Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1926 (Anul 7, nr. 309-312)

1926-11-07 / nr. 309

trimiti, n’aixi să mai mănânc, nici să m­ai beau. Uite așa.” Un băiețaș, foarte răsfățat, cum vedeți, scria acestea lui tata-său, pe la sfârșitul veacului al doilea sau începutul veacului­ al treilea după Hristos. Scrisoarea ar merita să fie prima bucată de cetire intr’un manual de limbă greacă pe care-l vor aproba, nădăjduim, din toată inima pedagogii viitorului. Wilamowitz a schimbat perspectiva istoriei literare eline, dând epocelor târzii tot locul care se cuvine materia­lului întins rămas de la dânsele. Tot astfel, dacă admitem a lăsa la o parte definitiv tratarea exclusiv politică și retorică a istoriei vechi, părțile acestei istorii se vor povesti propor­țional cu materialul de care dispunem pentru cunoașterea lor. Istoricii și compilatorii de anecdote din vremea așa numitei decadențe sunt, ca viață și pitoresc, mai prețioși mult decât măreții reprezentanți ai clasicității pure. De­sigur și pe acești scriitori ai „decadenței” îi stăpânește încă moralismul naiv și simplu al tuturor anticilor. Cei vechi n'au înțeles niciodată să scrie istoria altfel decât în scop de învățătură morală sau politică. Dar anecdota se poate lesne despărți de comentarul inevitabil fabricat din locuri comune, și considera ca parte din icoana vie a unei lumi de mult dispărute. Diodor din Sicilia povestește că Ptolo­­meu Philometar, regele Egiptului, gonit de frate-său, a pornit spre Roma, îmbrăcat sărăcăcios, cu trei slugi nunta după dânsul, că pe drum a întrebat de unul Demetrius, zu­grav, pe care îl găzduise el pe vremuri în Alexandria, și, ajungând la Roma, a tras la omul acesta, care avea o locuință foarte strâmtă și păcătoasă, fiindcă chiriile erau scumpe strașnic. Diodor istorisește acestea ca pretext pentru­­ considerații generale asupra nestatorniciei soar­tei. Dar atâta lucru­­­ri dă un gând oricărui elev care nu-i prea aproape de cretinism. Substanța anecdotei lui Diodor însă vorbește puternic și neuitat imaginației copilului, arătându-i, luminat ca într’un och­lu de panoramă, un colț de viață antică. Istoria este, pentru noi cei de astăzi, înțelegerea unor ființe umane pe care curgerea vremilor ni le-au făcut străine și nu câtva enigmatice la prima vedere. A le cunoaște însemnează mai întâiu a le actualiza, a ne da o clipă visa că trăim in mijlocul lor. Acest fel de a cunoaște trecutu prin actualizare vie se impune, fără îndoială, cu deosebire atunci când vroim să inițiem copiii la acest fel de studii. Pedagogii vechi s’au inspirat din principiile retoricei antice care era un sistem de educație advocățească și politică; astfel, de la începutul studiilor clasice pe vremea Renașterii, copiii­ și tinerii europeni au învățat, până mai dăunăzi, drept istorie antică un amestec de biografie politică ten­dențioasă cu descrieri pe jumătate utopistice de instituții, state și moravuri — model. Nu niște oameni așa cum au trăit, și au trebuit natural să trăiască, se înfățișau în acest fel de istorie, ci scheme fără relief și fără nuanțe. Omul antic apărea atunci ca un automat solemn cu gesturi și vorbe mari, mașină de eroism teatral, — o umbră de paia­­tărească simplicitate și anostă enorm. Când Mommsen a numit pe Caton, sublimul cetățean, un Don Chișot, el a făcut o neprețuită revoluție în metoda de a trata și expune anticitatea clasică, și exagerările lui în acest sens constituie tocmai una din cele mai durabile valori ale îndrăzneței Sale Istorii a republicei romane. Cât de contestabil a putut fi efectul educativ al acelui