Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1926 (Anul 7, nr. 287-290)
1926-06-06 / nr. 287
. Curentele modei se reînoiesc continuu căci toate în lume se prefac. Fiecare epocă îmbogățește domeniul cugetării omenești cu un contigent de scrieri, care servă la rândul lor de model generațiilor viitoare. Cu elemente vechi natura reface elemente noui. Acum, după războiul care a zdruncinat nervii omeniți, gustul public se îndreaptă către o literatură senzațională, fantastică, excepțională și patologică. Dar scriitorul, care nu-i propagandist, nici comerciant, nu urmează moda, scrie pentru sine, nu aleargă după public, așteaptă ca publicul să vină la el. Câte curente, școli și cenacluri nu maschează adesea sub firme proaspete o absență complectă de putere de creație și de originalitate artistică. De altfel se știe că ori de câte ori arta- urmând curentul model, a devenit prețioasă, convențională, scâncitoare, libertină sau abracadabrantă; numai prin întoarcerea la studiul clasicismului antic s’a ajuns la o înoire a gustului public, la frumos și la adevăr. — Despre romanul românesc ce părere aveți? — Cred că societatea românească, în formația în care se găsește, nu-i un mediu potrivit pentru desvoltarea romanului. Totuș nu se poate nega un început care promite. Pentru roman se cere scriitorului o mare concentrare, un timp liber pe care nu-l poate avea atunci când nu este scriitor de meserie. Romancierul trebue să stea, cum se zice, zile întregi cu picioarele pe pereți, în atmosfera lumei creeată de el, fără să fie hărțuit de multiple ocupații zilnice. Când am început să scriu „Datorii Uitate" aveam planul unui roman social complect. Lipsa de timp m-a făcut să dau numai un fragment. Bucățile „După douăzeci de ani" și „Prințesa Bibița" erau de asemenea două subiecte de roman, pe cari le-am dat concentrate în două nuvele. La noi moda romanului a început să se întindă cu repeziciune. Unii dintre scriitori, în loc de a da o nuvelă cizelată și concentrată în câteva pagini, diluează subiectul dând la lumină un volum respectabil cu credința că a scris un roman. Pentru că nuvela nu mai e la modă, nu se mai poartă acum, prietenii mă sâcâe mereu să scriu și eu numaidecât un roman. Și ca să nu rămân de rușine m-am hotărât să scriu cu orice preț un roman de cel puțin trei volume.. V Volumul I—El M II—Ea „ III—El și Ea _______________Q. SEM. _9 >9 I Inspiratoarea „Lacului“ de Lamartine Inspiratoarea celebrei poezii „Le Lac” de Lamartine este soția fizicianului Jacques-Alexandre-César Charles ; acest fizician a făcut prima ascensiune într-un balon umflat cu hidrogen, la 1 Decembrie 1783. In anul 1804 Charles, care avea atunci 58 de ani (se născuse la 12 Noembrie 1746) a luat în căsătorie o fată de 22 ani Jule-Francoise Bonchaud des Hérettes. Tânăra pereche a trăit zile frumoase și fericite. Doamna Charles aviea pentru bărbatul ei o dragoste calmă și sinceră. Era admirată în saloanele timpului ei, iar salonul ei nu era lipsit de strălucire. Dar sănătatea ei șubredă a silit-o în anul 1816 să plece la Aix-en-Savoie. Soțul ei, ocupat la Paris de situația lui înaltă de președinte al Academiei de Științe, nu și-a întovărășit soția pe malul lacului Bourget. Doamna Charles a locuit singură, în pensiune la familia bătrânului medic Périer, în partea de sus a orașului Aix-les Bains, și aci a cunoscut la 5 sau 6 Octombrie pe Alphonse de Lamartine. Julie Charles moare la 18 Decembrie 1817 la Paris, într’una din camerile Institutului, și moartea ei a făcut pe Lamartine să scrie strofele din Meditations. Anatole France a scris câteva pagini pătrunzătoare asupra „Elvirei“ și a lui Lamartine, fără a rezolva totuși problema cea mai de seamă: adevărata natură a relațiilor dintre ei. Anatole France o înfățișează pe Julie înaltă, brună, de o paliditate de creolă, cu ochii ei mari lăsați în ■ jos „ochii de culoarea mărei sub gene negre“. Lamartine a