Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1926 (Anul 7, nr. 287-290)

1926-06-06 / nr. 287

. Curentele modei se reînoiesc continuu căci toate în lu­me se prefac. Fiecare epocă îmbogățește domeniul cuge­tării omenești cu un contigent de scrieri, care servă la rân­dul lor de model generațiilor viitoare. Cu elemente vechi natura reface elemente noui. Acum, după războiul care a zdruncinat nervii omeni­ți­, gustul public se îndreaptă către o literatură senzațio­nală, fantastică, excepțională și patologică. Dar scriitorul, care nu-i propagandist, nici comerciant, nu urmează moda, scrie pentru sine, nu aleargă după public, așteaptă ca pu­blicul să vină la el. Câte curente, școli și cenacluri nu maschează adesea sub firme proaspete o absență complectă de putere de cre­ație și de originalitate artistică. De altfel se știe că ori de câte ori arta- urmând curentul model, a devenit prețioasă, convențională, scâncitoare, libertină sau abracadabrantă; numai prin întoarcerea la studiul clasicismului antic s’a a­­juns la o înoire a gustului public, la frumos și la adevăr.­ ­— Despre romanul românesc ce părere aveți? — Cred că societatea românească, în formația în care se găsește, nu-i un mediu potrivit pentru­ desvoltarea roma­nului. Totuș nu se poate nega un început care promite. Pentru roman se cere scriitorului o mare concentrare, un timp liber pe care nu-l poate avea atunci când nu este scriitor de meserie. Romancierul trebue să stea, cum se zice, zile întregi cu picioarele pe pereți, în atmosfera lumei creeată de el, fără să fie hărțuit de multiple ocupații zil­­­nice. Când am început să scriu „Datorii Uitate" aveam pla­nul unui roman social complect. Lipsa de timp m-a făcut să dau numai un fragment. Bucățile „După douăzeci de ani" și „Prințesa Bibița" erau de asemenea două subiecte de roman, pe cari le-am dat concentrate în două nuvele. La noi moda romanului a început să se întindă cu re­peziciune. Unii dintre scriitori, în loc de a da o nuvelă ci­­zelată și concentrată în câteva pagini, diluează subiectul dând la lumină un volum respectabil cu credința că a scris un roman. Pentru că nuvela nu mai e la modă, nu se mai poartă a­­cum, prietenii mă sâcâe mereu să scriu și eu numai­decât un roman. Și ca să nu rămân de rușine m-am hotărât să scriu cu orice preț un roman de cel puțin trei volume.. V Volumul I—El M II—Ea „ III—El și Ea _______________Q. SEM. _9 >9 I Inspiratoarea „Lacului“ de Lamartine Inspiratoarea celebrei poezii „Le Lac” de Lamartine este soția fizicianului Jacques-Alexandre-César Charles ; acest fizician a făcut prima ascensiune într-un balon um­flat cu hidrogen, la 1 Decembrie 1783. In anul 1804 Charles, care avea atunci 58 de ani (se născuse la 12 Noembrie 1746) a luat în căsătorie o fată de 22 ani Jule-Francoise Bonchaud des Hérettes. Tânăra pereche a trăit zile frumoase și fericite. Doamna Charles aviea pentru bărbatul ei o dragoste calmă și sinceră. Era admirată în saloanele timpului ei, iar salonul ei nu era lip­sit de strălucire. Dar sănătatea ei șubredă a silit-o în anul­­ 1816 să plece la Aix-en-Savoie. Soțul ei, ocupat la Paris de situația lui înaltă de președinte al Academiei de Științe, nu și-a întovărășit soția pe malul lacului Bourget. Doam­na Charles a locuit singură, în pensiune la familia bătrâ­nului medic Périer, în partea de sus a orașului Aix-les Bains, și aci a