teatru retoric care se dedea drept istorie antică, a arătat de ajuns Taine in cercetările lui asupra spiritului clasic francezi-j utopia, motalisticâ și politică, moșteni­tă prin hu­­maniști de la antici,­ a fost un ferment puternic al fanatisme­lor revoluționare, al celor sălbatice ca și al celor ridicule. Școala poate insufla copiilor civilm, dar nu se cade să fie făcută istoria antică plicticoasă nici caricatural idea­listic de hatârul acestui scop educativ, oricât de nobil sau indispensabil ar fi el. Procedările piezise nu sunt scuzabile nicăieri, și mai puțin decât oriunde în domeniul spiritului. Libertatea și rostul propriu al fiecărei învățături trebuie respectate fără rezervă, și nu se cuvine să înecăm diversele discipline școlare în acelaș sos, fie el chiar sos moralistic sau civic. Copilului trebuie spus adevărat, că Brutus, prie­tenul ilustru al lui Cicero, a fost un uzurar scandalos, și triumvirul Crassus un acaparator fără sațiu. Altfel co­pilul își va bate joc mai târziu și de școală și de antichi­tatea pe care școala, fără tact și fără gust, a tot căutat să­­ ie vâre un ochi ca model pentru tot ce poftești. PAUL ZARIFOPOL Colțul librăriei „E­asefer” Librăria „Hasefer” anunță p­­ntru primele zile ale lunii Noem­brie, deschiderea celei mai mari biblioteci de­ împrumutat cârti la domiciliu. Intornațiuni se dau de pe acum în localul din str. Karajaorgevici 9. Cititorilor noștri le recomandăm din literatura rusească în traducere franceză următoarele opere interesante: Donirharoff, Obloffloff și Boris Pilniak: L’année mie, sünt­­olanele cu cari editura N. R. F. din Paris, inaugurează seria scriitorilor ruși in traducere­ franceză. Volumul lui Pilniak îm­brățișează viața și evenimentele din Rusia de astăzi în forma­t roman. (Francul socotit pe 7 lei). Tchékov: $alie 6, Les mousilis, Une banale histoire, Ăla femin , Trois ans, Ma vie, Le jour de rété, La steppe, Recit d­u­ tricouriu­­rant câteva titluri de­ romane și nuvele ale marelui scriitor rus Din lucrările lui teatrale recomandăm cele 3 volume de teatru cuprinzând: voi I Oncie Vania, Demande en mariage, Cerisare; vol. II La Mouette, L’ours și Trois soeurs; vol III Ivanov, Méiails du tabac, line noce etc. Fiecare volum lei 90—95.­ DosioXcwski: NeiO-thka iwztvanuva (lei 7oj Le Bourgeois de Paris (75 léi) Les possédés, Lea freres Karamazoff etc. etc. Mereschkovskl: La fin d’Aiexandre I (lei 72) L’Hntéchrisl 2 vol. (140 lei) Léonardd da Vinci 2 vol. (140 lei) La mart des Dleux (lei 70) Michel Ange (80 lei) Mui'le-roi, Théfttre tragique, Chemin d’Emmaiis, Naissance des Dieux, Mgstere d’Aiexandre, Pierre le Grand etc. etc. Andréiejf Léon id: Le gouffre (lei 85) Tourgnénieff: Théátre Balmónt: Visions, Liesskov: Gens de Russie (85). Maxime Gorki: Cain et Arthéroe (Iei 80) Dans le peuple (léi 75) Les déchus, Les vagabonds, L’angoisse, L’annonciateux de iá tempéte (â iei 90). Kouprine Al.: Sulamithe (admirabil roman de dragoste al re­gelui Solomon), La fosse aux îu­les (Jama), Le bracelet de gre­­nats (nuvele), Le duel (roman). Fiecare volumm­ 75—85 lei. Biologuri: Le démon mesquin, Rounine: Calice de la vie, Village, Monsieur de San-Francisco; Korolenko, La gelée și alte nuvele; Marchine: un volum cuprinzând cele mai frumoase nuvele ale acestui mare scriitor; Garine, L’enfance de Troma precum și toate celelalte opere însemnate ale scriitorilor ruși se găsesc atât in limba franceză cât și în cea germană. BIBLIOTECA „HASEFER“ " înscrierile pentru împrumutat cărți spre citit acasă, sa pri­mesc de pe acum in localul din str. Karageorgevici ). Dela în­ceput se