Adevěrul, noiembrie 1892 (Anul 6, nr. 1339-1368)

1892-11-08 / nr. 1346

ANUL VI. — No. 1346 NUMÉRUL 10 BANI ABONAMENTELE ÎNCEP LA 1 ȘI 15 ALE FIE­CAREI LUNI ,!­88 plătesc­­«Vd’a­nna Inului» la Moare­ști la casa Administrația!. Din. Județe și Străinătate prin mandata postai Un m în țară SO l«f.; îa str&inătata 50 Smm lani, 15 , , , 25 Trai l»ni , 8 , , 3 18 Mi» im.et9»£eis«fae« iS hani manuscriptele nu se ÎNAPOIAZĂ Sa te fereşti, RoMAnel de ciire strein în casă ?, Hmm&rU ADMINISTRAŢIA 1«, y IE jft. JD A ACATIEMIEI, - le Director politic: ALEX. V. BELDIMANU i« e­diţia a doua DUMINICA 8 NOEMBRE 1892 NUMERUL 10 BAU antitcssjrsle Din BUCUREŞTI şi JUDEŢE se primesc.: NUMAI la ADMINISTRAȚIE. direcția administrație și 1* iá® 1SisfeiSosteSOI l» pagina IV , 0,80 b. toi» , m ...... s.- Ui , , IX»*«, »*8,— lăsl a și Racîamel® 8 lei rânâni ssiaral se găsește da vent&ra cu nn A». 111, B#*lft7ar4 St^Kiat e m NUMER VECHIO 80 BANI n b o n b g ) n (S­T­R­A­D­A ACADEMICI,­­ iffi O rezbimare infama Carol și Frantz-Iosef Prerogativele regale Prieteni noștrii Blana Spânzuratului Bucureşti, 7 Noembrie 1892. o mm infamă Rând pe rând, miniştrii Regelui îşi dau proba de cinism, de desfi­dere şi chiar de infamie, în aface­rea odioasă de la Dorohoia. Primul rol, şi rol infam, l-au jucat fraţii Lahovary prin comunicatul minci­nos publicat în Monitorul Oficial. Al doilea, D. Lascar Catargiu, care a căutat să acopere cu bătrâneţele, cu numele şi cu situaţia sa de Prim- Ministru, asasinatele de la Dorohoia, promiţând a face anchetă şi în rea­litate cocoloşind lucrurile. In fine, al treilea rol, l-a jucat D. Al. Mar­ghiloman, zilele acestea, destituind arbitrar pe integrul jude de instruc­ţie de la Tribunalul de Dorohoia, D. Gherasim, pentru motivul că ar fi fost agentul D-lui Beldimanu. In lo­cul D-lui Gherasim a fost înaintat nedemnul Adam, care-şî dăduse pro­bele de servilism şi de mistificator al evenimentelor de la Dorohoia. Ast-fel s’a încoronat opera începută de Lahovarişti. Procedarea aceasta a D-lui Mar­­ghiloman a surprins şi a indignat Capitala şi Ţara întreagă. Nimeni nu credea că până aice vor ajunge lucru­rile. A necinsti magistratura, a o îngenunchea, în modul cum s’a fă­cut, este o adevărată terorizare, care cu drept cuvînt a alarmat spiritele. Măsura aceasta, aşa de riguroasă, în contra unui jude de instrucţie, care nu s’a făcut complice cu administra­ţia Dorohoiană, care a refuzat de a lansa mandat de urmărire contr­a lui Alexa Teodor­escu, când îl găsise ne­vinovat, — este aşa de revoltătoare în­cât a uimit şi pe partizanii gu­vernului. De aceea, chiar ziarele gu­vernamentale, speriate, între care strălucesc Consituţionalul şi L’Indé­­pendance Roumaine, recunosc că mă­sura este severă, radicală dar...— zic eie — meritată! De fapt guvernul a fost uimit şi reptilele au fost surprinse de pro­funda impresie ce­ a cauzat această destituire. Ia ochii guvernului conservator, magistraţii sunt consideraţi întocmai ca ori­cari poliţai şi, când nu se pot transforma în zbiri guvernamentali, sunt îndepărtaţi. In faţa acestui sistem introdus în justiţie şi inaugurat de D. Al. Mar­ghiloman, ori­cât sânge rece ai avea, e imposibil ca să nu te revolţi. Când am ajuns ca nici magistratura să nu poata scăpa de sub urgia gu­vernamentală, atunci trebue să con­venim că brutalitatea şi teroarea se întind de la un capăt la celălalt al ţărei. Faptele sunt peste măsură de grave şi guvernul îşi asumă o răs­pundere escepţională. Conservatorii, speriaţi de propriile lor infamii, şi voind a atenua im­presia, se încearcă a da definiţii asu­pra rolului judecătorului de instruc­ţie. In L’Independance de alaltă­eri găsim următorul juvaer: Era admis de toată lumea până acum că un procuror şi un jude de instrucţie sunt nişte agenţi aî ordinei publice, în­sărcinaţi, dacă nu de a putea