Adevěrul, februarie 1894 (Anul 7, nr. 1767-1795)
1894-02-14 / nr. 1781
ANUL VII. No. 4781. MINIERUL 15 BANI ABONAMENTELE ÎNCEP LA 1 ŞI 15 ALE FIECĂREI LUNI SI SE PLĂTESC TOT-DAUNA ÎNAINTE in Bucureşti la casa administraţiei din Judeţe şi Streinâtate priin * mandate POŞTALE LN AN ÎN ŢARĂ 30 LEI ; ÎN STREINĂTATE 50 LEI ŞASE LUNI . . 15 » » » 26 » TREÎ LUNÎ . . 8 » » « 13 » l’»» num«p în «tribatato SO baal V. Alexandri. MANUSCRIPTELIT NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA PASAGHIL BĂNCEI NAŢIONALE (CASELE KARAGEORGEVICI) Director politic: ALEX. V. BELDIMANU redacţia O SINGURA EPTTIE Să te fereşti Române de cuiți strein în NUMERUL 15 BANI ANUNCIURILE din Bucureşti şi judeţe se primesc numai la Administraţie din Străinatate, direct la administraţie 71 la toate oficiile de publicitate ANUNCIURI la pag. iv.................0,30 b. linia » » »iii..................2,— lei » » » » ni...............3.— » » INSERŢIELE ŞI RECLAMELE 3 LEI RÎNDUL, Paris, ZIARUL SE GĂSEȘTE DE VÎNZARE CU NUMERUL LA N». 192, Boulev. St.-Germmin NUMER VECHIU 50 BANI PASAGIUL BANCEI NAȚIONALE (CASELE KARAGEORGEVICI) SIC TRANSIT Alături cu evoluţia ce se operează in idei, se petrece în zilele noastre încă un fenomen ciudat: reputaţiile uzurpate încep să dispară. Ideile vechi, în literatură ca şi în politică, aveau oamenii lor cari le reprezintau, cari luptau pentru ele şi cu ele triumfam Ideile unei epoci nu sunt entităţi metafizice, ele se nasc dintr’o sumă de condiţiuni materiale care hotărăsc de viaţa ori de moartea ideilor; ele sunt în acelaşi timp incarnate în oameni. Condiţiunile de viaţă au suferit in ţara noastră în cei din urmă patruzeci de ani nişte schimbări radicale. Progresul, realizat aiurea printr’o evoluţie mai lentă, s’a săvîrşit la noi în mod mai brusc, în baza unor legi fatale, care impun ţărilor mici condiţiunile de trai ale ţărilor mari. Aşa fiind, mersul cultural al acestei ţări a suferit şi el o evoluţie mai grabnică. Faptele se văd cu ochii, întrunirile, presa, capătă la noi un avînt tot mai mare. In raport cu aceasta, se explică pentru ce se duc reputaţiile în faţa cărora eram deprinşi să ne închinăm. Acum treizeci de ani, un număr foarte restrîns de oameni culţi se ridicaseră aşa de sus deasupra nivelului comun, încît acest număr ■ restrîns plană ca o pleiadă de genii, in privinţa capacităţii cărora nu mai încăpea discuţie. Ii primea toată lumea aşa cum erau, vorba lor era sfintă, nimeni nu îndrăznea să-i discute, pentru că foarte puţini îi pricepeam Aşa se explică pentru ce oameni cu desăvîrşire superficiali, aproape lipsiţi cu totul de talent, au făcut epocă şi s’au ilustrat ca somităţi intelectuale , oricît de superficiali erau ei, totuşi de la ei şi pin’la restul muritorilor era o distanţă enormă. Dacă mai adăogaţi la aceasta şi faptul că erau mai toţi fii ai clasei triumfătoare, — pentru că învinşii nici nu înţelegeai foloasele culture! nici nu puteau să se arunce pe calea ei,—uşor vedeţi cum era cu putinţă ca oamenii aceştia să se transforme în luminătorii şi conducătorii mersului cultural. Azi lucrul se schimbă. Pe de o parte, învăţămîntul s’a mai democratizat,— fără să se fi democratizat cu totul, — şi a ajuns la îndemîna mai multora; pe de altă parte, ideile