pun la dispoziția cititorilor peste 2500 volume franceze, germane și ruse. Inaugurarea noului local și vernisajul primei expozițiuni co­lective a artiștilor români la „Hasefer” va avea loc în curând pe str. Karageorgevici 7 (lângă vechiul local de la numărul 9 al aceleași străzi). •ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC" FUNDĂTURA CIMITIRULUI No. 13 FRAGMENT DE NUVELĂ Plouă. Intunerecul umed și rece al serii de Noembrie­­ a năvălit Fundătura Cimitirului. Un felinar cu geamurile sparte și cârpite cu hârtie de gazetă își tremură, înfrigurat, lumina veștedă în poartă. Câteva raze triste, bolnave se topesc în noapte și abia izbutesc să se restrângă, strâmbe și sărace, în băltoaca uliței desfundate. Când vântul se nă­pustește cu furie, portița de tinichea a felinarului tremură toată și scâncește în micile-i încheieturi ruginite, scurt­­scurt, iar stâlpul de lemn mâncat la rădăcină de vreme și de umezeală, se clatină de bătrânețe, mai­ mai să se prăbu­șească în noroi. Gardul de lemn, abia luminat de felinarul din poartă, și-a pierdut de mult echilibrul. Prăvălit pe o coastă, își caută parcă un sprijin înainte de a se resemna să se în­tindă, lar, pe pământul ud și rece- sci-colo, îi lipsește câte o scândură și pare o dantură din care unii au smuls câți­va dinți lăsând în loc pete negre de cărbune. O curte îngustă și lungă. Pe dreapta și pe stânga, două rânduri de odăi — una lângă alta, ca două trenuri paralele. Fiecare odaie are la mijloc o ușă și două ferestre care dau toate, în curte­ cu ușa la mijloc, cu ferestrele de-o parte și de alta — cu ochii așezați călare pe nas — cele două șiruri de odăi par două șiruri de fete diforme, pe jumătate îngropate în pământ, având deasupra, în aerul liber, numai ochii ca să privească și nasul ca să respire. Orânduite una în fața alteia, în doi lungi cârnați pe care-i desparte — ca un coridor strâmt — curtea, odăile par că se privesc două câte două, prin ferestrele mici și strâmbe. Coperișul de șiță cu strașină lată, povârnit de vânturi și de zăpezi, abia se întrezărește în beznă. Ferestrele licăresc luminate dinlăuntru: ici, cu o lumânare; dincolo, cu un fe­linar cu ulei de răpită; dincoace — desigur, un chiriaș mai înstărit, — cu o lampă de petrol... Și fiecare fereastră are înfățișarea ei deosebită: una­, e acoperită cu un număr ve­­chiu din „Dimineața“, peste care ploaia­—prelinsă de-afară prin geamul spart — a pus mari pete galbene; alta își a­­rată cu semeție două perdeluțe albastre; a treia nu și-a pus nicio podoabă și prin geamul ei privești în voie înlăuntru ca și când n’ar avea nimic de tăinuit; cealaltă, adăpostește o frumoasă perdea roșie, cu funde mici de panglică bleu... Sunt odăile de închiriat din Fundătura Cimitirului No-13. A fost o poveste întreagă, de care s’a ocupat pe larg toată mahalaua. In odaia de la stradă, cea mai scumpă și cea mai bună, umblau stafii.... Doi chiriași au părăsit, unul după altul, odaia cu bucluc. Și nu erau oameni de rând­­, nu! Unul din ei era funcționar la Regie. Celalt — samsar de case. Proprietarul imobilului din Fundătura Cimitirului No. 13 — domnul Anton, cârciumarul mahalalei — a trăit zile de groază: „Mi-se compromite proprietățile, doin’le, ce-i glumă?