Adevěrul, octombrie 1890 (Anul 3, nr. 633-657)

1890-10-10 / nr. 640

2 informaţiani Ieri, pe la 11 ore dimineaţa, pe când se întorcea detaşamentul de soldaţi, care făcuse garda la Palat, având: -drapel, un individ necunoscut s'a repezitîn dreptul magazinul Universel ,şi a zmuls din mâinile sergentului drapelul regimentului 8 de linie. Soldaţii care făceau garda de onocfie a drapelului, au cătat sa reia drapelul, dăr individul—se zice că ar fi nebun n’a foit să ’l dea 'napole de bună-voe şi o luptă s’a încins între soldaţi şi el. După câteva lovituri date cu patul puştilor şi înţepături cu baioneta, drapelul a fost reluat, iar furiosul dus la spital, starea lui fiind foarte gravă. D. General Ipătescu, comandandantul diviziei a 8-a de infanterie din Botoşani, se află în Capitală, după amiază, având a rezolva o mulţime de cestiuni foarte importante. D. Sandu Răşcanu prefectul oraşului Iaşi, a sosit în Capitală, desigur ca să spună guvernului progresul ce face D-sa cu privire la viitoarele alegeri comunale. Dimisia D-lui Vera din funcţia de prefect al judeţului Argeş a fost primită. Directorul prefecturei, D. Mariuţeanu, a fost însărcinat să gireze afacerile până la numirea unui titular. Rugăm din nou cu multă stăruinţă pe d. primar al capitalei să pună în vederea antreprenorului canalizărei calei Văcăreşti, că această lucrare nu se face pentru procopsirea lui ci pentru nevoile contribuabililor. Sunt aproape trei luni de când ’şi bate joc şi de comună şi de lume, umblând cu un butoiu de ciment, unu sau doi lucrători şi câte o roabă de nisip. N’are oare termen în contractul său când trebue să predea lalucrările ? Aşteptăm puţină energie din partea edililor. Aflăm că după terminarea congresului şi expoziţiei vinicole din Craiova, care va avea loc la 14 şi 15 octombre, o mulţime de persoane vor merge la Strehaia să viziteze pepiniera de acolo. Societatea Funcţionarilor Publici a decis a se continua şedinţa adunărei generale, Joi 11 Octombre 1890, la orele 8 şi jumătate seara în sala Nr. 18 a Palatului Universităţei, când sunt rugaţi toţi D-nii membri a lua parte şi a îndemna şi pe ceil’alţi D-ni membri a veni negreşit, fiind la ordinea zilei demisiile D-lor C. C. Perticari din vicepreşedinte şi Al. G. Bacaloglu din membru şi alegerea unui membru în locul celui care n’a întrunit majoritatea la ultima alegere, precum şi continuarea discuţiunei proiectului de modificarea statutelor. Consiliul comunal al Capitalei este convocat a se întruni tou. Dr. Dr. M. Georgescu a fost numit medic al corpului de sergenţi din Capitală. Plantarea cu arbori a noului bulevard a început şi urmează cu multă celeritate. Rugăm stăruitor pe toţi aronaţii noştri, cari au fost avizaţi de espirarea abonamentului, să binevoiască a se grăbi cu preînoirea, căci, cu părere de rea, administraţia va fi nevoită a le întrerupe expediarea ziarului, potrivit înştiinţărei ce ea a adresat fiecăruia. OIACISTICA DOINA MEA. In forma populara Cât îi ţara ’n lung şi ’n lat Dintr’un capăt la celalt Nu e de cât un oftat, Un oftat de lungă jale De la munte pănă’n vale. Ţara mândră, ţara mea A ajuns să fie Ea Prada unui Neamţ calic Rîsul unui Venetic Despoată înăuntru şi vîndută înafară, E a Streinului ocară ! Vremuri grele a străbătut Duşmani mulţi a mai avut Şi mulţi pragul i-a trecut, Cu gândul de cucerire, Cu dorul de stăpânire ! Ţărişoara draga mea, Zile negre, vreme grea