iubit, desigur, pe Julie, dar ea a fost mai mult un motiv liric pentru el. Numai atât ? Poate ! Anatole France vorbește de „castitatea lascivă“, și observă că există două versiuni ale poeziei „Lacul“, una cu „delicii sublime“, alta cu „extaze sublime“, și deși versiunea întâi cu „delicii“ e destul de compromițătoare, Anatole France crede că misterul nu poate fi descifrat. Memoriei La 23 Mai a. c., s’au împlinit două decenii de la moartea lui Henrich Ibsen. Nu-l mai numărăm în fruntea conștiință literare a epocii noastre, cum fusese acest uriaș la începutul secolului al XX-lea. Evenimentele eclipsează totdeauna literatura. După războiu și revoluție, după atâtea tragedii vii, nu pălesc oare toate felurile de tragedii scrise — deci și cele scrise de Shakespeare-ul Nordului ? Dar în afară de evenimente, există eterna ființă. Problemele ființei eterne fac eterni și pe acei scriitori cari au dat soluții măiastre la aceste probleme. De aceia uriașilor literaturii li se întâmplă doar vremelnice eclipse , pe urmă ei revin în strălucirea lor permanentă. Această soarăt e rezervată și acelei raze însuflețite și orbitoare a Aurorei Boreale, care se numește Henrich Ibsen. Poetul fără grafie, neospitalier și ursuz, ca și firea întreagă a pământului său scandinav, bătrânul sever de la miază-noapte, a trecut în pas greoiu pe lanurile creațiunii de artă. Boacăne și aspre îi sunt piesele tipice , încet și cu greu, ca niște flori stranii și austere, se descopăr sufletele omenești în aceste piese. Nu se sbat și ard în pura jucăușă a sentimentelor niște pasiuni vii, ci mai degrabă niște idei omenești trec în procesiuni solemne, tinzând să se cristalizeze, cu mari sforțări, în concepții asupra lumii și a vieții. Și poate că, în acest sens, „Călugărul Negru“ al lui Cehov e o imagine exactă a acestui monah de la Nord, a acestui ascet cu părul alb , pe oriunde trecea, de orice parte a existenței omenești se atingea — pretutindeni i se întindea mâna sperietoare, și viață însăși se ridica în fața noastră ca o problemă neînduplecată. Ibsen n’o lasă pe Nora lui, nici pe orice alt personagiu, să-și ducă jocul vieții până la sfârșit. El nu acceptă Omul ca atare, Omul din grația lui Dumnezeu, adică o ființă, care nu s’a câștigat pe sine însăși prin muncă, care nu se afundă în gândire, ci numai trăește și respiră, fiind acoperită de bunătățile Firii și bucurându-se cu dezinvoltură în contul... Soarelui. Nu. Fiul vitreg al Soarelui, creatorul lui „Brand”, el însuși supune pasiunile aprinse — legii reci a moralei. De aceia rar când Ibsen nu e ursuz. Asta mult timp cu Ibsen— înseamnă să ai fi om, sau cel puțin să nu te simți bine. Nu e artistul văilor pașnice și binevoitoare, care desmiardă. Scriitor al înălțimii, al faptei eroice, constructor al turnurilor, Ibsen nu se coboară la noi. Noi trebue să ne urcăm spre dânsul, dacă nu ne temem de zăpezi și de povârnișurile prăpăstioase, de ghețurile sub care pier adesea drumeții cei mai îndrăzneți, și care ocupă un loc de frunte în sistemul ibsenian. Până la acele vârfuri de munte cu aer rarificat, unde uriașul de la Nord se simte la el acasă, nu vine suflul cald al fericirii. Magnetul fericirii își pierde puterea în fața lui Ibsen, deși acesta e făcut din fier. Marele autor scandinav își poartă gândul fix în aceiași direcție, și-l poartă cu încăpățânare. Profesează credința că fiecare dintre noi a fost zămislit de Natură ca un ceva unic, care nu se repetă. După concepția lui, Omul poate i la fel cu o operă de artă de mare valoare, lui Ibsen și tocmai acest om e predestinat el însuși să întrupeze acea operă. Și pentru ca din materialele puse în personalitatea noastră de Natură, să fie creată statuia noastră,*— noi, sculptorii propriei personalități, trebuie să ne cioplim ultimele trăsături cu dalta voinței. In tezaurul comun al vieții, fiecare nume trebue să facă o depunere aparte. Fiecare Alexandru trebue