preveni de­zordinile, de a le împedica, de a le reprima, de a căuta pe culpabili şi de a-i supune pedepsei. Ei atârnă, de­sigur, ca ori­ce funcţionar, ca ori­ce om, mai int­it de conştiinţa lor — în acest sen că au tot­deauna dreptul de a se retrage când ceia ce li se cere Se repungă — dar nu e mai puţin adevărat, că ei primesc o direcţiune, instrucţiuni, ordine de la Ministrul de justiţie. Situaţia lor este deci cu totul deosebită de aceia a celor-l’alţî magistraţi; ei sunt, sub unele raporturi, într’o stare de atăr­­nare şi ca atari revocabili. De aceia ni­meni nu s’a pândit vre-o dată la inamovibilitatea lor. Este sigur de asemenea că li se atribue un caracter politic. Va să zică avem a face cu un limbaj franc şi teoria odioasă pe care s-a bazat D. Marghiloman este des­făşurată în toată brutalitatea ei. Ju­decătorul de instrucţie nu mai este un magistrat care trebue să se con­ducă de legi, dar să asculte de or­dinele ministrului de justiţie şi să fie chiar de aceleaşi credinţi politice. Şi dacă, de exemplu, D. Marghiloman va cere D-lui jude de instrucţie, Ghe­rasim, să lanseze mandate de urmă­rire — ca în cazul lui Teodorescu — chiar când nu se pot articula fapte, şi dacă ordinul nu se va esecuta, atunci judele de instrucţie va trebui să fie revocat... Ce neruşinare ! câtă sfidare şi câtă batjocură presupune o asemenea pro­cedare către magistratură! Aceasta nu mai este o greşală trecătoare, ci este un act nedemn, o răzbunare po­litică infamă. Dar credeţi poate că D. Marghi­loman avea tot­deauna concepţia a­­ceasta despre magistraţi, şi în special despre judecătorii de instrucţie? De loc. Iată ce credea D-sa în 1888 în Apelul către ţară, publicat în Monito­rul Oficial din 13 Septembrie acelaşi an, de către ministerul Teodor Ro­­setti: In justiţie, guvernul propune Corpurilor legiuitoare inamovibilitatea pentru curţile de apel, pentru preşedinţii de tribunale şi pentru judecătorii de ins­trucţiune, ACEŞTIA IN DEOSEBI, pentru a fi la adăpost de bănu­iala influenţelor guvernamen­tale. In rândurile subliniate, D. Marghi­loman condamna toată teoria bru­tală a ziarului L’Independance, făcută azi în numele guvernului. Prin ur­mare, D. Marghiloman, în 1888, a înşelat ţara, când promitea că va proclama inamovibilitatea tocmai a judecătorilor de instrucţie, şi al doilea, ceea ce recunoştea răa atunci, eri­­jază astăzi în supremă normă de gu­vernământ. Iar organul guvernului minte, când zice că nimeni nu s’a gândit a-i face inamovibili. Ba s’a gân­dit un moment, dar numai pentru a înșela opiniunea publică. Iită tris­tul adevăr. Să revenim la cazul D-lui Ghe­rasim. Procedarea D-lui Marghiloman este o lovitură adusă independenţei magistraturei şi în special un act brutal, o răzbunare infamă contra D-lui Gherasim. Destituirea aceasta a D lui Ghe­rasim şi înlocuirea sa prin mizera­bilul Adam, înaintat, este încă una din verigile care formează lanţul fără­de­legilor de la Dorohoia. Ori­ce co­mentarii am mai face, sunt de pri­sos. Când nici magistratura nu este scutită de furia guvernamentală, pro­testările platonice n’au valoare. Tre­bue o acţiune mai energică. Va înţelege oare opoziţia că trebue să avizeze la mijloace mai energice? Ed* Dioghenide. INSTANTANEE Ion Nădejde Nalt, spătos, faţa arămie, părul pletos şi o­­chii negri,—pare că e un patagonian când îşi scoate pince-nez-ul, singurul obiect modern pe dânsul. De departe ţi se pare un om fioros, când vorbeşti cu el insă, îţî inspiră o blândeţe plină de respect. Ride câte o dată şi glumeşti rar, dar când rîde par’că tună. Când vrea să te ia peste picior, îţi spune lucrurile pe şleau, contra „conduiul manierelor elegante", sau, — cum zic socialiştii, — îţi dă la cap. Da aceia prietenii il numesc Hahamul. Profesor distins, filolog şi unul din şefii par­tidului socialist român. Din pricina socializmu­­lui