politice, sociale şi culturale se schimbă sub impulsul venit din străinătate şi sub fatalitatea transformăm condiţiilor economice de la noi. Aşa fiind, nu numai că numărul celor ce pricep pe «marii savanţi» a crescut într’un mod uimitor, dar se mai petrece încă un fapt: marii savanţi, dorind să apere nişte idei ce se duc, cad fără voia lor în erezii. Ei au rămas în urmă, plini de metafizica trecutului, incapabili de a pricepe nouele probleme de viaţă, orbi la toată lumina care izbeşte pe alţii, încăpăţînaţi în ceasloavele de odinioară, reacţionari în ştiinţă, în literatură, ca şi în politică, cu şi fără voe. Atunci, lumea nouă care a năvălit pe nesimţite, începe să vadă că apostolii atît de cîntaţi şi de admiraţi nu sînt perfecţia însăşi. Intr’o bună dimineaţă, un copil descoperă că bietul «apostol al invăţămîntului» cam miroase a mucegari şi-l cam prăfuit; un trecător găseşte că bătrînul are zalele cam găurite; unul mai pătimaş spune că a găsit în pălăria savantului nişte molii... Mai întîî, unii se sperie, — cum s’au speriat cei ce au aflat întîia oară că aşa numita inspiraţie a lui Mahomet era o simplă epilepsie, şi că Jeanne D’Arc avea ceva spiritism la cap. Dar vremea face minuni, ea convinge pe mulţi, desmeţeşte pe toţi, — şi iată că începem a pune la dosar,— cel mult la Muzau, — zeităţile la care odinioară se ’nchina toată lumea. Se ’nţelege, oficialii nu se dau bătuţi aşa uşor. Ei continuă să ne impue clasicii lor,— un fel de literaţi brevetaţi,— şi nu pricep că se fac ridicoli punînd la Academie aceea ce ar trebui să pue la Muzău. Aşa, de pildă, ştiţi cu toţii că Academia noastră e plină de nişte nume ciudate, care nu apar decît.. atunci cînd deschizi registrele Academiei. încolo, pustiu absolut, bieţii onorabili sînt mai necunoscuţi şi mai inutili decît o pereche de şalvari purtaţi in vremuri glorioase. Să vi-i recomand: — Domnii : Vulcan, Alexandru Roman, Caragiani, Porcius Florian, A. Marinescu, Grigoriu, Ştefănescu, Chintescu şi Etcetera... Vă rog, nu credeţi că eu i-am ştiut, dar i-am căutat acuma in Guide. Ghidul e cam vechiu şi nu ştiu dacă n au murit ciţiva din ei, cum n’am ştiut vre-o dată dac’au trăit. Ei bine, pentru ca toate aceste ficţiuni cărnoase să fi ajuns aşa de sus, — în foişorul culture! oficiale, —au trebuit să fi făcut măcar «cîndva ceva undeva». Şi nu-s numai ei. Dar n’aţi auzit citîndu-se în Antologii «stilul lui Slavici», «erudiţia lui Jacques Negruţi», «poeziile» lui Şerbănescu şi atitea alte şarade fără capăt? Ei bine, lumea nouă deschizînd Vatra, — dacă o deschide, — rămîne uimită de stilul lui Slavici; erudiţia lui Jack Negruzi (pronunţaţi Negruţi) nu o mai crede nici un Dragomiresc oarecare, iar de poeziile lui Şerbănescu fuge şi Năstase Chitaristul, care a progresat deja pînă la Carol Scrob. Luaţi însă şi pe alţii. Aveam doi savanţi iluştri: Hildăfi şi Maiorescu. Cel d’intăiu, distrus de oricare profesor de ştiinţile naturale, e ajuns în culmea decăderei morale şi intelectuale; cel deal doilea e zdrobit in critică de Gherea, în filosofie de D. C. Dumitrescu-Iaşi. Sic transit gloria mundi, — aşa se sting stelele căzătoare, fărîme de planete imbătrînite! ANTON BACALBAŞA. CONFERINŢA Sîmbâtă 19 Februarie, orele 8 şi jumătate seara, D. Anton Bacalbaşa va