să întemeieze o Alexandrie a lui. Ibsen urmărește cum, pe drumurile lumii, fiecare personalitate se caută pe ea însăși , cum Omul își găsește „Eul“ lui, cum se ridică pe înălțime sau cade în prăpăstii. Cine nu se găsește pe sine și nu-și realizează posibilitățile sufletești, moare, se dizolvă în comun și fizicește și spiritualicește. Ca și Peer Gynt, el se va întâlni la o întretăiere de străzi cu figura ciudată a „Năsturașului“ care ține în mână un polonic de turnătorie : e Moartea, care topește în polonicul ei pe orice om fără fată, pe orice personalitate ștearsă, ca orice formă stricată, ca orice fier vechiu, ca orice nasture cu urechea ruptă. Năzuința spre descoperirea esenței interioare. Omul o arată prin faptul că tinde cătră o înălțime oarecare, spre un altar, spre o limită. „Lupta pentru Tron“ se numește o piesă bine cunoscută a lui Ibsen. Titlul e simbolic și arată că noi toți, într’un sens sau altul, suntem pretendenți la tron. Există un Cezarism ascuns al personalității; fiecare vrea să fie cel dintâiu, dacă nu în lume, atunci în Roma și dacă nu în Roma — atunci în satul natal. Absolutismul și Maximalismul sunt însușiri omenești. Și nu numai pastorul Brand are deviza supremă , tot sau nimic. Pe drumul spre realizarea acestei devize, de cele mai multe ori nu găsim totul, ci nimic— în viața noastră atât de relativă. Tocmai acela care e puternic, tare și dotat — e condamnat să ajungă la pustiul tragic, la prăbușirea nenorocului, la Nihilism în loc de Maximalism. Fiindcă el va fi împiedecat de societate, de mulțime, de banalitatea și ticăloșia colectivistă, „Stâlpii Societății“ nu lasă un câmp vast pentru activitatea unui Solitar. Din cauza nenumăraților liliputani moare un Gulliver. Cei Mici îl doboară pe cel Mare. Doctorul Stockman e nevoit să se dea înapoi în fața concetățenilor lui mizerabili. Și totuși, personalitatea nu poate să se închidă în sine : trebue să existe o eșire din invidualismul, pe care-l visează Ibsen. Și Ibsen vede această eșire — în menirea Femeii. Cavaler și cântăreț al Femeii, el crede că ea e acea verigă de aur care unește în lanț — pe individ cu societatea. Fiindcă dragostea e singura formă de uniune, prin care omul devine rege — pentru alt om. Dragostea nu micșorează nimic. Ea creiază acea minune, prin care cu cât mai mult dai altuia, cu atât mai mult îți rămâne ție. De aceia n’au dreptate acei pretendenți la tron, care gonesc de la ei Femeia. Ei nu sunt conștienți de eroismul femeesc. Ei, spre nenorocirea lor, nu pricep câtă măreție se ascunde în acea Schweig, care așteaptă cu atâta răbdare pe un Peer Gynt al ei... La strigătul disperat al Bărbatului: —* „Dar unde, unde am fost eu — eu însumi ?“ — Femeia-i răspunde : — „In speranța mea, în credința, în dragostea mea“. Iată, deci, Adevărul Ibsenian : chipul real al omului trăește înăuntrul aceluia care îl iubește. Dacă vroim să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne vedem fata adevărată, trebue să privim în oglinda inimii iubitoare și iubite. Numele, cu care ne poreclește dragostea, e adevăratul nostru nume , celelalte sunt numai pseudonime. Individualitatea se găsește pe sine în iubire. Dar și iubirea, după Ibsen, e o încercare, e o faptă eroică, fiindcă nici ea nu promite fericirea sigură. Și atunci, rostul filozofic al puterii lui de creațiune se exprimă printr’o întrebare grozavă, pe care el, cel mai exigent dintre scriitori, a pus-o pe umerii osteniți ai omenirii și ai fiecăruia dintre noi : — Suntem noi oare capabili să acceptăm o concepție dezinteresată, fără speranță, fără fericire, o concepție rece ca lumea de Nord ? Au trecut douăzeci de ani de când a murit Ibsen, însă n’a apus Steaua Polară a spiritului său; iar întrebarea aceasta mai arde în litere de foc și acuma, în fața noastră, ca o poruncă de dezinteresare... Ibsen așteaptă încă răspuns. I. EICHENWALD .JÜDBVemiL UTERUS? El ARTISTIC" Aurora Boreală