Adevěrul, noiembrie 1892 (Anul 6, nr. 1339-1368)
1892-11-08 / nr. 1346
ANUL VI. — No. 1346 NUMÉRUL 10 BANI ABONAMENTELE ÎNCEP LA 1 ȘI 15 ALE FIECAREI LUNI ,!88 plătesc«Vd’anna Inului» la Moarești la casa Administrația!. Din. Județe și Străinătate prin mandata postai Un m în țară SO l«f.; îa str&inătata 50 Smm lani, 15 , , , 25 Trai l»ni , 8 , , 3 18 Mi» im.et9»£eis«fae« iS hani manuscriptele nu se ÎNAPOIAZĂ Sa te fereşti, RoMAnel de ciire strein în casă ?, Hmm&rU ADMINISTRAŢIA 1«, y IE jft. JD A ACATIEMIEI, - le Director politic: ALEX. V. BELDIMANU i« ediţia a doua DUMINICA 8 NOEMBRE 1892 NUMERUL 10 BAU antitcssjrsle Din BUCUREŞTI şi JUDEŢE se primesc.: NUMAI la ADMINISTRAȚIE. direcția administrație și 1* iá® 1SisfeiSosteSOI l» pagina IV , 0,80 b. toi» , m ...... s.- Ui , , IX»*«, »*8,— lăsl a și Racîamel® 8 lei rânâni ssiaral se găsește da vent&ra cu nn A». 111, B#*lft7ar4 St^Kiat e m NUMER VECHIO 80 BANI n b o n b g ) n (STRADA ACADEMICI, iffi O rezbimare infama Carol și Frantz-Iosef Prerogativele regale Prieteni noștrii Blana Spânzuratului Bucureşti, 7 Noembrie 1892. o mm infamă Rând pe rând, miniştrii Regelui îşi dau proba de cinism, de desfidere şi chiar de infamie, în afacerea odioasă de la Dorohoia. Primul rol, şi rol infam, l-au jucat fraţii Lahovary prin comunicatul mincinos publicat în Monitorul Oficial. Al doilea, D. Lascar Catargiu, care a căutat să acopere cu bătrâneţele, cu numele şi cu situaţia sa de Prim- Ministru, asasinatele de la Dorohoia, promiţând a face anchetă şi în realitate cocoloşind lucrurile. In fine, al treilea rol, l-a jucat D. Al. Marghiloman, zilele acestea, destituind arbitrar pe integrul jude de instrucţie de la Tribunalul de Dorohoia, D. Gherasim, pentru motivul că ar fi fost agentul D-lui Beldimanu. In locul D-lui Gherasim a fost înaintat nedemnul Adam, care-şî dăduse probele de servilism şi de mistificator al evenimentelor de la Dorohoia. Ast-fel s’a încoronat opera începută de Lahovarişti. Procedarea aceasta a D-lui Marghiloman a surprins şi a indignat Capitala şi Ţara întreagă. Nimeni nu credea că până aice vor ajunge lucrurile. A necinsti magistratura, a o îngenunchea, în modul cum s’a făcut, este o adevărată terorizare, care cu drept cuvînt a alarmat spiritele. Măsura aceasta, aşa de riguroasă, în contra unui jude de instrucţie, care nu s’a făcut complice cu administraţia Dorohoiană, care a refuzat de a lansa mandat de urmărire contra lui Alexa Teodorescu, când îl găsise nevinovat, — este aşa de revoltătoare încât a uimit şi pe partizanii guvernului. De aceea, chiar ziarele guvernamentale, speriate, între care strălucesc Consituţionalul şi L’Indépendance Roumaine, recunosc că măsura este severă, radicală dar...— zic eie — meritată! De fapt guvernul a fost uimit şi reptilele au fost surprinse de profunda impresie ce a cauzat această destituire. Ia ochii guvernului conservator, magistraţii sunt consideraţi întocmai ca oricari poliţai şi, când nu se pot transforma în zbiri guvernamentali, sunt îndepărtaţi. In faţa acestui sistem introdus în justiţie şi inaugurat de D. Al. Marghiloman, oricât sânge rece ai avea, e imposibil ca să nu te revolţi. Când am ajuns ca nici magistratura să nu poata scăpa de sub urgia guvernamentală, atunci trebue să convenim că brutalitatea şi teroarea se întind de la un capăt la celălalt al ţărei. Faptele sunt peste măsură de grave şi guvernul îşi asumă o răspundere escepţională. Conservatorii, speriaţi de propriile lor infamii, şi voind a atenua impresia, se încearcă a da definiţii asupra rolului judecătorului de instrucţie. In L’Independance de alaltăeri găsim următorul juvaer: Era admis de toată lumea până acum că un procuror şi un jude de instrucţie sunt nişte agenţi aî ordinei publice, însărcinaţi, dacă nu de a putea