“ Acum, slavă domnului, a găsit chiriaș pe Io­nel Crudu, funcționar la Curte! I-a dat odaia pe nimica toată, numai să vadă lumea că stă omul înlăuntru și nu pare nimic și, astfel, să se pună capăt svonurilor primej­dioase. Noul chiriaș locuește de zece zile în camera cu stafii, fără să fi avut prilejul de-a întâlni stafiile. Ionel Crudu e înalt, slab, galben la fată. Are două în­deletniciri în viață: slujba și propria lui persoană. La slujbă, sosește la timp și pleacă la timp. Nu-i place „să tragă chiulul“ dar nici nu vrea să muncească mai mult de­cât scrie la lege­ — după cum mărturisește el însuși, cu mândrie. La registratură, unde lucrează el, ține un singur registru. Dar îl tine! „Trece“ fiecare hârtie îndată ce „in­tră“. Scrie frumos, cu cerneală violetă, mereu cu acelaș gând , să nu păteze, doamne ferește, fila registrului. A­­des, se oprește și-și admiră câteva minute scrisul, i-au spus-o toți: — „Cu scrisul tău, să știi că nu mori de foame pe pământ“. Ionel Crudu e atât de mulțumit de însușirile lui funcționărești, încât n’are decât un singur regret: că știe să scrie numai românește. A! dacă ar fi el în altă ța­­ră... undeva, în Apus! A aflat că acolo, funcționarii sunt bine plătiți și mult prețuiți în societate­... Îndată ce iese de la slujbă, Crudu se ocupă de el însuși. Mai întâi zi, se duce la bărbier și se rade. A găsit el o frize­rie mică, in spatele Poștei, cu prețuri foarte ieftine. Apoi, se duce și-și văciuește ghetele. Are un văcsuitor bătrân, de ani de zile. Il cunoaște, si pune o cremă specială — nu­mai pentru el — care, nu taie pielea ghetei și-i dă lustru, — da ce lustru! Oglindă, nu altceva... Toti colegii se miră: — „Cum faci d ta, domnule Crudu, de ai ghetele așa de­­ bine lustruite?“.... Ionel Crudu nu le spune niciodată, fiind­că acest mic secret îi asigură eterna lui superioritate asu­pra celorlalți funcționari dela Curte. Ras proaspăt, cu ghetele bine lustruite, — Ionel Crudu se oprește în fața unei vitrine. De obiceiu, la vitrina unei librării, o lume mai puțină. Aci, se privește lung în cristalul care-i restrânge imaginea: își potrivește nodul bine strâns al cravatei, își așează batista în buzunarul din stânga, își­­ aranjează pălăria pe o sprânceană. Apoi, pornește binișor , să facă un tur pe calea Victoriei. E ceasul cel mai plăcut­­ din viața lui. Din când în când, se duce la cinematograf, când îi dă subșeful câte un bilet gratuit, fiindcă lor — la­­ Culte și Arte — li se dau ades bilete gratuite. Ar putea să se ducă și la teatru, dar nu-i place: mai toate piesele sunt triste, iar comediile îl indignează fiindcă nu înțelege cum , li­ se îngăduie autorilor și actorilor să-și bată joc de oa­­­­meni, pe scenă. Odată, i-a și spus-o subșefului: „— Ai trebui să luăm măsuri“... Subșeful a răspuns: t— „E treaba­­ Flora dela Arte“. Fiindcă Ionel Crudu, deși nu uită nici­o­­dată să se întituleze „la Culte și Arte“, e numai la Culte ! Multă vreme a regretat că nu e la „Arte“. Dar când i-a destăinuit subșefului această părere de rău, subșeful care este pentru Ionel, o zeitate >— i-a explicat: r— „Biserica e instituția fundamentală a statului. Arta e un fleac... Ori, cine se îngrijește de biserică? Noi... Deci? Ionel a înțeles și subșeful n’a mai avut nevoie să urmeze Din ziua aceea, s’a convins de superioritatea lui, care e la Curte, asupra ălora dela Arte“... De zece zile, de când s’a mutat în Fundătura Cimiti­rului, Ionel Crudu vine de vreme acasă, așa face el ori de câte ori se mută într’o cameră nouă, până izbutește să-și cunoască toți vecinii. In seara asta ,când afară plouă în­­tr’una și vântul de Noembrie sgălțâie ușile și ferestrele. Io­nel Crudu trântit pe pat își rememorează rezultatele cerce­tărilor făcute în împrejurimi. In odaia din fată, stă coana Aneta. A zărit-o de câte­va ori, dimineața, când pleca la birou. Coana Aneta stă 'n ușă și-l pândește. De­sigur, e și ea curioasă, ca toate fe­meile! Scundă și grasă, vecina lui Crudu