Adevěrul, februarie 1894 (Anul 7, nr. 1767-1795)

1894-02-14 / nr. 1781

ANUL VII. No. 4781. M­INIERUL 15 BANI ABONAMENTELE ÎNCEP LA 1 ŞI 15 ALE FIE­CĂREI LUNI SI SE PLĂTESC TOT-DA­UNA ÎNAINTE in Bucureşti la casa administraţiei din Judeţe şi Streinâtate priin * mandate POŞTALE L­N AN ÎN ŢARĂ 30 LEI ; ÎN STREINĂTATE 50 LEI ŞASE LUNI . . 15 » » » 26 » TREÎ LUNÎ . . 8 » » « 13 » l’»» num«p în «trib­atato SO baal V. Alexandri. MANUSCRIPTELIT NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA PASAGHIL BĂNCEI NAŢIONALE (CASELE KARAGEORGEVICI) Director politic: ALEX. V. BELDIMANU redacţia O SINGU­RA EPTTIE Să te fereşti Române de cuiți strein în NUMERUL 15 BANI ANUNCIURILE din Bucureşti şi judeţe se primesc numai la Administraţie din Străinatate, direct la administraţie 71 la toate oficiile de publicitate ANUNCIURI la pag. iv.................0,30 b. linia » » »iii..................2,— lei » » » » ni...............3.— » » INSERŢIELE ŞI RECLAMELE 3 LEI RÎNDUL, Paris, ZIARUL SE GĂSEȘTE DE VÎNZARE CU NUMERUL LA N». 192, Boulev. St.-Germmin NUMER VECHIU 50 BANI PASAGIUL BANCEI NAȚIONALE (CASELE KARAGEORGEVICI) SIC TRANSIT Alături cu evoluţia ce se operează in idei, se petrece în zilele noastre încă un fenomen ciudat: reputaţiile uzurpate încep să dispară. Ideile vechi, în literatură ca şi în politică, aveau oamenii lor cari le reprezintau, cari luptau pentru ele şi cu ele triumfam Ideile unei epoci nu sunt entităţi metafizice, ele se nasc dintr’o sumă de condiţiuni materiale care hotărăsc de viaţa ori de moar­tea ideilor; ele sunt în acelaşi timp incarnate în oameni. Condiţiunile de viaţă au suferit in ţara noastră în cei din urmă patru­zeci de ani nişt­e schimbări radicale. Progresul, realizat aiurea printr’o evoluţie mai lentă, s’a săvîrşit la noi în mod mai brusc, în baza unor legi fatale, care impun ţărilor mici con­diţiunile de trai­ ale ţărilor mari. Aşa fiind, mersul cultural al a­­cestei ţări a suferit şi el o evoluţie mai grabnică. Faptele se văd cu ochii, întrunirile, presa, capătă la noi un avînt tot mai mare. In raport cu aceasta, se explică pentru ce se duc reputaţiile în faţa cărora eram deprinşi să ne închinăm. Acum trei­zeci de ani, un număr foarte restrîns de oameni culţi se ridicaseră aşa de sus de­asupra ni­velului comun, în­cît acest număr ■ restrîns plană ca o pleiadă de genii, in privinţa capacităţii cărora nu mai încăpea discuţie. Ii primea toată lu­mea aşa cum erau, vorba lor era sfintă, nimeni nu îndrăznea să-i di­scute, pentru că foarte puţini îi pri­cepeam Aşa se explică pentru ce oameni cu desăvîrşire superficiali, aproape lipsiţi cu totul de talent, au făcut epocă şi s’au ilustrat ca somităţi in­telectuale , ori­cît de superficiali erau ei, totuşi de la ei şi pin’la restul mu­ritorilor era o distanţă enormă. Dacă mai adăogaţi la aceasta şi faptul că erau mai toţi fii ai clasei triumfătoare, — pentru că învinşii nici nu înţelegea­i foloasele culture! nici nu puteau să se arunce pe calea ei,—uşor vedeţi cum era cu putinţă ca oamenii aceştia să se transforme în luminătorii şi conducătorii mer­sului cultural. Azi lucrul se schimbă. Pe de o parte, învăţămîntul s’a mai demo­cratizat,— fără să se fi democratizat cu totul, — şi a ajuns la îndemîna mai multora; pe de altă parte, ideile politice, sociale şi culturale se schimbă sub impulsul venit din străinătate şi sub fatalitatea tran­sformăm condiţiilor economice de la noi. Aşa fiind, nu numai că numărul celor ce pricep pe «marii savanţi» a crescut într’un mod uimitor, dar se mai petrece încă un fapt: marii sa­vanţi, dorind să apere nişte idei ce