cunoscut la 5 sau 6 Octombrie pe Alphonse de Lamartine. Julie Charles moare la 18 Decembrie 1817 la Paris, într’una din camerile Institutului, și moartea ei a făcut pe Lamartine să scrie strofele din Meditations. Anatole France a scris câteva pagini pătrunzătoare asupra „Elvirei“ și a lui Lamartine, fără a rezolva totuși problema cea mai de seamă: adevărata natură a relații­lor dintre ei. Anatole France o înfățișează pe Julie înaltă, brună, de o paliditate de creolă, cu ochii ei mari lăsați în ■ jos „ochii de culoarea mărei sub gene negre“. Lamartine a iubit, desigur, pe Julie, dar ea a fost mai mult un motiv liric pentru el. Numai atât ? Poate ! Anatole France vor­bește de „castitatea lascivă“, și observă că există două versiuni ale poeziei „Lacul“, una cu „delicii sublime“, alta cu „extaze sublime“, și deși versiunea întâi cu „de­licii“ e destul de compromițătoare, Anatole France crede că misterul nu poate fi descifrat. Memoriei La 23 Mai a. c., s’au împlinit două decenii de la moar­tea lui Henrich Ibsen. Nu-l mai numărăm în fruntea con­știință literare a epocii noastre, cum fusese acest uriaș la începutul secolului al XX-lea. Evenimentele eclipsează totdeauna literatura. După războiu și revoluție, după a­­tâtea tragedii vii, nu pălesc oare toate felurile de tra­gedii scrise — deci și cele scrise de Shakespeare-ul Nor­dului ? Dar în afară de evenimente, există eterna ființă. Pro­blemele ființei eterne fac eterni și pe acei scriitori cari au dat soluții măiastre la aceste probleme. De aceia u­­riașilor literaturii li se întâmplă doar vremelnice eclipse , pe urmă ei revin în strălucirea lor permanentă. Această soarăt e rezervată și acelei raze însuflețite și orbitoare a Aurorei Boreale, care se numește Henrich Ibsen. Poetul fără grafie, neospitalier și ursuz, ca și firea în­treagă a pământului său scandinav, bătrânul sever de la miază-noapte, a trecut în pas greoiu pe lanurile creațiunii de artă. Boacăne și aspre îi sunt piesele tipice , încet și cu greu, ca niște flori stranii și austere, se descopăr su­fletele omenești în aceste piese. Nu se sbat și ard în pura jucăușă a sentimentelor niște pasiuni vii,­­ ci mai degrabă niște idei omenești trec în procesiuni solemne, tinzând să se cristalizeze, cu mari sforțări, în concepții asupra lumii și a vieții. Și poate că, în acest sens, „Călu­gărul Negru“ al lui Cehov e o imagine exactă a acestui monah de la Nord, a acestui ascet cu părul alb , pe oriunde trecea, de orice parte a existenței omenești se atingea — pretutindeni i se întindea mâna sperietoare, și viață în­săși se ridica în fața noastră ca o problemă neînduplecată. Ibsen n’o lasă pe Nora lui, nici pe orice alt persona­giu, să-și ducă jocul vieții până la sfârșit. El nu acceptă Omul ca atare, Omul din grația lui Dumnezeu, adică o ființă, care nu s’a câștigat pe sine însăși prin muncă, care nu se afundă în gândire, ci numai trăește și respiră, fiind acoperită de bunătățile Firii și bucurându-se cu dezinvol­tură în contul... Soarelui. Nu. Fiul vitreg al Soarelui, creatorul lui „Brand”, el însuși supune pasiunile aprinse — legii reci a moralei. De aceia rar când Ibsen nu e ursuz. A­sta mult timp cu Ibsen­­— înseamnă să ai fi om­, sau cel puțin să nu te simți bine. Nu e artistul văilor pașnice și binevoitoare, care desmiardă. Scriitor al înălțimii, al faptei eroice, construc­tor al turnurilor, Ibsen