Petrecut-a vai de ea, Dar de vremea Nemţilor O vorbi şi morţilor! Că pe unde au trecut A rămas locul bătut Iarba nici c’a mai crescut Pustiul s’a aşternut. Arză’l foculjde Strein Mult e lacom şi hain, Mult ne umple de venin De-a ajuns paharul plin... Mult ne-a stors şi mult ne stoarce Umilinţa mult ne-o stoarce, Mult îşi rîde razma hîdft şi de ţară şi [de" noi, Cu nemţii flămânzi ca dînsul, şi nemţiţiide slugoi. O mai rîde, o mai prăda, Şarla noastra, Şarla rea Dar mult poate n’o mai ț Făn'ce ziua ne-o veni De-om începe a scutura De-om începe a mătura Şi de Ea ne-om curăţi!! Nazone, DOCTORUL ERDREICH S’a mutat Strada Vestei No. 5. MERCURY 10 OCTOMBRE 1890 ERNEST DAUDET Paste-Restante In dimineaţa asta frumoasă de octomvrie natura pare că reîncepe o a doua primăvară. Cerul desfăşură peste ea un văl de un albastru ceva cam palid şi de o curăţenie nealterată. Căldura reconfortantă a soarelui cumpătează răcoarea aerului şi dilatează miresmele de care’l saturat. Castelul, clădit pe vârful unui deluţ, este înconjurat de toate părţile de păduri. Din ferestrele’i deschise glasuri voioase cad peste brazdele înflorite înprejurul cărora rândaşii preumblă patru cai de călărie, cari sar şi’şi scutur, cu nerăbdare, zâbăluţele. Pe peron se ivesc pe rând doi bărbaţi, unu de vreo 70 de ani, dar drept ca un brad, cu figura zâmbitoare, cu fizionomia vicleană, caria o mustaţă roşie, albă ici-colo, îi dă un caracter marţial, celălalt, mult mai tenor, dar semănând foartemult cu cel dintâi, încât ai crede că’l vezi când era de 25 de ani. Iţi strâng mâna, pe urmă, simultaneu ridic capul, cu un zâmbet şi cu un gest trimit un bună-ziua drăgăstos unei dame bătrîne care a ieşit într’o fereastră din catul întâi. Dama bătrînă este nevasta unuia şi bunica celuilalt, ea s’a pus cu coatele în fereastră ca să’l vază când vor încălica. Se uită cu drag la dânşii pe când umblă ei încoace şi încolo, aşteptând pe cineva care trebue să vie. Intr’o altă fereastră se iveşte o damă maestoasă, fercheşă cu perul ei sir şi cu capotu-i de pluş roşu cu dantele albe. — Suzana ’i gata numai de cât, domnilor , așteptați prea puțin . zise ea. — Iată că fac cobor, strigă din fundul camerei un glas tener și sonor de femee. Peste un minut, lângă cei doi bărbați resare o fată frumoasă teneră, trandafirie și albă, strânsă într’o amazonă de postav negru, care ’i desinează talia ’i mlădioasă şi bustu’i superb. Se salută şi îşi strâng mâna. Caii sunt aduşi înaintea peronului. Suzana încalică, ajutată de cel mai tener bărbat care nu ştie ce să’l mai facă. Pe urmă Incalic şi ei amândoi pe alţi doi cai. Al patrulea cal e pentru un picher în livrea galantă, care merge in urma lor, la distanţă. Călăreţii se depărtează în pas mic, după ce au salutat pe damele bătrîne cari, acum, stau una lângă alta în aceiaşi fereastră şi se uită după dânşii**1 Şi aşa’i de încântător tabloul familial ce’l prezintă aceşti logodiţi fericiţi când se duc să se preumble supraveghiaţi de bătrîn, încât femeile din fereastră oftează. — Ce frumoşi sunt! — Se vede că sunt făcuţi unu pentru altii! Mică trupă a ieşit din parc şi apucă pe drumul umbros care duce în sat, adunătură frumoasă de case înecate în verdeaţă, foarte curăţele cu zidurile lor albe pe care se urcă vița sălbatica și zorele și ici colo câte un trandafir. In piață, una din casele acestea are deasupra intrări o tablă pe care scrie„Poștă și telegraf“. Călărețul