ţine la Ateneu conferinţa Artă pentru artă. Intrarea liberă. Locurile nu loji un franc. DINTRE RUINE Cînd eşti în mijlocul unui fenomen şi iei parte la dezvoltarea lui, e greu lucru să-ţi poţi da seamă, în mod desăvîrşit, de a lui însemnătate. In literatura noastră, de aproape zece ani, se petrec fapte de o covîrşitoare importanţă, fapte care vor avea înrîurire nu numai asupra literature! propriu zise, dar chiar asupra mersului social în general. Aceste fapte constau în surda săpare a celor trei vestite temelii ale societăţei moderne-capitaliste : religia, proprietatea şi familia. Religia s’a dus. Lăsîncî la o parte că însăşi caracteristica poporului român, este de-a nu fi religios, nici fanatic, ci mai mult fetişist, prin obiceiu şi tradiţiune, lăsînd aceasta la o parte, dar în pătura cultă, în tinerimea care se ridică, de zece ani de zile, de pe băncile şcoalei, materialismul de mult a înlocuit religiunea. Spre surparea vechilor credinţe au contribuit mai ales un om şi o revistă : Vasile Conta în întîiul rînd şi în al doilea revista Contemporanul, care timp de aproape zece ani de zile, a arătat lumea sub adevărata ei faţă, aşa cum este, zemislită din propriul joc al forţelor naturii şi fără mijlocirea unei ființe supranaturale. Dar dacă religia singură s’ar duce, de siguratea nu ar fi mare pentru aceia cari se cred pilaştrii societăţei de azi. Se surpă însă respectul proprietăţeî, se surpă bazele familiei, a prea sfintei familii burgheze. ■ In această privinţă e un lucru curios de observat. Cei ce au aruncat şi aruncă discreditul asupra acestor două «pietre angulare» ale lumei de azi, nu sunt propriii zişi, socialiştii. Ei din potrivă sunt fii ai burgheziei, cari poate, nici nu-şi dau seamă de ruinele ce fac în mod inconştient. In adevăr, în literatură s’a alcătuit un curent care tinde a descrie vieaţa noastră contemporană. Artişti conştienţioşi, literaţii noştri au pătruns în mocirla vieţei noastre sociale şi de-acolo au scos tipuri şi tablouri cari nu pot decit să dezguste pe cetitor de cele două vestite «pietre angulare». Cînd Neculae Xenopol, în Brazi şi Putregăiţi ne arată ce este boerimea noastră, marii noştri proprietari de pămînt, cum jefuesc pe ţărani şi cum îi despoae de averile şi păminturile lor, cind el arată corupţia şi adulterul la baza familiei de azi şi cînd alături de putregaiul păturei de sus, ne zugrăveşte verdele viu şi plin de sevă a bradului popular, Neculae Xenopol, tară să ştie şi fără să vrea, surpă şi distruge şi mai mult respectul pentru sacro-santa proprietate şi imaculata familie de azi. Cind Dl. Vlahuţă în Dan face aceeaşi operă de distrugere, arătind cum se întemeează familia şi ce este pătura superpusă, stricată şi lipsită de orice ideal, cînd din întregul roman al lui Vlahuţă reese dezgustul pentru cei de sus şi respectul şi admiraţia pentru cei de jos, ce se poate spune altceva decît că şi Vlahuţă, ne servă interesele noastre, vrind sau nevrînd ? De la Vrancea, în nuvelele sale naturaliste, Iancu Moroiu, Paraziţii şi altele, şi el contribue la această operă distrugătoare, el care nu a venit în tabăra noastră, el care nu este socialist. Carageali desigur este cazmaua cea mai puternică în această operă de distrugere. Comediile sale, icoane fidele