trebuie să aibă vreo cincizeci de ani trecuți. Se spune că, în tinerețe, n’a fost tocmai ușă de biserică! Poate de aceea, continuă să-și roșească buzele, își dă cu foiță pe obraz, își îmbină sprân­cenele cu creionul negru și, în fiecare dimineață, își prinde părul în hârtiute, ca să și-l încrețească. N’are un fir alb! Fără îndoială ca și-l cănește... Poartă fusta scurtă, foarte scurtă și bluze fără mâneci. Când stă în prag, rezemată de canalul ușei, cu brațele cărnoase, roșii de frig, încrucișate peste sânii care-i atârnă grei sub bluză, cu tigarea în colțul gurei, ■ — coana Aneta pare mărturia vie a unui trecut la care poate, n‘a renunțat încă... Altmintreli, trebue să fie o femeie tare curată. Lui Crudu i’au alunecat de câteva ori privirile în odaia vecinei din față și a văzut cu mulțumire „un interior plăcut“. Covorul atârnat în­ perete, în dreptul patului... cărțile poștale ilustrate prinse simetric, pe covor... perdeluțele roz... toate aceste mici imagini i-au rămas în minte gândindu-se la ele. Crudu simte o ușoară părere de rău că nu are și el perdeluțe roz, un covor vișiniu în perete și o duzină de cărți poștale ilustrate. Coana Aneta își scu­tură odaia în fiecare zi. Mai bine de un ceas tine ușa și fe­restrele deschise fiindcă după cum îi spune chiar dânsa cățelului cu care discută prietenește : „Ne trebue aer, To­nică, ne trebue aer... Aerul mă tine pe mine așa!“ Tonică nu pare tocmai convins de acest imperativ categoric, fi­indcă pe când stăpână­sa stă în prag, în diminețile reci de Noembrie, el se strecoară pe furiș în pat și se ghemnește sub cuvertură. Alături de coana Aneta, în odaia vecină, stă Ștefan Creteanu. De omul acesta înalt, spătos, care își ascunde chipul sub borurile largi ale unei pălării înverzită de soare, de omul acesta bărbos și întunecat. •— Ionel Crudu are o teamă grozavă , e socialist. Când a aflat știrea aceasta, pentru Crudu s’a pus o mare problemă, de conștiință: are el—el, funcționar la Culte—dreptul să locuiască sub acelaș acoperiș cu un socialist? care nu l-ar putea compromite, nu i-ar putea zdrobi cariera această vecinătate? Datoria îi po­runcea să părăsească îndată camera, pe care abia o închi­nase. Dar cum să părăsească o cameră atât de ieftină ? După îndelungată meditare Crudu se hotărâse:­îi va spune proprietarului la sfârșitul lunii, să-l dea afară pe Ștefan Creteanu, primejdiosul socialist, pentru că el—Crudi­—se însărcinează să-i aducă imediat un chiriaș foarte bun. Se și gândise la cineva: un coleg din minister. Ștefan Cre­teanu se scula la amiază și, îndată pleca în oraș. Ce-o f făcând toată ziua ? — se întreba Crudu, mirat că nu-l în­tâlnește niciodată pe calea Victoriei. De­sigur, plănuia a­­tentate, fabrica bombe, asista la conspirații secrete... Cre­țeanu se întorcea tocmai după miezul nopții. Crudu, trezit din somn de scârțâitul prelung al porții, îl auzia . Creteanu călca îndesat, fără să se sinchisească de liniștea celorlalt chiriași, tușia sgomotos și intra în casă, trântind ușa cu­­ putere. Crudu își zicea atunci: —■ într’un oftat: —­ „Ah ! de-aș scăpa odată de haimanaua asta !“ — se întorcea pe partea cealaltă și adormia iarăși. In odaia vecină, locuia d-ra Victoria Radulean. Mică, sveltă, zâmbind tuturora și chiar celor pe care nu-i cu­­­noștea, — d-ra Victorița era funcționară la poștă. Sub cu­­­­vânt că „face noapte mare“ de trei ori pe săptămână, —­­ chiriașa nu venia acasă și se întorcea abia dimineața, nu­­ tocmai așa de sveltă cum plecase, cu pasul obosit, cu ochii­­ umbriți de adânci cearcăne viorii, trasă la fată și cu bu­­­zele palide. Se svonise că vecina socialistului nu e funcțio­nară la Poștă, ci are cu totul alte îndeletniciri. Coana A­­­neta făcuse și o mică anchetă, întrebând pe factorul poș­tal care servia Fundătura Cimitirului dacă o cunoaște pe­­ d-ra Victorița. Factorul răspunsese peste umăr: „De unde să cunosc eu toate fetele de la noi!