cel mai tenor se îndreptează spre casa aceea zicând: — Tocmai am să trimet o scrisoare. Picherul, care l’a auzit, s’apropie ca să i se poruncească ceva. Insă el cu un gest, îl dă la o parte, duce calul până lângă zid unde e cutia de scrisori, vopsită cenușiu, scoate din buzunar un plic mic pe care ’1 lasă se cadă în cutie, după ce se uită la adresă. Pe urmă se întoarce lângă tovarășii sei. Atunci fata, aplecată spre el, murmură : — Unei femei îi scrii? — Ce te face să crezi asta? întreabă el. — Fiindcă ai vrut să pui singur scrisoarea în cutie. — Să mă crezi că.... — O ! eu nu sunt geloasă de trecut Insă, când voi purta numele d-tale, voi avea dreptul să știu.. — Vei avea toate drepturile ! răspunde el voios. Şi numai când îi vezi obrazul lui frumos luminat de un zâmbet simpatic, poţi crede că nu minte şi că în pieptu-i bate o inimă leală. Poştăşiţa, care scria, ridică capul şi ascultă, când aude călcătura calului pe pietrele după drum. Vede pe frumoasa amazonă cum se depărtează cu escorta ei. Se scoală de la biurou şi se duce să deschidă cutia în care, aşa de dimineaţă, nu’! Dicî o altă scrisoare decât cea care a căzut acum. Ia scrisoarea aceasta, o scrisoare micuţă cu aer aristocratic, care miroase frumos. O întoarce mereu între degete. Plicul, îngust şi lung, de pergament, este închis cu o pecetie de ceară roşie, reprezintând un faun care joacă şi cântă din fluer. Adresa este astfel formulată: „B. V. B., poşte restante, strada Montaigne, Paris.“ Un zîmbet de ironie trece pe buzele poştăriţei. — Va să zică tot nu vrea să se aşeze tinerul nostru castelan, îşi zice ea în gând. Tot cu fetele are a face, chiar în ajun de a se însura! Tot pentru o femee e şi scrisoarea aceasta parfumată ! De trei septămâni de când a venit la părinţi, asta’I a treia scrisoare pe care o trimite el cu adresa B. V. B. închide iar cutia lăsând acolo scrisoarea pe care trebue s’o ia tocmai seara când va pleca poșta. Ori ! ce bine ar fi să nu mai vie nici o dată ceasul plecărei poștei! Ce bine ar fi să remâe acolo scrisorica asta, uitată pentru tot-d’auna ! Insă nimeni nu o s’o uite. Instrument orb al unui destin încă misterios, ea va fi scoasă din cutie, când va veni momentul, va face drumul pe care trebue să-l facă, şi va sosi la adresa unde trebue să ajungă. E fatal... ...A venit noaptea. Vine trenul, repede. In vagonul-poştă, sub flacăra şovăitoare a lămpilor, doui amploiaţi deşartă pe o masă nişte saci de piele pe care i-au primit pe drum, la staţiile unde s’a oprit trenul. Din sacii aceştia cad scrisori peste scrisori. Sunt de toate formatele, cu scriituri diferite, unele subţiri, altele grele şi grosolane. Amploiaţii le ştampilează pe rînd. Ei îşi văd de lucrarea aceasta metodic, fără să se grăbească, cu aere de oboseală şi de nepăsare, în gălăgia ce face trenul care fuge, scuturaţi de învârtitura roatelor pe sine. De o dată, mersul trenului încetineşte ; roatele se învârtesc mai puţin iute, zgomotul scade, o zbuciumătură, trenul s’a oprit. Dealungul vagoanelor aleargă oameni strigând, cu un felinar în mână. De afară se arată la ușa vagonului o figură de bătrân, zbârcită și argăsită, purtând o șapcă de factor. Un sac de piele pică în vagon. S’aude un fluer; figura bătrânului piere în noapte; trenul porneşte iar, maestos şi mugind. Din nou se leagăn lămpile; din nou joacă flacăra lor. Amploiaţii s’au pus iar pe lucru Sacul de piele care le-a fost