Ibsen rrasrs ?ss® HENRI-FREP&.HÍC ĂftUEL Hin tornaiul intim Cu cât iubești mai mult, cu atât suferi mai mult. Totalul suferințelor posibile fiecărui suflet este proporțional cu gradul lui de perfecțiune Acela care se teme prea mult să nu fie inșelat, nu va mai putea fi mărinimos. îndoiala în dragoste te face în cele din urmă să te îndoești de tot. Ultimul rezultat al tuturor decepțiunilor este prin urmare ateismul, care nu-și spune niciodată numele și taina lui, dar care, spectru mascat, apare în profunzimile gândirii ca supremul tălmăcitor. „Omul e ca și dragostea lui“ și urmează destinul ei A schimba amărăciunile în binecuvântare, veninul experienței omenești în blândețe, răutatea în binefacere insultele în iertare, — nu-i asta cea mai sfântă alchimie a sufletelor mari?, Disprețuindu-te prea mult, elevii demn de dispreț Felul de a suferi este mărturisirea pe care orice suflet și-o face lui însuși. Frumosul este superior sunismului, pentru că e permanent și nu satură niciodată, pe câtă vreme sublimul e relativ, trecător și violent; înainte de a da un sfat trebue să-l faci să fie primit, mai bine, să-l faci să fie dorit. Să știi să îmbătrânești e o capodoperă a înțelepciunii, și una din cele mai grele părți ale artei de a trăi. O monadă conștientă, un nimic care se recunoaște fantoma microscopică a universului, e tot ce putem fi. E periculos să te lași pradă voluptății lacrimilor; ea îți răpește curagiul și chiar voința, de-a te tămădui. In orice femeie iubită este o preoteasă a trecutului, păzitoarea pioasă a unei afecțiuni al cărei obiect a dispărut. Cu timpul, unui suflet ordonat nu-î mai place decât adevărul și gustul. Analiza ucide spontaneitatea. Grăuntele măcinat în făină nu va mai fi în stare să germineze și să crească. --------eo=s^c=eo-------- Colțul librăriei „Baseler“ Librăria „HASEFER” din strada Karageorgevici, recomandă următoarele: REVISTE LITERARE „Europe” revistă lunară sub direcțiunea lui Crémieux, având ca redactori șefi pe René Arcos și Bazalgette. Prețul unui numar e de 45—50 lei. In provincie trimetem, contra cost, câte un număr de probă. i „Nouvelle Revue Francaise”, „Meroire de France” precum și revistele speciale de artă: „L’Hmour de l’Art", „L’Art Vivant”, revista specială pentru știința reclamei: „Die Reklame" (Berlin), interesanta revistă literarä și politică „Europäische Revue” condusă de fostul prinț austriac Karl Anton Rohan și care a reușit să strângă în juru-i pe cei mai de seamă cugetători francezi, englezi, germani, italieni, spanioli, etc. Revistele germane de artă: „Querschnitt”, „Kunst und Dekoration” și „Innen-Dekoration", revistele literate germane „Neue Rundschau”, „Die Literatur”, etc OPERELE COMPLECTE ALE LUI ANATOLE FRANCE In renumita editură Calmann Levy, apar în volume de format mare (in 40) pe hârtie vecină foarte fină, cu gravurile celor mai de seamă artiști francezi, operele complecte ale lui Anatole France. Fiecare volum cuprinde 2—3 romane. Au apărut și se vând și separat următoarele volume: Thaîs și L’étui de nacre (formează volumul 5 al colecțiunii), Nos Enfants și Balthasar (în volumul 4 al colecțiunii), Jocastée et le chat maigre și Le crime de Sylvestre Bonnard (formează vol. II-lea al colecției). Poésies și Etudes (Alfred de Vigny) formează volumul prim al colecției. Prețul raire (studii și critice) formează volumul 6 al colecției. Prețul fiecărui volum e de lei 350. Librăria „HASEFER” amintește din opera lui Romain Rolland: Jean Christhophe (10 vol lei 900. In 4 vol. pe hârtie fină, alfa opera complectă lei 1000—1100). Liber amicorum Romain Rolland Lei 600. In provincie se expediază contra ramburs (în urma unui aconto). Ticu Archip: Colecționarul de pietre prețioase NUVELE— Talentele femenine care s’au afirmat în literatura noastră cea mai nouă sunt de un pasionant interes. Forța stăpânită, plină de făgăduințe, a Henrietei Stahl ca și arta desăvârită a Luciei