nu se coboară la noi. Noi trebue să ne urcăm spre dânsul, dacă nu ne temem de zăpezi și de povârnișurile prăpăstioase, de ghețurile sub care pier adesea drumeții cei mai îndrăzneți, și care ocupă un loc de frunte în sistemul ibsenian. Până la acele vârfuri de munte cu aer rarificat, unde uriașul de la Nord se simte la el acasă,­­ nu vine suflul cald al fericirii. Magnetul fe­ricirii își pi­erde puterea în fața lui Ibsen, deși acesta e făcut din fier. Marele autor scandinav își poartă gându­l fix în a­­ceiași direcție, și-l poartă cu încăpățânare. Profesează credința că fiecare dintre noi a fost zămislit de Natură ca un ceva unic, care nu se repetă. După concepția lui, Omul poate­ i la fel cu o operă de artă de mare valoare, lui Ibsen și tocmai acest om e predestinat el însuși să întrupeze acea operă. Și pentru ca din materialele puse în persona­litatea noastră de Natură, să fie creată statuia noastră,*— noi, sculptorii propriei personalități, trebuie să ne cio­plim ultimele trăsături cu dalta voinței. In tezaurul co­mun al vieții, fiecare nume trebue să facă o depunere a­­parte. Fiecare Alexandru trebue să întemeieze o Alexan­drie a lui. Ibsen urmărește cum, pe drumurile lumii, fiecare personalitate se caută pe ea însăși , cum Omul își gă­sește „Eul“ lui, cum se ridică pe înălțime sau cade în prăpăstii. Cine nu se găsește pe sine și nu-și realizează posibilitățile sufletești, moare, se dizolvă în comun și fizicește și spiritualicește. Ca și Peer Gynt, el se va în­tâlni la o întretăiere de străzi cu figura ciudată a „Năstu­­rașului“ care ține în mână un polonic de turnătorie : e Moartea, care topește în polonicul ei pe orice om fără fată, pe orice personalitate ștearsă, ca orice formă stricată, ca orice fier vechiu, ca orice nasture cu urechea ruptă. Năzuința spre descoperirea esenței interioare. O­­mul o arată prin faptul că tinde cătră o înălțime oare­care, spre un altar, spre o limită. „Lupta pentru Tron“ se numește o piesă bine cunoscută a lui Ibsen. Titlul e simbolic și arată că noi toți, într’un sens sau altul, sun­tem pretendenți la tron. Există un Cezarism ascuns al personalității; fiecare vrea să fie cel dintâiu, dacă nu în lume, atunci în Roma și dacă nu în Roma — atunci în satul natal. Absolutismul și Maximalismul sunt însușiri omenești. Și nu numai pastorul Brand are deviza su­premă , tot sau nimic. Pe drumul spre realizarea acestei devize, de cele mai multe ori nu găsim totul, ci nimic­­— în viața noastră atât de relativă. Tocmai acela care e pu­ternic, tare și dotat — e condamnat să ajungă la pustiul tragic, la prăbușirea nenorocului, la Nihilism în loc de Maximalism. Fiindcă el va fi împiedecat de societate, de mulțime, de banalitatea și ticăloșia colectivistă, „Stâlpii Societății“ nu lasă un câmp vast pentru activitatea u­­nui Solitar. Din cauza nenumăraților liliputani moare un Gulliver. Cei Mici îl doboară pe cel Mare. Doctorul Stockman e nevoit să se dea înapoi în fața concetățeni­lor lui mizerabili. Și totuși, personalitatea nu poate să se închidă în sine : trebue să existe o eșire din invidualismul, pe ca­­re-l visează Ibsen. Și Ibsen vede această eșire — în me­nirea Femeii. Cavaler și cântăreț al Femeii, el crede că ea e acea verigă de aur care unește în lanț — pe individ cu societatea. Fiindcă dragostea e singura formă de u­­niune, prin care omul devine rege — pentru alt om. Dragostea nu micșorează nimic. Ea creiază acea minune, prin care cu cât mai mult dai altuia, cu atât mai mult îți rămâne ție. De aceia n’au dreptate acei pretendenți la tron, care gonesc de la ei Femeia. Ei nu sunt conștienți de eroismul femeesc. Ei, spre nenorocirea lor, nu pricep câtă măreție se ascunde în acea Schweig, care așteaptă­­ cu atâta răbdare pe un Peer Gynt al ei... La strigătul disperat al Bărbatului: —* „Dar unde, unde am fost eu — eu însumi ?