a fost dat afară din profesorat de guvernul liberal şi astă­zi trăeşte din lecţii particulare jertfindu-şi totul pentru cauza socialistă. Ca profesor a scris mai multe cărţi didac­tice de valoare, printre care: Gramatica ro­mână, Botanica, Geologia, Istoria limbei şi li­terature­ română, etc., iar actualmente lucrează la un mare dicţionar latino-român. Ca socialist a dirigiat cu D. V. G Morţun revistele: Contemporanul, remasă celebră prin campania contra plagiatorilor, Revista Socială şi acum Critica Socială. Propagandistul cel mai dibaciu printre ţă­rani. PropgvSdaeste socialismul cu o energie îndrăcită. Nimic nu-l împiedică. Răvaşele sale adresate ţăranilor au rămas legendare. In pro­pag­ada nu se adresează la sentiment. Fost deputat al colegiului al IlI-le­a de Iaşi. In lupta electorală a fost combătut de liberali pe tema că nu-şi botează copiii. Nepăsător la insulte şi calomnii. Odinioară la o întrunire făcea mare haz pentru că, cine­va avusese gus­tul să-l facă prin publicitate măgar. Admirator al lui Engels şi al tacticei social­­democaţiei germane, a cărei lozincă e­ pro­paganda pe cale legală. Numai o singură dat­ă Nădejde a părăsit „calea legală“, la Vaslui, când a fost bătut împreună cu Miile. Semne particulare : Are oroare de anarhişti, de apă şi de bărbieri ! Boier-Chibrit. A se vedea „Ultime Telegrame“ la pagina III. UN SFAT îndemnăm pe toţi cetăţenii a­­tât din Capitală cât şi din pro­vincie ca să nu mai dea un bara pentru cumpărarea unui dar destinat princesei Maria de Edinbourg. Suntem in poziţiune a afirma că princesa Maria de Edim­­bourg refuză ori ce cadou i s’ar oferi, căci ea cunoaşte astă­zi modul infam cu care s’au adunat banii. Princesa de Edimbourg res­pinge darul oferit de conser­vatori și murdărit cu banii prostituatelor. -------.»wnijie ----------—­ Carol şi Frantz-Iosef Aproape trei zile Regele Carol ii fost oaspetele împăratului F­rants-Iosef. Regele, îmbrăcat în uniformă austria­că, a fost primit cu multe onoruri şi a fost sărbătorit ca nici­odată în me­tropola Hibsburgilor. Arhiducii, ducii, prinţii, miniştrii, generalii şi toţi marii demnitari ai Austro Ungariei au ţi­nut să dovedească dragostea lor pentru Regele Carol. Dar aceste legendi austriace nu se adresează României, ci lui Carol de Hohensollern. Căci vorba e de a stinge cu desăvîrşire vechiul antagonism din­tre Habsburgi şi Hohensollern Când împăraţii şi regii, în car cu curtenii lor, se complac în platonice protestări de dragoste, atunci popoa­rele suferă. Căci nici odată din dra­gostea celor mari n’a resultat vr’un bine, ci tot­d’auna o conjuraţiune ta­cită în contra poporului. De sigur că banchetele din Viena vor fi scump plătite de ţară. Austro - Ungaria nu va uita nici­o­dată pro­misiunea Germaniei de a i se da un teren de compensaţie în România ; îm­păratul Franţ Iosef ştie prea bine câte foloase aduce pentru supuşii săi o con­venţie comercială cu România. Şi re­­sultatul­ acestei întrevederi va fi, fără îndoială, subjugarea noastră economică imperiului vecin, întocmai precum po­liticeşte suntem infectaţi Habsburgilor. Ceea­ ce ne va edifica însă mai mult asupra naturei acestei întrevederi este, că în momentul în care Franţ Iosef a strâns în braţele sale moleşite pe Carol, Dr. Vasile Lucaci a fost con­damnat în num­e lui Franţ Iosef la închisoare de un an şi la amendă de 500 florini. Les rois s’amusent! Să luăm seama că petrecerile din Viena vor fi scump plătite de noi, Argus. Prerogativele regale Chestiunea restrângereli prerogativelor re­gale, despre care liberalii faceau atâta sgomot, nu s’a admis în proiectul de pro­gram al partidului, de oare­ce, această chestiune neputendu-se rezolva de cât nu­mai printr’o revizuire a Constituției, ma­joritatea membrilor, în ultima discuţiune au respins’o, fiind­că se tem ca nu care cum­va înscriind