — cunoscând și despre ce este vorba — îți dai seama ca Urike, deși Georges, este vornicul Grigore Ureche, sau, cum îi zice un filolog de la Iași, Gligore Ureachie, Merrie Costuș nu poate fi atunci decât Miron Costin, iar Giovanni Necula, după toate probabilitățile, ar părea loan Neculcea, mai ales că ni se dă și oarecare lămuriri despre calitățile lui de scriitor. O singură nedumerire avem: Dacă Necula s’ar mai putea potrivi cu Neculcea — ba chiar am putea descoperi cum a ajuns zețarul la această metamorfoză — nu înțelegem însă pentru ce scriitorul francez l-a botezat pe bătrânul cronicar moldovan Giovanni? Dacă i-ar fi zis simplu Jean — n’am fi avut nici o obiecție, dar așa Giovanni Nocula! Și cu toate acestea avem și aici o explicație. Se poate ca autorul articolului să fi auzit ceva de Traian, de lupoaică ori de „maica noastră Roma” și, în cazul acesta, transcrierea de mai sus e perfect îndreptățită, căci dacă mama e de pe malul Tibrului, putea fi altceva fiul decât Giovanni? Nu știm dacă explicația e cea adevărată, în schimb însă nu ni se poate spune că nu-i patriotică... * * * o mică glumă și-l îmbie pe dată să mănânce pita până nu se răcește... Ea nu voia nimic, nu aștepta nimic. N’avea pe nimeni, afară de nenea care a plecat călare la război și nu se știe dacă s’o mai întoarce. Și se miră că omul îi pipăe trupul necrescut și îi strică linia subțire și roșie a gurii ei călduțe. Căprarul se întreba ce va fi această steluță când se va desăvârși în cerul iubirii ei. O încălzea la pieptul lui ca și cum ar fi vrut prin puterea dorului, s’o crească dintr’odată, precum fachirii cresc plantele într’un ceas, în sacsia lor, numai prin farmecul privirii. Dar fata cu sufletul ei pustiu în care sclipea o singură luminiță, rămânea în acelaș înveliș aspru și fragil. Sânii erau doar niște cornițe, fața o linie tare și pură — numai părul și înfiorarea gurei prevesteau lumea cea nouă. Căprarul cerea o fărâmare a învelișului, o aducere în vatra ei sufletească și o pipăire a primei dorințe. Și când fetița, iscodită și alintată, se ridică singură pentru a-și da sulta — îl strânse într’o scurtă tremurătură și plâns Gheț, spre ziuă, veni beat. Spărsese cu alți camarazi o pivniță și soldații lihniți își îndopaseră ranițele cu șunci și faguri de miere. Gheț își încărcase buzunarele uriașe ale mantalei, iar marea lui durere era că nu putuse lua decât un singur bidon cu vin. Caii, odihniți și hrăniți, îi scoaseră curând din sat. Țineau coama dealului ce mărginea Dunărea. Fluviul ieșia din noapte, fraged și suav, în culori sidefate. Căprarul se mai uită odată înapoi. Steluța rămăsese atârnată deasupra Apelor Vii. F. ADERCA .............niwi iww—wi, ■ ........... " Will—W.I.—aWWAQMP x Actualități Universitare pentru detectivi In gramatică avem a face numai cu trei grade de comparație: bun, mai bun, cel mai bun. In America însă nu există decât un singur grad: superlativ— „cel mai bun“. Statele Unite, — iată țara superlativelor, , ,cele mai înalte case“, „cei mai îndrăzneți criminali“, „cea mai vigilentă poliție“... Și pentru ca toate aceste superlative, să nu fie simple vorbe goale, „cea mai vigilentă poliție“, în scop de a combate pe „cei mai îndrăzneți criminali“, a organizat, cu ajutorul guvernului, „cea mai mare și cea dintâi facultate a profesiunii detectiviste“. Nu sunt niște cursuri oarecare, „accelerate“, de șase săptămâni, nu e o instituție veritabilă de știință, organizată într-un mod strălucit, având un plan profund și bine chibzuit pentru lucrări sistematice pe baza unui bogat program științific. Se predau aoi cursuri complecte de medicină legală, chimie generală și legală, psihologie, neurologie, fiziologie, psihografologie, știința veninurilor, etc. In acest institut se lucrează cu cele mai complicate și fine aparate și preparate fizice. Sunt studiate toate sistemele de arme, revolvere. Se face analiza petelor, a sângelui omenesc. Se constată diferența între acesta din urmă și sângele animalelor. Orice piesă mecanică se demontează și se montează de studenții acestei facultăți. Dentistica este și ea studiată pe larg, deoarece — după dinți artificiali, plombe sau chiar fălci întregi — se pot descoperi semnalmentele asasinilor și ale victimelor. Arta grimării se predă cu o fineță necunoscută în alte țări. La prelegeri, studenții se transformă în