“ — Femeia-i răspu­nde : — „In speranța mea, în credința, în dragostea mea“. Iată, deci, Adevărul Ibsenian : chipul real al omului trăește înăuntrul aceluia care îl iubește. Dacă vroim să ne cu­noaștem pe noi înșine, să ne vedem fata adevărată, tre­bue să privim în oglinda inimii iubitoare și iubite. Nu­mele, cu care ne poreclește dragostea, e adevăratul nos­tru nume , celelalte sunt numai pseudonime. Individuali­tatea se găsește pe sine în iubire. Dar și iubirea, după Ibsen, e o încercare, e o faptă eroică, fiindcă nici ea nu promite fericirea sigură. Și a­­tunci, rostul filozofic al puterii lui de creațiune se expri­mă printr’o întrebare grozavă, pe care el, cel mai exi­gent dintre scriitori, a pus-o pe umerii osteniți ai ome­nirii și ai fiecăruia dintre noi : — Suntem noi oare capa­bili să acceptăm o concepție dezinteresată, fără speran­ță, fără fericire, o concepție rece ca lumea de Nord ? Au trecut douăzeci de ani de când a murit Ibsen, însă n’a apus Steaua Polară a spiritului său; iar întreba­rea aceasta mai arde în litere de foc și acuma, în fața noastră, ca o poruncă de dezinteresare... Ibsen așteaptă încă răspuns. I. EICHENWALD .JÜDBVemiL UTERUS? El ARTISTIC" Aurora Boreală Ibsen rrasrs ?ss® HENRI-FREP&.HÍC ĂftUEL Hin tornaiul intim Cu cât iubești mai mult, cu­ atât suferi mai mult. To­talul suferințelor posibile fiecărui suflet este proporțional cu gradul lui de perfecțiune Acela care se teme prea mult să nu fie inșelat, nu va mai putea fi mărinimos. îndoiala în dragoste te face în cele din urmă să te îndoești de tot. Ultimul rezultat al tuturor decepțiunilor este prin urmare ateismul, care nu-și spune niciodată nu­mele și taina lui, dar care, spectru mascat, apare în pro­­funzimile gândirii ca supremul tălmăcitor. „Omul e ca și dragostea lui“ și urmează destinul ei A schimba amărăciunile în binecuvântare, veninul experienței omenești în blândețe, răutatea în binefacere insultele în iertare, — nu-i asta cea mai sfântă alchimie a sufletelor mari?, Disprețuindu-te prea mult, elevii demn de dispreț Felul de a suferi este mărturisirea pe care orice su­flet și-o face lui însuși. Frumosul este superior sunismului, pentru că e per­manent și nu satură niciodată, pe câtă vreme sublimul e relativ, trecător și violent; înainte de a da un sfat trebue să-l faci să fie primit, mai bine, să-l faci să fie dorit. Să știi să îmbătrânești e o capodoperă a înțelepciunii, și una din cele mai grele părți ale artei de a trăi. O monadă conștientă, un nimic care se recunoaște fantoma microscopică a universului, e tot ce putem fi. E periculos să te lași pradă voluptății lacrimilor; ea îți răpește curagiul și chiar voința, de-a te tămădui. In orice femeie iubită este o preoteasă a trecutului, păzitoarea pioasă a unei afecțiuni al cărei obiect a dis­părut. Cu timpul, unui suflet ordonat nu-î mai place decât adevărul și gustul. Analiza ucide spontaneitatea. Grăuntele