se duc, cad fără voia lor în erezii. Ei au rămas în urmă, plini de meta­fizica trecutului, incapabili de a pri­cepe nouele probleme de viaţă, orbi la toată lumina care izbeşte pe alţii, încăpăţînaţi în ceasloavele de odi­nioară, reacţionari în ştiinţă, în li­teratură, ca şi în politică,­­ cu şi fără voe. Atunci, lumea nouă care a năvălit pe nesimţite, începe să vadă că a­­postolii atît de cîntaţi şi de admiraţi nu sînt perfecţia însăşi. Intr’o bună dimineaţă, un copil descoperă că bie­tul «apostol al invăţămîntului» cam miroase a mucegari şi-l cam prăfuit; un trecător găseşte că bătrînul are zalele cam găurite; unul mai păti­maş spune că a găsit în pălăria sa­vantului nişte molii... Mai întîî, unii se sperie, — cum s’au speriat cei ce au aflat întîia oară că aşa numita inspiraţie a lui Maho­met era o simplă epilepsie, şi că Jeanne D’Arc avea ceva spiritism la cap. Dar vremea face minuni, ea con­vinge pe mulţi, desmeţeşte pe toţi, — şi iată că începem a pune la do­sar,— cel mult la Muzau, — zeităţile la care odinioară se ’nchina toată lumea. Se ’nţelege, oficialii nu se dau bă­tuţi aşa uşor. Ei continuă să ne im­­pue clasicii lor,— un fel de literaţi brevetaţi,— şi nu pricep că se fac ridicoli punînd la Academie aceea ce ar trebui să pue la Muzău­. Aşa, de pildă, ştiţi cu toţii că A­­cademia noastră e plină de nişte nume ciudate, care nu apar de­cît.. atunci cînd deschizi registrele Aca­demiei. încolo,­­ pustiu absolut, bieţii onorabili sînt mai necunoscuţi şi mai inutili de­cît o pereche de şalvari purtaţi in vremuri glorioase. Să vi-i recomand: — Domnii : Vulcan, Alexandru Roman, Caragiani, Porcius Florian, A. Marinescu, Grigoriu, Ştefănescu, Chintescu şi Etcetera... Vă rog, nu credeţi că eu i-am ştiut, dar i-am căutat acuma in Guide. Ghidul e cam vech­iu şi nu ştiu dacă n au murit ciţi­va din ei, cum n’am ştiut vre-o dată dac’au trăit. Ei bine, pentru ca toate aceste fic­ţiuni cărnoase să fi ajuns aşa de sus, — în foişorul culture! oficiale, —au trebuit să fi făcut măcar «cînd­va ceva unde­va». Şi nu-s numai ei. Dar n’aţi auzit citîndu-se în Antologii «stilul lui Sla­vici», «erudiţia lui Jacques Negruţi», «poeziile» lui Şerbănescu şi atitea alte şarade fără capăt? Ei bine, lumea nouă deschizînd Vatra, — dacă o deschide, — rămîne uimită de stilul lui Slavici; erudiţia lui Jack Negruzi (pronunţaţi Ne­gruţi) nu o mai crede nici un Dra­­gomiresc oare­care, iar de poeziile lui Şerbănescu fuge şi Năstase Chi­taristul, care a progresat deja pînă la Carol Scrob. Luaţi însă şi pe alţii. Aveam doi savanţi iluştri: Hildăfi şi Maiorescu. Cel d’intăiu, distrus de ori­care pro­fesor de ştiinţile naturale, e ajuns în culmea decăderei morale şi inte­lectuale; cel deal doilea e zdrobit in critică de Gherea, în filosofie de D. C. Dumitrescu-Iaşi. Sic transit gloria mundi, — aşa se sting stelele căzătoare, fărîme de planete imbătrînite! ANTON BACALBAŞA. CONFERINŢA Sîmbâtă 19 Februarie, orele 8 şi jumătate seara, D. Anton Bacalbaşa va ţine la Ateneu conferinţa Artă pentru artă. Intrarea liberă. Locurile nu loji un franc. DINTRE RUINE Cînd eşti în mijlocul unui fenomen şi iei parte la dezvoltarea lui, e greu lucru să-ţi poţi da seamă, în mod desăvîrşit, de a lui însemnătate. In literatura noastră, de­ aproape zece ani, se petrec fapte de o covîrşitoare impor­tanţă, fapte care vor avea înrîurire nu nu­mai asupra literature! propriu­ zise, dar chiar asupra mersului social în general. Aceste fapte constau în surda săpare a celor trei vestite temelii ale societăţei mo­­derne-capitaliste : religia, proprietatea şi familia. Religia s’a