“­­— ceea ce o îndreptă i­t­se pe coana Aneta să conchidă că d-ra Victorița „nu e o poamă bună!“ In fund, locuia Aniba! Ponescu-Celar, student și pu­­­­blicist. Tânărul Anibal, al cărui nume apăruse în ziare cri­­ prilejul celor din urm­ă mișcări studențești, purta plete ș lavalieră de poet. Câte­odată, ieșia îmbrăcat în costum­­ național, cu o frumoasă veghe țărănească pe umeri și cu o bâtă ciobănească în mână. Atunci, mahalaua știa că Ani-­ 1­bal Popescu-Celar se duce să ia cuvântul la o întrunir­e publică. Studentul se bucura de o faimă netăgăduită: îl cu­­­noștea mai toată lumea. Când îl întâlneau vecinii în maha­­­­la, îi salutau zâmbind:—„Bună, dom’le Anibal... Ei, cum merge ?“. Anibal, care renunțase — după o luptă îndelungă d­ar fără succes să-și restabilească adevăratu­l nume față­­ de locuitorii acestui colț din Capitală, răspundea grav: —­­ • „Merge bine... o să vedeți dv. !“ Vecin cu studentul, era conu Neculai. Neculai și ma­i cum ? Nimeni nu știa. Toți știau insă că omul a avut avere­a mare: două moșii, palat în București și trăsură cu natrit SSt Gânduri Caracterul omului nimă, sălășluiește in Inteligentă, nu în Iacobi Navigăm diferit în viață ; rațiunea ne servește di busolă ; pasiunea e vântul care ne mână. Pope A trăi, e a munci , pentru cine nu face nimic din e­­xistenta lui, existenta nu-i nimic. Doamna Guizot Pentru a înfăptui lucruri mari, trebuie să trăiești ca și cum n’ar trebui niciodată să mori. Vauvenargues Măsura fericirii noastre lăuntrice, nu e adesea decât măsura progreselor noastre. Doamna Swetehine Tot ceea ce ne dă pământul și tot ceea ce se numește fericire, nu-i decât o jucărie a soartei; numai ceea ce sun­tem ne aparține. Lavater ! Numai acela e vrednic de libertate, care știe să și-le cucerească în fiecare zi. Goethe înțeleptul își restrânge nevoile pentru a-și păstra și mări libertatea. Schopenhauer Trebuie să trăiești o ură supremă de înflăcărare și să dispari pentru totdeauna sub tină, mai înainte de-a se veșteji tot farmecul, mai înainte de-a pieri toată grația. G. d’Annunzio Ceea ce-i datorăm lui Dumnezeu, e să-l iubim. Lacordaire înainte de-ați consulta fantezia, consultă-ți punga. Franklin Țineți minte că scopul educației e să formeze inși în stare să se conducă singuri, nu să fie guvernați de alții. Herbert Spencer Geniul nu se poate simula. Max Jacob Moralitatea e atitudinea pe care­ o adoptăm fată de persoanele pe cari nu le putem suferi. Cinismul consistă în a vedea lucrurile așa cum sunt, nu cum ar trebui sa fie !... Oscar Wilde Iubirea cea mai exclusivă pentru o persoană ascunde întotdeauna iubirea pentru altceva. Numai sadismul dă un fundament în viață, esteticei melodramei. Aproape toți oamenii din lume sunt atât de neînsem­nați, încât semenii lor nu folosesc altă măsură pentru a-i judeca, decât gradul lor de amabilitate : când sunt invi­tați îi iubesc ; când sunt excluși îi detestă. Marcel Proust cai înaintași, dar își cheltuise toate aceste bunuri în joc de cărți, mai mult prin străinătate. Acum, sta singur, aici, în sărăcie. Ionel Crudu îl urmărise ades cu privirea pe conu Neculai, căutând parcă printr’o amănunțită cercetare să șfie cum se poate ruina un om atât de bogat. Dar conu Ne­­curai, mărunt la trup, slăbuț, cu mustățile îngălbenite de tu­f