preveni dezordinile, de a le împedica, de a le reprima, de a căuta pe culpabili şi de a-i supune pedepsei. Ei atârnă, desigur, ca orice funcţionar, ca orice om, mai intit de conştiinţa lor — în acest sen că au totdeauna dreptul de a se retrage când ceia ce li se cere Se repungă — dar nu e mai puţin adevărat, că ei primesc o direcţiune, instrucţiuni, ordine de la Ministrul de justiţie. Situaţia lor este deci cu totul deosebită de aceia a celor-l’alţî magistraţi; ei sunt, sub unele raporturi, într’o stare de atărnare şi ca atari revocabili. De aceia nimeni nu s’a pândit vre-o dată la inamovibilitatea lor. Este sigur de asemenea că li se atribue un caracter politic. Va să zică avem a face cu un limbaj franc şi teoria odioasă pe care s-a bazat D. Marghiloman este desfăşurată în toată brutalitatea ei. Judecătorul de instrucţie nu mai este un magistrat care trebue să se conducă de legi, dar să asculte de ordinele ministrului de justiţie şi să fie chiar de aceleaşi credinţi politice. Şi dacă, de exemplu, D. Marghiloman va cere D-lui jude de instrucţie, Gherasim, să lanseze mandate de urmărire — ca în cazul lui Teodorescu — chiar când nu se pot articula fapte, şi dacă ordinul nu se va esecuta, atunci judele de instrucţie va trebui să fie revocat... Ce neruşinare ! câtă sfidare şi câtă batjocură presupune o asemenea procedare către magistratură! Aceasta nu mai este o greşală trecătoare, ci este un act nedemn, o răzbunare politică infamă. Dar credeţi poate că D. Marghiloman avea totdeauna concepţia aceasta despre magistraţi, şi în special despre judecătorii de instrucţie? De loc. Iată ce credea D-sa în 1888 în Apelul către ţară, publicat în Monitorul Oficial din 13 Septembrie acelaşi an, de către ministerul Teodor Rosetti: In justiţie, guvernul propune Corpurilor legiuitoare inamovibilitatea pentru curţile de apel, pentru preşedinţii de tribunale şi pentru judecătorii de instrucţiune, ACEŞTIA IN DEOSEBI, pentru a fi la adăpost de bănuiala influenţelor guvernamentale. In rândurile subliniate, D. Marghiloman condamna toată teoria brutală a ziarului L’Independance, făcută azi în numele guvernului. Prin urmare, D. Marghiloman, în 1888, a înşelat ţara, când promitea că va proclama inamovibilitatea tocmai a judecătorilor de instrucţie, şi al doilea, ceea ce recunoştea răa atunci, erijază astăzi în supremă normă de guvernământ. Iar organul guvernului minte, când zice că nimeni nu s’a gândit a-i face inamovibili. Ba s’a gândit un moment, dar numai pentru a înșela opiniunea publică. Iită tristul adevăr. Să revenim la cazul D-lui Gherasim. Procedarea D-lui Marghiloman este o lovitură adusă independenţei magistraturei şi în special un act brutal, o răzbunare infamă contra D-lui Gherasim. Destituirea aceasta a D lui Gherasim şi înlocuirea sa prin mizerabilul Adam, înaintat, este încă una din verigile care formează lanţul fărădelegilor de la Dorohoia. Orice comentarii am mai face, sunt de prisos. Când nici magistratura nu este scutită de furia guvernamentală, protestările platonice n’au valoare. Trebue o acţiune mai energică. Va înţelege oare opoziţia că trebue să avizeze la mijloace mai energice? Ed* Dioghenide. INSTANTANEE Ion Nădejde Nalt, spătos, faţa arămie, părul pletos şi ochii negri,—pare că e un patagonian când îşi scoate pince-nez-ul, singurul obiect modern pe dânsul. De departe ţi se pare un om fioros, când vorbeşti cu el insă, îţî inspiră o blândeţe plină de respect. Ride câte o dată şi glumeşti rar, dar când rîde par’că tună. Când vrea să te ia peste picior, îţi spune lucrurile pe şleau, contra „conduiul manierelor elegante", sau, — cum zic socialiştii, — îţi dă la cap. Da aceia prietenii il numesc Hahamul. Profesor distins, filolog şi unul din şefii partidului socialist român. Din pricina socializmului