luate din viaţa micei burghezii şi a politicianilor de mina a cincea, ne fac să ne perdem orice rămăşiţă de bună voinţă am avea pentru pătura stăpînitoare a ţărei romîneşti. Şi cînd toată activitatea politică, literară, artistică şi socială în general, este trecută prin ciurul zeflemelei sau a crudei observaţii, pentru cetitorul inteligent nu rămine de cît vidul, de care el are teamă şi pe care nu-l poate umplea, decît alergînd la idealuri noul şi generoase, la năzuinţele socialismului modern. Şi dacă ruinele s’ar opri aici? Totul în activitatea socială a generaţiei vechi, se dărîmă, totul . Gherea cu noul sau instrument de critică a dat jos toate idolurile la cari se închina vechia generaţie. Josiac Maioreştii şi Hijdăii cari odinioară serveau ca oracole ale criticei. Sub loviturile energicului critic, balonul plin de aer al vechei şcoli critice s’a spart şi azi stă ridicol şi neputincios de-a se ridica din nou în sferele senine unde plana odinioară. Cum am zis, natura are oroare de vid. In locul atîtora ruine trebue de pus ceva. Ei bine! acest ceva este socialismul cu largile şi multiplele lui manifestări, economice, politice, literare, artistice. Se înţelege că nu putem pretinde, din cele ce urmează, că tinerimea de care vorbim este socialistă. Nu. Ea este numai pregătită spre a-l pricepe şi îmbrăţişa. Terenul pentru înţelegerea lui este debbrat de toate vechile şi antideluvianele ruine, ce-i incurcau zadarnic crierul. Azi un tînăr care ar veni să-ţi vorbească de drepturile naturale, despre filosofia veche spiritualistă şi care şi-ar scoate la iveală întreg bagagiul intelectual care făcea podoaba trecutelor generaţiunî, azi acest tînăr ar fi luat în zeflemea de toţi amicii şi cunoscuţii săi. Această evoluţiune intelectuală apoi rămîne de multe ori latentă. Majoritatea se mulţămeşte să gindească, dar nu-şi dă la iveală gîndul. Majoritatea nici nu poate să-şi plătească luxul unui etalagiu de asemenea natură, deoarece cercurile intelectuale la noi sînt foarte restrînse şi publicitatea le e interzisă multora de frica pierderei poziţiunei materiale cîştigate. Ori cum ar fi insă, mişcarea se face înceată, tăcută, de la un cerc mic la alt cerc, de la individ la individ, prin însuşi mijlocul înconjurător, prin însăşi atmosfera intelectuală în care trăim, dar se face. E picătura de apă care roade piatra, e viermele mic şi neînsemnat pe care nu-l vede nimeni, dar care îţi roade rădăcina puternicului şi bătrînuluî stejar. Stejarul cade. E învinovăţit fulgerul, furtuna care-şi deslănţue orcanele şi nimeni nu gîndeşte la micul vierme căruia îi se datoreşte moartea stejarului. Suntem în mijlocul acestei evoluţiuni şi ne este greu de-a ne da seamă, în mod complect, de această transformare. Puţină observaţiune însă, ne poate arăta că în adevăr aşa este, că în capul tinerimei s’au schimbat o mulţime de păreri cari deveniseră axiome şi că judecata ei, se schimbă pe zi, pe zi ce merge. Şi toate acestea s’au făcut, fără amestecul nostru direct. Noi ceştia, pe cari împrejurările ne-au pus in capul mişcărei proletariatului român, ne am zis de mult adio de la artă şi literatură. In lupta acută şi zilnică ce o ducem pentru luminarea şi organizarea maselor, luaţi în virtojul trebuinţelor traiului zilnic, nu