dus. Lăsîncî la o parte că în­săşi caracteristica poporului român, este de-a nu fi religios, nici fanatic, ci mai mult fetişist, prin obiceiu şi tradiţiune, lăsînd aceasta la o parte, dar în pătura cultă, în tinerimea care se ridică, de zece ani de zile, de pe băncile şcoalei, materialismul de mult a înlocuit religiunea. Spre surparea vechilor credinţe au contribuit mai ales un om şi o revistă : Vasile Conta în întîiul rînd şi în al doilea revista Contemporanul, care timp de aproape zece ani de zile, a arătat lumea sub adevărata ei faţă, aşa cum este, zemislită din propriul joc al for­ţelor naturii şi fără mijlocirea unei ființe supra­naturale. Dar dacă religia singură s’ar duce, de sigur­­atea nu ar fi mare pentru aceia cari se cred pilaştrii societăţei de azi. Se surpă însă respectul proprietăţeî, se surpă bazele familiei, a prea sfintei familii burgheze. ■ In această privinţă e un lucru curios de observat. Cei ce au aruncat şi aruncă dis­creditul asupra acestor două «pietre angu­lare» ale lumei de azi, nu sunt propriii zişi, socialiştii. Ei din potrivă sunt fii ai burghe­ziei, cari poate, nici nu-şi dau seamă de ruinele ce fac în mod inconştient. In adevăr, în literatură s’a alcătuit un cu­rent care tinde a descrie vieaţa noastră con­temporană. Artişti conştienţioşi, literaţii noştri au pătruns în mocirla vieţei noastre sociale şi de-acolo au scos tipuri şi tablouri cari nu pot de­cit să dezguste pe cetitor de cele două vestite «pietre angulare». Cînd Neculae Xenopol, în Brazi şi Pu­tregăiţi ne arată ce este boerimea noastră, marii noştri proprietari de pămînt, cum jefuesc pe ţărani şi cum îi despoae de ave­rile şi păminturile lor, cind el arată co­rupţia şi adulterul la baza familiei de azi şi cînd alături de putregaiul păturei de sus, ne zugrăveşte verdele viu­ şi plin de sevă a bradului popular, Neculae Xenopol, tară să ştie şi fără să vrea, surpă şi distruge şi mai mult respectul pentru sacro-santa pro­prietate şi imaculata familie de azi. Cind Dl. Vlahuţă în Dan face aceeaşi operă de distrugere, arătind cum se înte­­meează familia şi ce este pătura superpusă, stricată şi lipsită de ori­ce ideal, cînd din întregul roman al lui Vlahuţă reese dez­gustul pentru cei de sus şi respectul şi ad­miraţia pentru cei de jos, ce se poate spune alt­ceva de­cît că şi Vlahuţă, ne servă inte­resele noastre, vrind sau nevrînd ? De la Vrancea, în nuvelele sale natura­liste, Iancu Moroiu­, Paraziţii şi altele, şi el contribue la această operă distrugătoare, el care nu a venit în tabăra noastră, el care nu este socialist. Carageali de­sigur este cazmaua cea mai puternică în această operă de distrugere. Comediile sale, icoane fidele luate din viaţa micei burghezii şi a politicianilor de mina a cincea, ne fac să ne perdem ori­ce rămă­şiţă de bună voinţă am avea pentru pătura stăpînitoare a ţărei romîneşti. Şi cînd toată activitatea politică, literară, artistică şi socială în general, este trecută prin ciurul zeflemelei sau a crudei obser­vaţii, pentru cetitorul inteligent nu rămine de cît vidul, de care el are teamă şi pe care nu-l poate umplea, de­cît alergînd la idea­luri noul şi generoase, la năzuinţele socia­lismului modern. Şi dacă ruinele s’ar opri aici? Totul în activitatea socială a generaţiei vechi, se dărîmă, totul . Gherea cu noul sau instru­ment de critică a dat jos toate idolurile la cari se închina vechia generaţie. Jos­iac Maioreştii şi Hijdăii cari odinioară serveau ca oracole ale criticei. Sub loviturile ener­gicului critic, balonul plin de aer al vechei şcoli critice s’a spart şi azi stă ridicol şi neputincios