a fost dat afară din profesorat de guvernul liberal şi astăzi trăeşte din lecţii particulare jertfindu-şi totul pentru cauza socialistă. Ca profesor a scris mai multe cărţi didactice de valoare, printre care: Gramatica română, Botanica, Geologia, Istoria limbei şi literature română, etc., iar actualmente lucrează la un mare dicţionar latino-român. Ca socialist a dirigiat cu D. V. G Morţun revistele: Contemporanul, remasă celebră prin campania contra plagiatorilor, Revista Socială şi acum Critica Socială. Propagandistul cel mai dibaciu printre ţărani. PropgvSdaeste socialismul cu o energie îndrăcită. Nimic nu-l împiedică. Răvaşele sale adresate ţăranilor au rămas legendare. In propagada nu se adresează la sentiment. Fost deputat al colegiului al IlI-lea de Iaşi. In lupta electorală a fost combătut de liberali pe tema că nu-şi botează copiii. Nepăsător la insulte şi calomnii. Odinioară la o întrunire făcea mare haz pentru că, cineva avusese gustul să-l facă prin publicitate măgar. Admirator al lui Engels şi al tacticei socialdemocaţiei germane, a cărei lozincă e propaganda pe cale legală. Numai o singură dată Nădejde a părăsit „calea legală“, la Vaslui, când a fost bătut împreună cu Miile. Semne particulare : Are oroare de anarhişti, de apă şi de bărbieri ! Boier-Chibrit. A se vedea „Ultime Telegrame“ la pagina III. UN SFAT îndemnăm pe toţi cetăţenii atât din Capitală cât şi din provincie ca să nu mai dea un bara pentru cumpărarea unui dar destinat princesei Maria de Edinbourg. Suntem in poziţiune a afirma că princesa Maria de Edimbourg refuză ori ce cadou i s’ar oferi, căci ea cunoaşte astăzi modul infam cu care s’au adunat banii. Princesa de Edimbourg respinge darul oferit de conservatori și murdărit cu banii prostituatelor. -------.»wnijie ----------— Carol şi Frantz-Iosef Aproape trei zile Regele Carol ii fost oaspetele împăratului Frants-Iosef. Regele, îmbrăcat în uniformă austriacă, a fost primit cu multe onoruri şi a fost sărbătorit ca niciodată în metropola Hibsburgilor. Arhiducii, ducii, prinţii, miniştrii, generalii şi toţi marii demnitari ai Austro Ungariei au ţinut să dovedească dragostea lor pentru Regele Carol. Dar aceste legendi austriace nu se adresează României, ci lui Carol de Hohensollern. Căci vorba e de a stinge cu desăvîrşire vechiul antagonism dintre Habsburgi şi Hohensollern Când împăraţii şi regii, în car cu curtenii lor, se complac în platonice protestări de dragoste, atunci popoarele suferă. Căci nici odată din dragostea celor mari n’a resultat vr’un bine, ci totd’auna o conjuraţiune tacită în contra poporului. De sigur că banchetele din Viena vor fi scump plătite de ţară. Austro - Ungaria nu va uita niciodată promisiunea Germaniei de a i se da un teren de compensaţie în România ; împăratul Franţ Iosef ştie prea bine câte foloase aduce pentru supuşii săi o convenţie comercială cu România. Şi resultatul acestei întrevederi va fi, fără îndoială, subjugarea noastră economică imperiului vecin, întocmai precum politiceşte suntem infectaţi Habsburgilor. Ceea ce ne va edifica însă mai mult asupra naturei acestei întrevederi este, că în momentul în care Franţ Iosef a strâns în braţele sale moleşite pe Carol, Dr. Vasile Lucaci a fost condamnat în nume lui Franţ Iosef la închisoare de un an şi la amendă de 500 florini. Les rois s’amusent! Să luăm seama că petrecerile din Viena vor fi scump plătite de noi, Argus. Prerogativele regale Chestiunea restrângereli prerogativelor regale, despre care liberalii faceau atâta sgomot, nu s’a admis în proiectul de program al partidului, de oarece, această chestiune neputendu-se rezolva de cât numai printr’o revizuire a Constituției, majoritatea membrilor, în ultima discuţiune au respins’o, fiindcă se tem ca nu care cumva înscriind