măcinat în făină nu va mai fi în stare să germineze și să crească. --------eo=s^c=eo--------­ Colțul librăriei „Baseler“ Librăria „HASEFER” din strada Karageorgevici­­, recomandă următoarele: REVISTE LITERARE „Europe” revistă lunară sub direcțiunea lui Crémieux, având ca redactori șefi pe René Arcos și Bazalgette. Prețul unui numar e de 45—50 lei. In provincie trimetem, contra cost, câte un nu­măr de probă. i „Nouvelle Revue Francaise”, „Meroire de France” precum și revistele speciale de artă: „L’Hmour de l’Art", „L’Art Vivant”, revista specială pentru știința reclamei: „Die Reklame" (Berlin), interesanta revistă literarä și politică „Europäische Revue” condusă de fostul prinț austriac Karl Anton Rohan și care a reușit să strângă în juru-i pe cei mai de seamă cugetători francezi, en­glezi, germani, italieni, spanioli, etc. Revistele germane de artă: „Querschnitt”, „Kunst und Dekoration” și „Innen-Dekoration", re­vistele literate germane „Neue Rundschau”, „Die Literatur”, etc OPERELE COMPLECTE ALE LUI ANATOLE FRANCE In renumita editură Calmann Levy, apar în volume de format mare (in 40) pe hârtie vecină foarte fină, cu gravurile celor mai de seamă artiști francezi, operele complecte ale lui Anatole France. Fiecare volum cuprinde 2—3 romane. Au apărut și se vând și se­parat următoarele volume: Thaîs și L’étui de nacre (formează volumul 5 al colecțiunii), Nos Enfants și Balthasar (în volumul 4 al colecțiunii), Jocastée et le chat maigre și Le crime de Sylvestre Bonnard (formează vol. II-lea al colecției). Poésies și Etudes (Alfred de Vigny) formează volumul prim al colecției­. Prețul raire (studii și critice) formează volumul 6 al colecției­. Prețul fiecărui volum e de lei 350. Librăria „HASEFER” amintește din opera lui Romain Rolland: Jean Christhophe (10 vol lei 900. In 4 vol. pe hârtie fină, alfa opera complectă lei 1000—1100). Liber amicorum Romain Rolland Lei 600. In provincie se expediază contra ramburs (în urma unui aconto). Ticu Archip: Colecționarul de pietre prețioase­ ­ NUVELE— Talentele femenine care s’au afirmat în literatura noa­stră cea mai nouă sunt de un pasionant interes. Forța stăpânită, plină de făgăduințe, a Henrietei Stahl ca și arta desăvârită a Luciei Mantu, luminată de o supe­rioară concepție a­­ vieții, se ridică deasupra forțelor oarbe ale firii omenești pe care le stăpânesc. Amândouă sunt spectatoare ale unei lumi a cărei fatalitate o primesc. Oti­lia Cazimir, ca și Ticu Archip, sunt dimpotrivă firi neliniș­tite. Talentul lor e făcut din furtună și expresia persona­lității lor e tăiată de fulgere de nemulțumire. Otilia Cazimir, generoasă și răzvrătită, nu se poate resemna în fața cruzimii și nedreptății vieții. Totuși reu­șește să-și toarne neliniștea în forme armonioase până la seninătate, cu atât mai interesante cu cât sunt frânte prin această neliniște tulbure. Ticu Archip e o neîndurată analistă a ei însăși, altoită pe o sensibilitate exasperată, avidă de experiențe noi, me­reu în disonantă cu ea însăși, în războiu cu propriile gân­duri și simțiri. Deși foarte deosebite ca tonalitate emotivă, ca teh­­­nică și mai ales ca stăpânire a tehhnicii, toate au în co­mun un caracter de o ascuțită intuiție feminină. Colecționarul de pietre prețioase“ este bucata cea mai izbutită din tot ce a scris d-ra Ticu Archip, de o psi­­h­ologie foarte interesantă, și cea mai semnificativă