dat e deşertat ca şi cel-l’alt!. Scrisorile dintr’însul sunt scoase şi B V. B. peşte restante se duce după toate acele cari sunt deja clasate în cutiile cu care sunt înbrăcaţi pereţii vagonului. In noaptea adâncă, pe şinile de fier pe cari le mângâe razele lunei, trenul zboară. Mănâncă spaţiul, lăsând în urmă’i o brazdă de fum amestecat cu funingine şi scântei cari se sting după ce a trecut el. Merge tot mai iute, cu un fel de furie ameţitoare tot mai mare cu cât se apropie de Paris. Tu eşti B. V. B. care iuţeşti astfel fuga’i nebună, tu eşti? Pentru ce te grăbeşti, scrisorică ? Pentru ce te zoreşti să destăinui secretul închis sub fragedu’ţi coperiş? Dacă ai putea tu să mesori reul care o să se întâmple când va fugi de sub plic, nu te ai grăbi aşa de tare. Tot ai ajunge destul de iute la ţelul tău, scrisorică, destul de curând !* Pe la 4 ore după amiazi, merge pe strada Montaigne o fată singurică. Naltă, subţirică, îmbrăcată cu o roche de lână a cărui faţă seamănă cu frîntura fierului, cu o haină tot de lână pe umeri şi peste păru’l brun, cu pălărie de dantelă neagră ale cărui borduri mari îl ascund obrazul, numai când o vezi cum merge ghiceşti, nu de ce condiţie este, ci că e Pariziană, Pariziană prin educaţie şi din naştere. Numai Parisul poate să dea femeilor cari s’au născut şi cari trăesc într’insul acel mers sigur şi armonios, acel chip de a ţine capul sus, de a ridica jupa pe botinele cambrate, acea artă minunată de a se îmbrăca şi de a lua, sub vestmintele cele mai simple, aere de patriciană. Nu toate Parizianele sunt astfel, însă, pentru ca să fie astfel, trebue să fi respirat dincopilărie atmosfera intelectuală a Parisului, să se fi frecat de eleganţele lui, cu un cuvint, trebue să fie Pariziană. Fata merge drept înainte, fără să se uite la altceva decât la drumul pe unde calcă, fără să vază pa bărbaţii cari se întorc s’o privească după ce a trecut, care’i admiră frumuseţea. Soseştea biuroul de poştă. Acolo, se opreşte cu un fel de frică. Dintr’o singură aruncătură de ochi îmbrăţişază toată strada şi în dreapta şi în stânga. Pe urmă, repede, împinge uşa şi intră în biurou printre cei ce ies şi cei ce vin grăbindu-se la ceasul acesta la ghişete. La unul din aceste ghişete ea îşi ia rândul, rezimându-şi pe tablă mâna ei mânuşată în care frământă o bucăţică de hârtie. Când îi vine rândul, fără să zică nici o vorbă, împinge înaintea amploiatului, pe sub geamul ridicat, bucăţica asta de hârtie pe care sunt scrise trei litere mari. —B. V. B. murmură funcţionarul poştei, ca şi cum ar vrea să şi le întipărească în minte. Pune mâna, la spatele lui, într’o cutie, şi ia un pachet de scrisori; citeşte adresa fiecăruia; pe urmă întinde fetei un plic pe care ea ’l ia repede, tremurând aşa de tare şi aşa de turburată încât, când ajunge în stradă peste câteva secunde, nu ar putea spune dacă omul care ’l-a dat’o este bătrân sau tânăr, oacheş sau bălan, ea nici nu l’a văzut măcar. Acum fata ’şi-a luat mersu-i obişnuit. Se întoarce spre aleea Câmpilor-Elysey cu pasul liniştit, ascunzând sub liniştea voită a fisionomiei turburarea fiinţei cei întregi, şi ţiind pe piept scrisoarea pe care arde de dorinţa de a o citi şi pe care nu cutează s’o deschidă. Când ajunge la rondon, apucă la stânga, intră în tufişuri. Merge până când găseşte o bancă liberă. Cum găseşte, cade jos şi rămâne nemişcată pe bancă, cu ochii pe jumătate închişi şi