revizuirea, conservatorii, fiind la putere, s’o revizuească el în sens restrictiv; şi, pentru acest sfârşit, au găsit de cuviinţă să nu se mai ocupe de această chestiune de cât numai atunci când vor fi la putere. Aşadar, programul liberalilor nu va depăşi marginele Constituţiunei, şi prin urmare prerogativele regale vor rămânea aceleaşi, ca şi pănă acum. Această chestiune însă, fiind destul de delicată pentru liberali, căci de la ea depinde apropierea sau îndepărtarea lor de putere, şi cum unii dintre partizanii fruntaşi ai partidului naţional-liberal, sunt pentru, iar alţii contra, ambele aceste grupuri, fiind din aceiaşi familie şi având acelaş interes comun, pentru principiile ce apără şi pentru consolidarea partidului liberal, au nevoe să aibă aceleaşi vederi politice; şi, pentru acest sfârşit credem oportun a enuncia următoarele păreri în această chestiune, cu alte cuvinte, să arătăm importanţa restrângerea prerogativelor regale, precum şi consecinţele ce ar rezulta din această nestatornicie a liberalilor, neînscriindu-le în program, faţă cu ideile în numele cărora intră în luptă. Monstruoasele exemple care se practică la noi în ţară de câţiva ani încoace, de însuşi Capul Statului cu camarila Sa, prin portiţa aşa numită Prerogativa regală, sunt deja cunoscute; căci, se ştie de câte ori aceste prerogative ingerează situaţiile când se amestecă în trebile poporului. Exemplul cel mai recent cum că în adevăr prerogativele Regelui sunt dăunătoare poporului ni-l oferă situaţia actuală, pentru că de la căderea liberalilor de la guvern şi pănă astăzî, timp de patru ani trecuţi, sub domnia conservatorilor s-au dizolvat patru parlamente, pe când mandatul fiiecăruia se termină după patru ani. Şi ca o mai bună dovadă, că în adevăr prerogativele regale sunt dezastroase, avem faimosul exemplu cu prorogarea parlamentului sub ministerul D-lui Lascar Catargiu anul acesta. Va să zică, se dovedeşte indubitabil că Şeful Statului, Carol I, reprezentantul monarhiei din România, în virtutea prerogativelor ce i le conferă Constituţia sub Art. 95 aliniatul 7 şi 8, a abuzat într’un mod cinic de voinţa suverană a poporului, dând în acelaşi timp o sfidare opiniei publice, şi călcând totul în picioare a trecut cu buretele peste tot ce are naţiunea maiscump şi mai suprem. Ce va fi dar în cazul acesta de pildă mâine cu aceste prerogative, cân în locul lui Carol I va urma fatalmente unul şi maî degradat politiceşte şi imoraliceşte decât cel de astăzi, un Ferdinand de pildă, sau un Don Juan al dinastiei Hohenzollernilor, ori un român — visul partizanilor domniei pămîntene — în sfîrşit, ori care ar fi nu importă, destul că ţara ar fi expusă la diferite pericole ; iar noi, am înghiţi toate gugumăniele lui din pricină că ar putea uza de aceste prerogative, căci instituţiunea este abominabilă şi ea însăşi îndeamnă pe reprezentant la abuz. Iacă într’adever o chestiune destul de impunătoare, la care mulţi dintre cei mai înăspriţi sprijinitori aî prerogativelor regale nici că s’au ostenit vre-o dată să cugete maî bărbateşte, înscriind liberalii în program înfrîngerea prerogativelor Suveranului, pe lângă că fac un pas înainte apropiindu-se mai repede de forma democrată, pe lângă că ajung maî curând la putere pe calea încredere ce i-ar da ţara, pe lângă toate aceste foloase reale pentru întreaga societate ; dar, i se ia din mâna Suveranului o putere distructoare pentru popor, î L dezarmează, ca să zicem aşa, punându-L în neputinţă de a mai guverna după placul Său. Şi cum firesc ar fi aceasta, ca voinţa suverană a naţiunei să nu fie înăbuşită şi subordonată voinţei unui singur individ, evident că liberalii luptând pentru recucerirea acestor drepturi uzurpate ale naţiune!, nu puţin ar căpăta asentimentul poporului. De pildă, prerogativa