Mantu, luminată de o superioară concepție a vieții, se ridică deasupra forțelor oarbe ale firii omenești pe care le stăpânesc. Amândouă sunt spectatoare ale unei lumi a cărei fatalitate o primesc. Otilia Cazimir, ca și Ticu Archip, sunt dimpotrivă firi neliniștite. Talentul lor e făcut din furtună și expresia personalității lor e tăiată de fulgere de nemulțumire. Otilia Cazimir, generoasă și răzvrătită, nu se poate resemna în fața cruzimii și nedreptății vieții. Totuși reușește să-și toarne neliniștea în forme armonioase până la seninătate, cu atât mai interesante cu cât sunt frânte prin această neliniște tulbure. Ticu Archip e o neîndurată analistă a ei însăși, altoită pe o sensibilitate exasperată, avidă de experiențe noi, mereu în disonantă cu ea însăși, în războiu cu propriile gânduri și simțiri. Deși foarte deosebite ca tonalitate emotivă, ca tehnică și mai ales ca stăpânire a tehhnicii, toate au în comun un caracter de o ascuțită intuiție feminină. Colecționarul de pietre prețioase“ este bucata cea mai izbutită din tot ce a scris d-ra Ticu Archip, de o psihologie foarte interesantă, și cea mai semnificativă pentru talentul său. Subiectul e greu de redat căci fabulația aproape nu există. Două fete tinere, una mai naltă, alta mai scundă, una cu pretenții de femee superioară, alta normală, cu dragoste de viață, întâlnesc pe o zi de căldură buimăcitoare» un tânăr care nu e altul decât asistentul colecționarului de pietre prețioase. Se decide o excursie la Gio, localitatea mitică, unde se află laboratorul acestui colecționar. Intr’o atmosferă halucinantă creată de căldură, de oboseala unui drum cu neputință de închipuit, ne apare Gio, care deși e colțul de lume pe care acești alchimiști moderni își trăiesc viața pământească, are numai o aparență de realitate. După ce l’am întrezărit abia prin perdeaua de osteneală a Irinei, eroina, femeia superioară, în lumina îndoelnică a stelelor, un vânt năprasnic ne cufundă în beznă și o fatalitate neînvinsă de mână în mugetul mării spre moarte și necunoscut. Din acest „cauchemar“ nu eștm decât spre a cădea în altul. In adevăr un dreptunghiu de lumină în cuprinsul căruia se desemnează silueta „maestrului“ este poarta pe care intrăm în laboratorul colecționarului. De aci începe desfânarea sufletească a Irinei, care devine singurul personagiu ce ocupă scena. Am zis deslânare tocmai pentru că aci nu mai poate fi vorba de procedeul analizei, acea demontare amănunțită a mecanismului sufletesc pentru a pune în evidență douătrei idei clare în jurul cărora se construia personagiul în literatura din alte vremuri. Nota nouă e tocmai tendința d-rei Archip de a reda viața sufletească în profunzime, de a transpune inconșcientul în conștient și a se servi de simbol pentru a exprima această realitate în mai multe planuri, ce nu încape în limbagiul obișnuit. Mai întâi laboratorul e evocat în imagini reslete, de o violență brutală, ce se impun cu o stăruință chinuitoare, stranie, între crâmpeie de reflecții și conversații tot atât de stranii. Nimic nu e clar decât sentimentul ascuțit al unei realități absurde de care însă nu poți scăpa, cum nu poți scăpa de realitatea visului. Ești din laborator cu obsesia colecțiunii de rubine din care lipsește unul, ce „trebue să fie roșu ca sângele“, de a cărui existentă colecționarul e sigur, științific ește sigur, și pe care trebue neapărat să-l găsească. Se face apoi că suntem iar în căsuța în care „maestrul“ și ucenicii lui au aerul de a trăi o viață pământească. Suntem pare că la mană, dar totul se petrece ca în vin, deși aido-esa m »naraa că maestrul pierduse bănuiala de surâs ironic și cortegiul de umbre ce parcă nu te lăsa să-l apropii. In această atmosferă pe jumătate reală, găsește maestrul rubinul căutat! La o mișcare bruscă bluza se desface pe pieptul Irinei, iar lumânarea aprinsă, pe care servitoarea nemișcată o ține deasupra capului, luminează îndelung o pată mică roșie deasupra sânului ei stâng: „Maestrul își pironi ochii pe boaba de sânge înghețat și când Irina se îndreptă închizându-și un nasture mai mult la bluză, două ținte mici și negre i se înfipseră în ochi ca doi sfredeli cercetători și barbari...