galbenă, aşteptând să i se mai potolească bătaia inimei. Prin prejurul ei şed mume tinere, doici, dădace ; copil se joacă făcând gălăgie ; ţipetele lor vesele umplu aerul, amestecate cu zgomotul surd pe care î l fac caii şi trăsurile pe pavcul de lemn şi cu muzicile cari se aud dincolo de rondon. Toţi se uit la dânsa când o văd că FOIȚA ZIARULUI „ ADEVERUL “ Adolphe Adever I 1 MONNA MARIA Deși se ducea la pictorii din cartierul Pigalle ca să pozeze îmbrăcată în costum napolitan, Monna Maria nu era de la Montmartre ci din Neapole. Tatăl ei, fost voluntar al lui Garibaldi, alergase printre cei dintăi, când veni bătrânul patriot să-şi pue sabia în serviciul Franciei în rezbelul din 1870 şi, neştiind cui să încredinţeze pe copilă în ţara sa, fiindcă nu mai avea mumă, o adusese cu dânsul. Monna veni în furgoane şi în trăsuri cu armata garibaldiană. Fiind prea tânără ca să se teamă de primejdie, îşi câştigă dragostea tuturor prin veselia ei; soldaţii aceştia aspri o tratau cu o familiaritate respectoasă şi toţi simţeaui plăcere ca s’o îngrijească. După ce se închee armistiţiul şi după ce fură bandele licenţiate, tatăl micuţei Napolitane începu să mănînce în provincie ce’i mai rămasese din solda lui de rezbel, pe urmă într’o dimineaţă sosi în Paris cu câţiva compatrioţi. Comuna tocmai căuta oameni energici pentru lupta ce susţinea împotriva Adunării naţionale; de aceea, când veni Italianul să se pue la dispoziţia Comitetului central, fu îndată numit general și însărcinat să comande unul din corpurile de trupe cari operau în stradele de la Neuilly. Fu omorât în clipa când fugea dintr’o baricadă luată pe la spate de armata versateză. Unul din prietinii generalului, care, înainte de rezbel, slujise multă vreme ca model la artişti, fusese mai cuminte şi mai norocos: după ce se retrăsese încet-încet până în piaţa Maubert, subt pretext ca să vază pe Monna, se suise în casa unde şedea ea cu tatăl ei, în strada Brutarilor, după ce aruncase pe drum armele, giberna şi toate celea ale rezbelului. Acolo, azvârli tunica’! de gard naţional cât putu mai departe peste învelitori, îmbrăcă pacinica vestă de catifea verde roasă cu cravata tot verde şi în locul chipiului compromiţător puse pălăria de pâslă ascuţită cu o pană de păun. Pe când afară nu incetau nici tunurile nici gloanţele, el se puse jos liniştit lângă Monna şi îşi aprinse ţigareta, uitându-se la rotocoalele de fum albastru cu nevinovata linişte a omului care aşteaptă zile mai bune pentru artă. Când se depărta zgomotul luptei şi când se linişti cartierul, se coborî cu epitropistia lui ca să vadă cum stau lucrurile . In piața Jussieu se înpiedică de un cadavru. Monna țipă. Castagno— ași îl chema pe Italian — o strânse cu putere de braţ şi’i zise in dialectul napolitan: — Taci! n- ar omora! Şi el avea dreptate, fiindcă, la câţiva paşi de acolo, o companie de fantasmi bivuaca în piaţă şi câţîva dintre ei, tineri recruţi chemaţi de curând din Normandia ori din Bretagne, se uitau cu mirare şi cu interes la costumul strein şi la cozile lungi bălane ale copilei. Temându-se fiind că-l vedeau ,că se uit prea mult la dânşii, cei doi prietini se întoarseră în mansarda lor. Mititica putu atunci să plângă și Castagno, ca s’o mângâe, îi zise: — Nu plânge, Monnetta. Ei au ucis pe tată’l tău, însă tu o să rămâi cu mine... Am să te îngrijesc bine.... Am sa te duc la pictori.... când se vor întoarce și ei... Pictorii