dreptului de dizolvare a parlamentului, este o sabie cu două tăişuri in mâna Suveranului, căci El trimite la plimbare după capriciul Său pe reprezentanţii fireşti ai naţiunei, când aceştia îndrăznesc să veştejască purtarea guvernanţilor, sau să fie ireverenţioşi faţă de multiplele pretenţiuni absurde ale Monarhului. Cu alte cuvinte, reprezentanţii naturali ai poporului în parlament sunt puşi direct la capriciul unei singure persoane, care este Regele. Nimic mai scîrbos decât să vezi un guvern ofilit, şi ameninţat a i se da vot de neîncredere de către membrii parlamentului, linguşind pe Suveran ca să uzeze de prerogativa prorogărei, în schimbul unor favoruri, cum a făcut D. Lascar Catargiu, să concedieze camerele pentru un anumit timp, în scop ca el, guvernul, prin intrigi, prin promisiuni şi prin corupţiuni de tot soiul, să cerşească în acest răstimp încrederea mandatarilor şi a amicilor acestora, pentru a se menţine la guvern. E trist dar e adevărat. Dar lista civilă, nu este ea oare o prerogativă de spoliaţiune în mâna Suveranului ? Nu este ea întreţinută din lacrimile văduvelor, din sudoarea contribuabilului şi mizeria sângerată a opincei ? Atunci, dacă este aşa nu ar fi mai demn, decât să alimenteze capriciile şi fanteziile casei Monarhului, să se mai restrângă această listă şi, cu diferenţa sumei să se înlesnească nevoile clasei inculte şi desmoştenite ? Să se înfiinţeze şcoli industriale şi profesionale prin toate orăşelele din ţară, şi într’un chip mai omenesc şi maî milos, să se îngrijească de traiul, de locuinţa, de educaţia şi de instrucţia populaţiei rurale, care actualmente lângezeşte de azi pănă mâine în mizerie şi lipsuri; şi în sfîrşit, să se niveleze trebuinţele pe care le reclamă asistenţa publică, în raport cu mijloacele progresului ce se pretinde că le-am făcut. Acestea sunt în principiu câteva din prerogativele regale, plus dreptul de veto, care este cea mai execrabilă prerogativă, şi toate acestea favorisează pe un singur individ, şi sunt, după cum se ştie, unelte de oprimare şi de distrucţiune în mâna lui contra voinţei suverane a poporului. Prin urmare, se înşală acel partizani al partidului liberal-naţional, când mai tărăgănesc neînscrierea în program a chestiunei prerogativelor; căci, a se mal susţine încă, şi a se maî arde zmirna şi prinoasele adulaţiuneî pe altarele prerogativelor regale ar fi o curată erezie, o greşală criminală, sau mal bine zis o lipsă de tact şi de patriotism. Ar însemna o desfidere a progresului şi a civilizaţiuneî, căci la noi în România aceşti doi factori — nervi vitali aî progresului şi civilizaţiuneî pentru un popor — există relativ ca în toate ţările. Naţiunea păşeşte cu paşi gigantici spre lumină pe fiece clipă, după cum se constată zilnic; şi, această păşire spre progres se datoreşte exclusiv nu Suveranului, nu prerogativelor Sale ori guvernelor tîrîtoare, ci caracterului şi sârguinţeî poporului, năzuinţei sale intime, fatale. Astăzi, în apusul veacului al 19-lea, veacul progresului, civilizaţiuneî şi naţionalismului, când popoarele au început să ’şî afirme individualitatea şi suvernaitatea lor naţională, ni se pare că ne este permis şi nouă să eşim oarecum din orbita prerogativelor monarhice către o stare maî egalitară şi maî independentă. Deci, credem că este timpul a despica lumina de întunerec, şi a ne pătrunde bine de adevăr ; căci vedem la câte mizerii şi privelişti dezgustătoare nu ne expunem ocrotind această stare de lucruri, şi câte beneficii nu vom culege realizând pe acea pe care o preconizăm. Prerogativele regale, nefiind decât nişte arme ofensătoare pentru naţiune, datorite slăbiciunilor intelectuale şi morale ale poporului, trebuesc dacă nu desfiinţate cu totul, dar cel puţin simţitor restrînse. Alexandru Rădulescu.