bătrâni, decrepiți, în călugări, în chinezi, în țipi ratați și uzați cu părul subțiat și anume coafat,... pentru toate acestea se cere o imensă abilitate, gust și mânuire a creioanelor colorate, a perucilor... Cicatricele artificiale sunt confecționate pe față și pe corp. Se cere multă practică pentru a' distinge cicatricele chirurgicale de cele pictate. O catedră specială are numele de „psiho-fiziognomie“. Zeci, uneori sute de portrete ale uneia și aceleiași persoane, trec pe ecran în fața studenților : iată criminalul, cu pălărie, fără pălărie, bărbierit, nebărbierit, cu perucă, grimat ca bătrân, ca femeie, etc... Studenții studiază aci „habitus“-ul general al fetii, care rămâne același cu toate transformările criminalului: linii dinamice fundamentale, maniere, ținuta gâtului și alte particularități individuale, care nu pot fi tăinuite de grimul cel mai iscusit. Apoi profesorii organizează pentru studenți și studente cele mai originale și mai extravagante scene, imitând fel de fel de întâmplări și înscenări criminale, în cursul cărora elevii trebue să-și manifesteze prezența de spirit și simțul inventiv sau de orientare rapidă. Toate trucurile criminalilor intră în această parte a programului de studii și de seminar. Se luptă doi studenți: un detectiv și un criminal. Un revolver rămâne pe dușumea. Criminalul dacă îl apucă, viata detectivului e isprăvită. Criminalul își întinde "și el " mâna, reușește să o apropie de revolver la o distanță de câțiva centimetri : șnse, patru, trei, unu... Cum să faci ca să-l ajungi ? Cum să câștige detectivul acest centimetru ? Apoi se demonstrează cele mai variate momente și puncte de pândă ale detectivilor, de precauțiune a criminalilor, apariția lor la fereastră, la ușă , primele încercări de a pătrunde în casă, etc. In afară de asemenea „material“ de studii, studenții se ocupă, cu analiza celor mai grele cazuri și procese din practica judiciară. O catedră e consacrată jargoanelor hoțești, limbajului bandiților și corespondenței lor cifrate. Muzeul acestei facultăți conține toate instrumentele cunoscute până acum în lumea tâlharilor și asasinilor. Mai este și un „model“ de atelier mecanic pentru falsificarea bancnotelor, contrafacerea monedelor de aur. O bogată bibliotecă enciclopedică asupra crimelor și muzicei detectivilor ocupă mai multe săli mari. Biblioteca aceasta lucrează acuma la publicarea unei enorme enciclopedii în acest sens, deoarece s’a constatat, că în nici o țară civilizată criminalogia populară și profesiunea detectivistă nu au fost încă sistematizate și teoretizate în cărți speciale pentru profesioniști și amatori, deși un material inepuizabil s’a adunat pretutindeni. Somitățile profesorale ale acestei facultăți găsesc că analiza literară și psihologică fină și iscusită făcută de Conan Doyle în ale detectivismului, nu e în stare să înlocuiască examinarea cazurilor reale, făcută la fața locului de un detectiv, înarmat cu toate științele mici și mari, notate mai sus. Nu de mult un scriitor american, care își făcuse glorie și bani din imitația lui Conan Doyle, a fost invitat de poliție și facultate să-și dea concluzii într’o crimă. Cu toată finețea și forma literară strălucită a concluziilor, acesta a îndreptat ancheta într’o direcție, care a dus la un impas. Cazul n’a fost descifrat decât atunci când poliția, după sfatul facilitatei, a procedat într’o direcție absolut contrarie. Un caz din ultimele succese ale foștilor studenți ai facultății. La o Bancă din New-York s’a prădat cassa. Casierul fu găsit legat de mâini și de picioare. Bănuelile căzură asupra lui, însă părea legat atât de brutal, și dovezi erau atât de puține, încât s’a renunțat la urmărirea lui. Hoțul n’a fost descoperit. Detectivul însă a reușit să examineze detailat costumul casierului și a constatat că stofa, puțin păroasă, trebuia să prindă ceva fire de la funie, deoarece casierul afirma că n’a fost legat decât în urma unei lupte cu bandiții. Detectivul s’a îmbrăcat într’un costum identic și a fost legat după ce opuse mare rezistență. Ca rezultat, costumul lui era plin cu fire de la aceiași funie, cu care fusese legat casierul, — pe când costumul acestuia din urmă nu purta nici un fir de la funie... Această dovadă a fost suficientă pentru ca ancheta să fie reluată contra casierului, care la urma urmei mărturisi simulația.