mai putem pretinde să producem ceva trainic şi neperilor. Alţii însă, artişti adevăraţi şi crieri superiori, îndeplinesc opera noastră, fără să cugete la însemnătatea operei lor, semănători, cari nu-şi dau seamă de roadele ce va da săminţa aruncată de dînşii. Mîine cînd negurile se vor risipi, cînd din vălmăşagul luptelor de azi, va eşi o nouă lume, întemeiată pe dreptate şi pace, mîine cînd criticul observator va putea aprecia mai bine, de la o distanţă oarecare, cele ce azi se petrec, de abia mîine se va putea aprecia cu justa ei valoare, importanţa mişcărei culturale prin care trece azi societatea romînă. 1894. Febr. 7. Const. Miile. -----------------«ars»------------------ ClNTECUL ZILEI Pămint, soare, lună, vînt! Poeţii ne-au cîntat în versuri Pămînt şi soare, lună, vînt, Ne-au ameţit cu stele fripte Din leagăn pînă la mormint... Dar iată Zdrelea, Mărunţelu, Poeţi şi eî în felul lor, Ne-asasinează tot în versuri, Cu stil greoiu, ca din topor... S’a compromis de-acuma ’ncolo Şi vînt şi stele la un fel. Pe mărunţeii poeziei I-a ’nlocuit alt Mărunţel... MĂRUNŢELU. ----------------------------------------- LUNI, 14 FEBRUARIE, 1894 DIN OPERELE ACADEMICIANILOR - O ANTOLOGIE -Ne luăm cu ziua de azi o sarcină care la prima vedere ar părea ingrată, dar pentru care totuşi sperăm că posteritatea ne va fi recunoscătoare. Voim să popularizăm operele academicianilor noştri, a celor consacraţi, prin votul Academiei şi prin decret regal, fruntaşi ai junei noastre literaturi. Aceste opere, acoperite multă vreme de o culpabilă nepăsare din partea unui public ingrat, care nu cunoaşte nici autoritate, nici respectul voturilor academiciane, preferind scrierile unor Gherea, Caragiale, Delavrancea, Vlahuţă, scriitori pentru cari nu s’a votat încă în ţara aceasta, — ei bine, aceste opere le vom lua noi în mină, şi scuturîndu-le de praful nepăsării, le vom vîrî în ochii lumii, strigînd din toată puterea entuziasmului de care suntem capabili : — Este ACADEMIA ! Inchinaţi-vă ! Vom începe cu IOSIF VULCAN S’a pretins în Adevărul literar că acest nume ar fi un mit. A fost o regretabilă eroare ! In urma unor minuţioase cercetări ce am făcut, am descoperit că acest om există, deşi nu putem încă preciza bine unde, dar cel puţin pe lista membrilor Academiei române este. Şi pentru ca orice îndoială să dispară, vom mai spune că acest om a scris, da, a scris, în poezie şi în proză. Am văzut cu ochii noştri aceste scrieri, şi chiar D. Maiorescu, colegul D-lui Vulcan in Academie, a citat întruna din scrierile sale critice următoarele patru versuri datorite aceluia care a moştenit în Academie fotoliul lui Alexandri: Nici dînsa nu-i vre-o escepţiune Nu-i unica în genul săli! Nici despre ea nu mai pot spune Că-i fără de greşeli, nu zău. Dar iată şi alte versuri descoperite de noi într’un volum care poartă titlul: Poezii I de Iosif Vulcan . 