pen­tru talentul său. Subiectul e greu de redat căci fabulația aproape nu există. Două fete tinere, una mai naltă, alta mai scundă, una cu pretenții de femee superioară, alta normală, cu­­ dragoste de viață, întâlnesc pe o zi de căldură buimăci­toare» un tânăr care nu e altul decât asistentul colecționa­rului de pietre prețioase. Se decide o excursie la Gio, lo­calitatea mitică, unde se află laboratorul acestui colecțio­nar. Intr’o atmosferă halucinantă creată de căldură, de o­­boseala unui drum cu neputință de închipuit, ne apare Gio, care deși e colțul de lume pe care acești alchimiști mo­derni își trăiesc viața pământească, are numai o aparență de realitate. După ce l’am întrezărit abia prin perdeaua de osteneală a Irinei, eroina, femeia superioară, în lumina în­­doelnică a stelelor, un vânt năprasnic ne cufundă în beznă și o fatalitate neînvinsă de mână în mugetul mării spre moarte și necunoscut. Din acest „cauchemar“ nu eștm de­cât spre a cădea în altul. In adevăr un dreptunghiu de lu­mină în cuprinsul căruia se desemnează silueta „maestru­lui“ este poarta pe care intrăm în laboratorul colecționa­rului. De aci începe desfânarea sufletească a Irinei, care devine singurul personagiu ce ocupă scena. Am zis deslânare tocmai pentru că aci nu mai poate fi vorba de procedeul analizei, acea demontare amănunțită a mecanismului sufletesc pentru a pune în evidență două­­trei idei clare în jurul cărora se construia personagiul în literatura din alte vremuri. Nota nouă e tocmai tendința d-rei Archip de a reda viața sufletească în profunzime, de a transpune inconșcientul în conștient și a se servi de sim­bol pentru a exprima această realitate în mai multe pla­nuri, ce nu încape în limbagiul obișnuit. Mai întâi laboratorul e evocat în imagini reslete, de o violență brutală, ce se impun cu o stăruință chinuitoare, stranie, între crâmpeie de reflecții și conversații tot atât de stranii. Nimic nu e clar de­cât sentimentul ascuțit al u­­nei realități absurde de care însă nu poți scăpa, cum nu poți scăpa de realitatea visului. Ești din laborator cu ob­sesia colecțiunii de rubine din care lipsește unul, ce „tre­bue să fie roșu ca sângele“, de a cărui existentă colecțio­narul e sigur, științific e­ște sigur, și pe care trebue neapărat să-l găsească. Se­ face apoi că­ suntem iar în căsuța în care „maes­trul“ și ucenicii lui au aerul de a trăi o viață pământească. Suntem pare că la mană, dar totul se petrece ca în vin, deși aido-esa m »naraa că maestrul pierduse bănuiala de surâs ironic și cortegiul de umbre ce parcă nu te lăsa să-l apropii. In această atmosferă pe jumătate reală, găsește ma­estrul rubinul căutat! La o mișcare bruscă bluza se des­face pe pieptul Irinei, iar lumânarea aprinsă, pe care servi­toarea nemișcată o ține deasupra capului, luminează înde­lung o pată mică roșie deasupra sânului ei stâng: „Maestrul își pironi ochii pe boaba de sânge înghețat și când Irina se îndreptă închizându-și un nasture mai mult la bluză, două ținte mici și negre i se înfipseră în ochi ca doi sfredeli cercetători și barbari...