nu plecaseră, afară numai de câțiva al căror oraş ori sat în care se născuseră fusese, chiar din zilele d’întîi, ameninţat de invazie sau chiar invadat. Toţi erau la postul lor, însă în loc de paletă şi de pensule minuiau acum puşca. Schiţau între doe facţiuni portretul unui camarad sau vre-o caricatură şi atâta era tot. Arta şovăia şi modelurile asemenea. Insă, sfârşindu-se rezbelul, cu tot doliul, trebui să înceapă iar lucrul; atelierele se deschiseră, artiştii puseră iar mâna pe pensule şi pe colori. Vai! mulţi din cei mai buni şi cei mai iubiţi lipseau, seceraţi de moarte. Toată lumea era învăpăiată de un foc ciudat; spiritele acestea nobile voiau cât mai curînd să răzbune Francia de infidelităţile norocului şi să probeze lumi că, deşi biruită prin torţă, ea însă nu pierduse nimic din genial şi din gloria sa. In activitatea aceasta generală Castagno găsise pentru dînsa şi pentru copila ei adoptivă o ocazie nepreţuită: un pictor ilustru, care trăise multă vreme în Roma şi care o cunoscuse acolo, hotărîse să facă un tablou care trebuia să înfăţişeze o copilă a Sabinei dând apă să bea unui păstor bătrân. Ii plăcuse capul Monnei şi dintr’însa voia el să facă principala figură a tabloului său. La fiecare două zile Monna și Castagno veneau la Ernest Berthé care locuia tot unde locuește și azi, pe bulevardul Rochechouart, nu departe de celebrul său confrate Alfred Stevens. Findcâ ei ședeau tot în strada Brutarilor, în dosul Intrepozitului, veneau cu omnibusul care merge de la Haita Vinurilor în piaţa Pigalle, şi care in unele ceasuri ar semăna cu o colonie de Italieni cari călătoresc. După ce Monna Maria îşi punea jos umbrela de ploae şi mantaua’i scurtă de lână închisă, Ernest Berthé îi da, ca s'o întremeze, un pişcot şi un pahar de vin de Chianti pe care i-l trimisese un prieten vechi din Roma, şi după ce se odihnea ea bine, el se punea pe lucru. Castagno îşi lua iar poziţia din ajun, indicată pe estradă cu linii trase cu tibişirul, şi întindea buzele ulciorului de pămînt roşu pe care il oferea Monna Maria. Sau că odihna impusă de Anul teribil îi detese mâini lui o graţie nouă, sau că frumoasa figură a Monnei îl sedusese şi îl inspirase, Berthe nu înpinsese niciodată prea departe farmecul poetic care e trăsura originală a talentului său. El avea conştiinţă de lucrul acesta, fiindcă artişti mari sunt totdeauna sinceri cu sine; bucuria că şi-a fi exprimat idealul îi mângâe câteodată de chinurile ce le căşunează sentimentul insuficienţii lor. După ce isprăvea şedinţa, acoperea pânza cu o perdea groasă, ascunzând-o cu gelozie privirilor celor care îl vizitau. Chiar confidenţa silită a lui Castagno era o povară pentru el; ar fi voit să păstreze secretul nobilelor sale bucurii. Era însă foarte simţitor pentru admiraţia lui naivă. Când descoperea pînza, dimineaţa, Castagno, care se fălea că se pricepe în pictură, ridicând din sprâncene și lăsând buzele în jos, îți arunca câte un „E minunat!“ care voia să spue multe lucruri. Pe urmă zicea, uitându-se la Manna Maria: „Cum s’ar fi bucurat tatăl tău când te-ar fi văzut așa de frumoasă !“ Berthe se uita rău la el, ca și cum voia să-i impute că sileşte pe copilă să’şi aducă aminte de lucruri crude, şi bătrínul model se punea iar în poză, certându-se pe sine singur de prostia spusă. Astfel trecu iarna, artistul mîngăindu-şi opera cu dragoste şi negăsind’o niciodată isprăvită. (Va urma).