revizuirea, conservatorii, fiind la putere, s’o revizuească el în sens restrictiv; şi, pentru acest sfârşit, au gă­sit de cuviinţă să nu se mai ocupe de această chestiune de cât numai atunci când vor fi la putere. Aşa­dar, programul liberalilor nu va depăşi marginele Constituţiunei, şi prin urmare prerogativele regale vor rămânea aceleaşi, ca şi pănă acum. Această chestiune însă, fiind destul de delicată pentru liberali, căci de la ea de­pinde apropierea sau îndepărtarea lor de putere, şi cum unii dintre partizanii frun­taşi ai partidului naţional-liberal, sunt pentru, iar alţii contra, ambele aceste gru­puri, fiind din aceiaşi familie şi având a­­celaş interes comun, pentru principiile ce apără şi pentru consolidarea partidului li­beral, au nevoe să aibă aceleaşi vederi politice; şi, pentru acest sfârşit credem o­­portun a enuncia următoarele păreri în a­­ceastă chestiune, cu alte cuvinte, să ară­tăm importanţa restrângerea prerogativelor regale, precum şi consecinţele ce ar re­zulta din această nestatornicie a liberali­lor, neînscriindu-le în program, faţă cu ideile în numele cărora intră în luptă. Monstruoasele exemple care se practică la noi în ţară de câţi­va ani încoace, de însuşi Capul Statului cu camarila Sa, prin portiţa aşa numită Prerogativa regală, sunt deja cunoscute; căci, se ştie de câte ori aceste prerogative ingerează situaţiile când se amestecă în trebile poporului. Exemplul cel mai recent cum că în a­­devăr prerogativele Regelui sunt dăună­toare poporului ni-l oferă situaţia actuală, pentru că de la căderea liberalilor de la guvern şi pănă astă­zî, timp de patru ani trecuţi, sub domnia conservatorilor s-au dizolvat patru parlamente, pe când man­datul fiie­căruia se termină după patru ani. Şi ca o mai bună dovadă, că în adevăr prerogativele regale sunt dezas­­troase, avem faimosul exemplu cu proro­garea parlamentului sub ministerul D-lui L­ascar Catargiu anul acesta. Va să zică, se dovedeşte indubitabil că Şe­ful Statului, Carol I, reprezentantul mo­narhiei din România, în virtutea pre­rogativelor ce i­ le conferă Constituţia sub Art. 95 aliniatul 7 şi 8, a abuzat într’un mod cinic de voinţa suverană a poporului, dând în acelaşi timp o sfidare opiniei pu­blice, şi călcând totul în picioare a tre­cut cu buretele peste tot ce are naţiunea mai­­scump şi mai suprem. Ce va fi dar în cazul acesta de pildă mâine cu aceste prerogative, cân în locul lui Carol I va urma fatalmente unul şi maî degradat politiceşte şi imoraliceşte de­cât cel de astăzi, un Ferdinand de pildă, sau un Don­ Juan al dinastiei Hohenzol­­lernilor, ori un român — visul partiza­nilor domniei pămîntene — în sfîrşit, ori care ar fi nu importă, destul că ţara ar fi expusă la diferite pericole ; iar noi, am înghiţi toate gugumăniele lui din pricină că ar putea uza de aceste prerogative, căci instituţiunea este abominabilă şi ea însăşi îndeamnă pe reprezentant la abuz. Iacă într’adever o chestiune destul de impunătoare, la care mulţi dintre cei mai înăspriţi sprijinitori aî prerogativelor re­gale­ nici că s’au ostenit vre-o dată să cu­gete maî bărbateşte, înscriind liberalii în program înfrînge­­rea prerogativelor Suveranului, pe lângă că fac un pas înainte apropiindu-se mai repede de forma democrată, pe lângă că ajung maî curând la putere pe calea în­credere­ ce i-ar da ţara, pe lângă toate aceste foloase reale pentru întreaga socie­tate ; dar, i se ia din mâna Suveranului o putere distructoare pentru popor, î L de­zarmează, ca să zicem aşa, punându-L în neputinţă de a mai guverna după placul Său. Şi cum firesc ar fi aceasta, ca voinţa suverană a naţiunei să nu fie înăbuşită şi subordonată voinţei unui singur individ, evident că liberalii luptând pentru recu­cerirea acestor drepturi uzurpate ale na­ţiune!, nu puţin ar căpăta asentimentul poporului. De