“ Visul urmează mai departe, târând după el aceiași fa­talitate ineluctabilă, în care se sbat personagiile și mai a­­les sufletul Irinei, ca niște umbre dolente, cu sentimentul dureros al unei realități covârșitoare, dincolo de conștiință și de rațiune. Această realitate se strecoară prin simbo­luri halucinante pe sub controlul criticei și al censurei, ea trezește „acel ceva colțuros și iscoditor“ care nemulțu­mește pe Irina, acea neliniște sufletească ce o face să se­ gândească la moarte... Maestrul îi apare ca păzitorul pun­ților spre alte tărâmuri pe care coboară un geniu rău cu cartea soartei ei în mână, „o carte mică prost legată, din care vântul își făcea jucărie cu multe foi rătăcite în aer și pe valuri“. Slaba împotrivire neconvinsă cu care censura caută să stăvilească, invazia inconștientului, acea invocare a ideii morții spre a se sustrage obligațiunii de a lupta și apoi întâlnirea cu maestrul, în căsuța mică, întunecoasă, „asemănătoare odăilor de servitori din casele vechi bur­gheze“, toată scena în care se face predarea rubinului,­ care se petrece prin întuneric între umbre, cu o așa de surprinzătoare putere de realitate și totuși într’o așa at­mosferă de vis, cu un ilogism atât de vădit și totuși cu un accent atât de veridic, face din această povestire un do­cument psih­ologic fără preț. Trebue să mărturisesc surprinderea mea față de pu­țina atenție ce s-a dat acestei publicații de către presa noastră, mai ales că în genere e atât de puțină originali­tate în problemele psih­ologice din literatura noastră ac­tuali, atât de puțină noutate și conformitate cu felul­­ care literatura din alte țări tratează conflictele sufletești. E în toată mânuirea investigațiunei acesteia sufletești o superioară inteligentă a problemelor ce se pun, o siguranță­­ de operator experimentat în psih­oanaliză, dar și o deli­cateță în adevăr feminină de a da sugestia brutalităților celor mai îndrăznețe sub o formă ușoară și plină de finețe. Mă întreb totuși dacă d-ra Ticu Archip este sau nu o scriitoare în adevăratul înțeles al cuvântului? Iată o întrebare, pe care nu mi-aș fi pus-o nici pentru una din celelalte scriitoare. Nu aș fi imputat d-rei Archip forma sbuciumată, rit­­­mul sfâșiat, fraza sacadată și pripită ca în goana speriată a unui suflet alarmat, dacă sub acestea ar fi existat o tec­­nică oricât de elementară. Dar de o asemenea preocu­p­pare nici nu poate fi vorba- D-ra Archip când are o ideie, o scrie pe hârtie ca o notație pentru ea însăși și pentru alți câțiva... Această atitudine e de sigur mult mai simpatică de­cât acea a multor femei de talent care, sub cuvânt că fac artă, se desbracă cu atitudini foarte studiate. Nu e mai pu­țin adevărat că, pentru a-ți permite în opera de artă să în­trebuințezi fără alegere materialul ce-ți cade la îndemâna, trebuie neapărat să posezi o teh­nică, ceea ce am numi pregătirea profesională. Fără îndoială d-ra Archip este o personalitate de o rară originalitate, care are multe lucruri interesante de spus, dar pentru a fi ascultată de alții, pentru a crea, pen­tru ca opera literară să ia ființă, ea trebue să se elibereze de creatoarea sa, să-și găsească forma unică între toate ori aceasta nu e cu putință de­cât dacă artistul e com­­plect stăpân pe meșteșug. Pe mine mă îngrijește faptul că d-ra Archip a trecut la compoziție fără să se preocupe de căpătarea teh­nicei. j Va avea oare de acum înainte răbdarea de a-și însuși teh­nică după ce s’a avântat în compoziție? Da, dacă are cu adevărat focul sacru. In forma în care se găsește, e cu neputință să fie pri­vită ca o scriitoare adevărată; asupra acestui punct ai vrea să-i atrag atenția.­­ l IZABELA SAD.Qy.EANU,

Next