vun, cu un barbișon ascuțit care-i tremura neîncetat, adus puțintel din spate, mereu cu mâinele în buzunare, mergând ușor, cu pași mărunți și repezi, — nu destăinuia prin nimic din înfățișarea lui taina care-l preocupa atât pe Crudu. Trecea cu capul în pământ, nu se uita nici in dreapta nici în stânga, își tărmuria viața între cafenea și casă. Sta cea­suri întregi la cafenea, acolo, în mahala și privia atent par­­tidele de table și de cărți ale măcelarilor și ale micilor ne­­gustorași. Când se întâmpla, la unele ceasuri din zi, să nu fie nici un client în cafenea și să n’aibă ce privi, — conu Neculai se apropia sfios de casieriță și-i spunea zâmbind — „Ești bună ? O pereche de cărți- Tot n’ai ce face cu ele, acuma“... Casierița se uita cu teamă împrejur, să n‘o vadă „patronul“ că dă cărțile fără să ceară chirie pentru ele. A­­poi, i-le strecura pe furiș. Conu Neculai se așeza atunci la masă și juca de unul singur. Dar juca atent, preocupat să nu-i scape vreo combinație, adâncit în calcule, ca și când ar fi avut un partener în față. Când se deschidea ușa — fie că venea „patronul“, fie că sosia vreun mușteriu, — conu Neculai strângea repede cărțile și i­ le înapoia casieriței, pe furiș, cu gesturi stângace de elev care a fost surprins co­piind la examenul scris... In odaia de alături, sta Marcu Wexler, negustor de haine vechi. Înalt, încovoiat, — Marcu era furnizorul Veci­nilor lui. Și primejdiosul socialist Ștefan Crețeanu și conu Neculai se îmbrăcau dela Marcu, care se vindea — cum spunea el — „pe preț de cost și în rate“. Uneori, Marcu dădea și bani cu împrumut, cu dobândă- D-ra Victorița se împrumutase ades de la el și, odată, avusese din această pricină o neînțelegere care împărțise curtea în două tabere protivnice. Chiar Anibal Popescu-Belar, tânărul student și­ publicist, avea legături cu Marcu: îi vindea hainele vechi. Lângă odaia lui Marcu, era odaia „lui madam Tinea“. Bătrâna spălătoreasă, căreia toată­­ lumea îi zicea Ținea, fusese înălțată brusc la rangul de ..m­asam“ de când se a­­flase, în curte, că are un fiu avocat cu faimă în centrul o­­rașului. Coana Aneta o întrebase ades: — „Nu-i e rușine băiatului d-tale să te lase în mizeria asta!“ Bătrâna răs­pundea totdeauna într’un oftat: —" „El, îmi dă el destul... da vezi, cucoană, că are și el nevoile lui“... Crudu își numără astfel, în minte, pe toti vecinii lui din Fundătura Cimitirului No. 13. Acum, era mulțumit, ii cu­noștea pe toti. Pe toti ? Nu încă... Vecinul din dreapta îi rămăsese necunoscut. Crudu se gândi: Mă desparte un sin­gur zid — Un zid tăiat de o ușă, —­ și, totuși, nu știu cine e. O clipă fu înfiorat de acest gând... Afară, ploaia cădea mereu, burlanele turuiau întristător, vântul se munc­a cu gemete adânci. ...Ii cunoștea pe toți ceilalți. Nu­ vorbise niciodată, cu nici unul din ei, fiindcă n’avusese prilejul. Se salutau așa... ca să se salute. Dar le aflase numele, aflase micile lor taine din crâmpeie de convorbiri, prinse în fugă, din ce-i spusese vânzătorul de gazete, care-i aducea în fiecare dimineață gazeta, din ce auzise la cârciuma din colț, unde se oprise de câteva ori—nu atât ca să-și bea paharul de rom, cu care se obicinuise în fiecare seară înainte de a se culca, — ci mai mult ca să afle ceva despre vecinii lui din curte.... Nimeni nu-i putea da însă, nici o lămurire despre vecinul cel mai apropiat, despre omul care locuia dincolo de ușa aceasta... Crudu adormi, gândindu-se la acest ciudat persona­giu­, pe care nu-l văzuse niciodată și de care nu vorbea ni­­m­eni. TUDOR TEODORESCU-BRANISTE ■wssQff Ossw»----------

Next