“ Visul urmează mai departe, târând după el aceiași fatalitate ineluctabilă, în care se sbat personagiile și mai ales sufletul Irinei, ca niște umbre dolente, cu sentimentul dureros al unei realități covârșitoare, dincolo de conștiință și de rațiune. Această realitate se strecoară prin simboluri halucinante pe sub controlul criticei și al censurei, ea trezește „acel ceva colțuros și iscoditor“ care nemulțumește pe Irina, acea neliniște sufletească ce o face să se gândească la moarte... Maestrul îi apare ca păzitorul punților spre alte tărâmuri pe care coboară un geniu rău cu cartea soartei ei în mână, „o carte mică prost legată, din care vântul își făcea jucărie cu multe foi rătăcite în aer și pe valuri“. Slaba împotrivire neconvinsă cu care censura caută să stăvilească, invazia inconștientului, acea invocare a ideii morții spre a se sustrage obligațiunii de a lupta și apoi întâlnirea cu maestrul, în căsuța mică, întunecoasă, „asemănătoare odăilor de servitori din casele vechi burgheze“, toată scena în care se face predarea rubinului, care se petrece prin întuneric între umbre, cu o așa de surprinzătoare putere de realitate și totuși într’o așa atmosferă de vis, cu un ilogism atât de vădit și totuși cu un accent atât de veridic, face din această povestire un document psihologic fără preț. Trebue să mărturisesc surprinderea mea față de puțina atenție ce s-a dat acestei publicații de către presa noastră, mai ales că în genere e atât de puțină originalitate în problemele psihologice din literatura noastră actuali, atât de puțină noutate și conformitate cu felul care literatura din alte țări tratează conflictele sufletești. E în toată mânuirea investigațiunei acesteia sufletești o superioară inteligentă a problemelor ce se pun, o siguranță de operator experimentat în psihoanaliză, dar și o delicateță în adevăr feminină de a da sugestia brutalităților celor mai îndrăznețe sub o formă ușoară și plină de finețe. Mă întreb totuși dacă d-ra Ticu Archip este sau nu o scriitoare în adevăratul înțeles al cuvântului? Iată o întrebare, pe care nu mi-aș fi pus-o nici pentru una din celelalte scriitoare. Nu aș fi imputat d-rei Archip forma sbuciumată, ritmul sfâșiat, fraza sacadată și pripită ca în goana speriată a unui suflet alarmat, dacă sub acestea ar fi existat o tecnică oricât de elementară. Dar de o asemenea preocuppare nici nu poate fi vorba- D-ra Archip când are o ideie, o scrie pe hârtie ca o notație pentru ea însăși și pentru alți câțiva... Această atitudine e de sigur mult mai simpatică decât acea a multor femei de talent care, sub cuvânt că fac artă, se desbracă cu atitudini foarte studiate. Nu e mai puțin adevărat că, pentru a-ți permite în opera de artă să întrebuințezi fără alegere materialul ce-ți cade la îndemâna, trebuie neapărat să posezi o tehnică, ceea ce am numi pregătirea profesională. Fără îndoială d-ra Archip este o personalitate de o rară originalitate, care are multe lucruri interesante de spus, dar pentru a fi ascultată de alții, pentru a crea, pentru ca opera literară să ia ființă, ea trebue să se elibereze de creatoarea sa, să-și găsească forma unică între toate ori aceasta nu e cu putință decât dacă artistul e complect stăpân pe meșteșug. Pe mine mă îngrijește faptul că d-ra Archip a trecut la compoziție fără să se preocupe de căpătarea tehnicei. j Va avea oare de acum înainte răbdarea de a-și însuși tehnică după ce s’a avântat în compoziție? Da, dacă are cu adevărat focul sacru. In forma în care se găsește, e cu neputință să fie privită ca o scriitoare adevărată; asupra acestui punct ai vrea să-i atrag atenția. l IZABELA SAD.Qy.EANU,