1 Ce ntristare condică Pe-a ta frunte s’a ivit Ori nebuna rîndunică Cu aripa-î te-a pălit ? Ori crudela albinioară S'a atins de dalbu-ul sin ? Sau voind să rumpî o floare Vre-un searpe ascuns sub ea De-a ta mină răpitoare Şî-a lipit limbuta sa? Ah, zimbeşti... atunci e bine Nu-i durere ’n sin la tine ! N ii tu minte, Iele dragă, e momentul plin de dor, Păsărică de - o creangă Intona încîntător. Porumbica argintie Se lăsa pe braţul tău Şi cu multă bucurie Pare că-ţî şoptea mered. Zefirelui cel subţire Ne ’mbăta cu şoapta sa, Noi şoptirăm de iubire... Ah ! eu nu-l voiu mai uita. Ţii tu minte, porumbică De momentul drăgălaş; Eu ţineam mînuţa-ţî mică Cînd tu par că tremuraşi. Crengurîca ’nflorilată S’apleca mereu în jos Ca să ’mbrăţişeze-odată Trupuşoru-ţi graţios... Ţii tu minte, florioari De momentul neuitat. Animă pe animioară! Palpita mult înfocat. Albinuţa în părere Că tu eşti o floricea Cum că să culeagă miere P’a ta buză s'aşeza. Mumă-ta era ’n cetate Sărutai guriţa ta... Ce moment de voluptate, Ah !ear nu-l voi mai uita. ■ (Vezi:Poezii de I. Vulcan). Dar ilustrul nostru academician nu e numai poet. Am mai descoperit că D-sa publică pe undeva, între Mureş şi Tisa, o revistă, Familia. Am văzut chiar citeva numere din această revistă şi am avut fericirea neaşteptată de a putea aprecia aci de D. Iosif Vulcan şi ca critic literar, ca tograf, in sfîrşit ca cugetător. Vom da cite o scurtă mostră din fiecare din aceste specialităţi: «Trebue să mărturisesc — zice D. Vulcan vorbind despre distinsul nostru poet. . . Candiano-Popescu, pînă acum încă neales în Academie, — că luîndu-mă după impresiunea ce simt la citirea vre-unui op, nimica nu mă desgustă ca poesiele de o mediocritate, căci poesia ca întru sine, trebue să fie un ce deplin mulţămitor, într’alt chip — fireşte, după modesta mea părere— nu poate fi—poesiă. «Dar D. Candiano-Popescu cu tot dreptul poate ocupa loc între cei mai distinşi poeţi lirici ai noştri; spre aceasta posedă în abundenţă calităţile cerute,—un spirit luminat, ce-şi ia sborul cu uşurătate, straportîndu-ne în societatea unor fiinţe plăcute, făcînd să admirăm frumuseţele şi să ne înfiorăm de răutăţile întimpinate pe faţa pămîntuluî, de unde tot cu o uşurătate secură ne strapoartă prin regiunile înalte şi apoi descendind iarăşi ne dă în braţele destinului şi cînd ne trezim pare că ne-am împăcat cu suferinţele pămîntene şi ne-am apropiat — de ceriu !» Acesta e D. Vulcan critic literar; iată-l şi biograf: Un Domn din Budapesta a dăruit citeva mii de fiorini pentru şcolarii romîni săraci. D. Vulcan îi publică portretul şi biografia, pe care o începe aşa: «înflorirea, stima şi nemurirea cutărei naţiuni atîrnă de la cultura ei. Naţiunea fără cultură nu poate resista valurilor amalgamisatoare ale timpurilor ci piere de pe faţa pămîntuluî ca şi floarea bătută de vintul toamnei şi istoricii nu vor însemna despre dinsa nimic remarcabil». O cugetare pentru a sfîrşi: «Românul — observă D. Vulcan într’un articol al D-sale din Familia, — e născut pentru toate. El e preot, profesor, legist, jurist, politic, diplomat şi la nevoe şi soldat î» Pe atunci D. Iosif Vulcan nu-şi închipuia încă, că la nevoe românul mai poate fi şi academician. Dar vezi, era scris să se poată şi minunea aceasta. Dr. Am dat in numărul trecut începutul unui articol «Spiritismul experimental», care va apare in volumul Literatură şi Ştiinţă. In numărul acesta dăm, tot la locul foiletonului, fragmentul unui articol «Artiştii cetăţeni» de C. Dobrogeanu-Gherea. Articolul acesta va fi publicat in întregime în fruntea volumului Literatură şi Știinţă, care va eși în curînd de sub tipar.