pildă, prerogativa dreptului de di­zolvare a parlamentului, este o sabie cu două tăişuri in mâna Suveranului, căci El trimite la plimbare după capriciul Său pe reprezentanţii fireşti ai naţiunei, când aceştia îndrăznesc să veştejască purtarea guvernanţilor, sau să fie ireverenţioşi faţă de multiplele pretenţiuni absurde ale Mo­narhului. Cu alte cuvinte, reprezentanţii naturali ai poporului în parlament sunt puşi direct la capriciul unei singure per­soane, care este Regele. Nimic mai scîrbos de­cât să vezi un guvern ofilit, şi ameninţat a i se da vot de neîncredere de către membrii parla­mentului, linguşind pe Suveran ca să uzeze de prerogativa prorogărei, în schim­bul unor favoruri, cum a făcut D. Lascar Catargiu, să concedieze camerele pentru un anumit timp, în scop ca el, guvernul, prin intrigi, prin promisiuni şi prin co­­rupţiuni de tot soiul, să cerşească în acest răstimp încrederea mandatarilor şi a ami­cilor acestora, pentru a se menţine la gu­vern. E trist dar e adevărat. Dar lista civilă, nu este ea oare o pre­rogativă de spoliaţiune în mâna Suvera­nului ? Nu este ea întreţinută din lacri­mile văduvelor, din sudoarea contribuabi­lului şi mizeria sângerată a opincei ? A­­tunci, dacă este aşa nu ar fi mai demn, de­cât să alimenteze capriciile şi fante­ziile casei Monarhului, să se mai restrângă această listă şi, cu diferenţa sumei să se înlesnească nevoile clasei inculte şi des­­moştenite ? Să se înfiinţeze şcoli industriale şi pro­fesionale prin toate orăşelele din ţară, şi într’un chip mai omenesc şi maî milos, să se îngrijească de traiul, de locuinţa, de educaţia şi de instrucţia populaţiei ru­rale, care actualmente lângezeşte de azi pănă mâine în mizerie şi lipsuri; şi în sfîrşit, să se niveleze trebuinţele pe care le reclamă asistenţa publică, în raport cu mijloacele progresului ce se pretinde că le-am făcut. Acestea sunt în principiu câte­va din prerogativele regale, plus dreptul de veto, care este cea mai execrabilă prerogativă, şi toate acestea favorisează pe un singur individ, şi sunt, după cum se ştie, unelte de oprimare şi de distrucţiune în mâna lui contra voinţei suverane a poporului. Prin urmare, se înşală acel partizani al partidului liberal-naţional, când mai tără­­gănesc neînscrierea în program a chesti­unei prerogativelor; căci, a se mal susţine încă, şi a se maî arde zmirna şi prinoa­­sele adulaţiuneî pe altarele prerogativelor regale ar fi o curată erezie, o greşală cri­minală, sau mal bine zis o lipsă de tact şi de patriotism. Ar însemna o desfidere a progresului şi a civilizaţiuneî, căci la noi în România aceşti doi factori — nervi vitali aî pro­gresului şi civilizaţiuneî pentru un popor — există relativ ca în toate ţările. Naţiunea păşeşte cu paşi gigantici spre lumină pe fie­ce clipă, după cum se constată zilnic; şi, această păşire spre progres se datoreşte exclusiv nu Suveranului, nu prerogativelor Sale ori guvernelor tîrîtoare, ci caracteru­lui şi sârguinţeî poporului, năzuinţei sale intime, fatale. Astăzi, în apusul veacului al 19-lea, veacul progresului, civilizaţiuneî şi naţio­nalismului, când popoarele au început să ’şî afirme individualitatea şi suvernaitatea lor naţională, ni se pare că ne este per­mis şi nouă să eşim oare­cum din orbita prerogativelor monarhice către o stare maî egalitară şi maî independentă. Deci, credem că este timpul a despica lumina de întunerec, şi a ne pătrunde bine de adevăr ; căci vedem la câte mizerii şi privelişti dezgustătoare nu ne expunem ocrotind această stare de lucruri, şi câte beneficii nu vom culege realizând pe a­­cea pe care o preconizăm. Prerogativele regale, nefiind de­cât nişte arme ofensătoare pentru naţiune, datorite slăbiciunilor intelectuale şi morale ale po­porului, trebuesc dacă nu desfiinţate cu totul, dar cel puţin simţitor restrînse. Alexandru Rădulescu.

Next