de-a se ridica din nou în sfe­rele senine unde plana odinioară. Cum am zis, natura are oroare de vid. In locul atîtora ruine trebue de pus ceva. Ei bine! acest ceva este socialismul cu lar­gile şi multiplele lui manifestări, econo­mice, politice, literare, artistice. Se înţelege că nu putem pretinde, din cele ce urmează, că tinerimea de care vor­bim este socialistă. Nu. Ea este numai pre­gătită spre a-l pricepe şi îmbrăţişa. Tere­nul pentru înţelegerea lui este debb­rat de toate vechile şi antideluvianele ruine, ce-i incurcau zadarnic crierul. Azi un tînăr care ar veni să-ţi vorbească de drepturile naturale, despre filosofia veche spiritua­listă şi care şi-ar scoate la iveală întreg ba­­gagiul intelectual care făcea podoaba tre­cutelor generaţiunî, azi acest tînăr ar fi luat în zeflemea de toţi amicii şi cunoscu­ţii săi. Această evoluţiune intelectuală apoi ră­mîne de multe ori latentă. Majoritatea se mulţămeşte să gindească, dar nu-şi dă la iveală gîndul. Majoritatea nici nu poate să-şi plătească luxul unui etalagiu de ase­menea natură, de­oare­ce cercurile intelec­tuale la noi sînt foarte restrînse şi publici­tatea le e interzisă multora de frica pier­­derei poziţiunei materiale cîştigate. Ori cum ar fi insă, mişcarea se face înceată, tăcută, de la un cerc mic la alt cerc, de la individ la individ, prin însuşi mijlocul în­conjurător, prin însăşi atmosfera intelec­tuală în care trăim, dar se face. E picătura de apă care roade piatra, e viermele mic şi neînsemnat pe care nu-l vede nimeni, dar care îţi roade rădăcina puternicului şi bă­­trînuluî stejar. Stejarul cade. E învinovă­ţit fulgerul, furtuna care-şi deslănţue orca­nele şi nimeni nu gîndeşte la micul vierme căruia îi se datoreşte moartea stejarului. Suntem­ în mijlocul acestei evoluţiuni şi ne este greu de-a ne da seamă, în mod complect, de această transformare. Puţină observaţiune însă, ne poate arăta că în adevăr aşa este, că în capul tinerimei s’au schimbat o mulţime de păreri cari deveni­seră axiome şi că judecata ei, se schimbă pe zi, pe zi ce merge. Şi toate acestea s’au făcut, fără ameste­cul nostru direct. Noi ceştia, pe cari împre­jurările ne-au pus in capul mişcărei pro­letariatului român, ne am zis de mult adio de la artă şi literatură. In lupta acută şi zilnică ce o ducem pentru luminarea şi organizarea maselor, luaţi în virtojul tre­buinţelor traiului zilnic, nu mai putem pretinde să producem ceva trainic şi nepe­rilor. Alţii însă, artişti adevăraţi şi crieri superiori, îndeplinesc opera noastră, fără să cugete la însemnătatea operei lor, semă­nători, cari nu-şi dau seamă de roadele ce va da săminţa aruncată de dînşii. Mîine cînd negurile se vor risipi, cînd din vălmăşagul luptelor de azi, va eşi o nouă lume, întemeiată pe dreptate şi pace, mîine cînd criticul observator va putea aprecia mai bine, de la o distanţă oare­care, cele ce azi se petrec, de abia mîine se va putea aprecia cu justa ei valoare, importanţa mişcărei culturale prin care trece azi societatea romînă. 1894. Febr. 7. Const. Miile. -----------------«ars»------------------ ClNTECUL ZILEI Pămint, soare, lună, v­î­nt! Poeţii ne-au cîntat în versuri Pămînt şi soare, lună, vînt, Ne-au ameţit cu stele fripte Din leagăn pînă la mormint... Dar iată Zdrelea, Mărunţelu, Poeţi şi eî în felul lor, Ne-asasinează tot în versuri, Cu stil greoiu, ca din topor... S’a compromis de-acuma ’ncolo Şi vînt şi stele la un fel. Pe mărunţeii poeziei I-a ’nlocuit alt Mărunţel... MĂRUNŢELU. -----------------------------------------­ LUNI, 14 FEBRUARIE, 1894 DIN OPERELE ACADEMICIANILOR - O ANTOLOGIE -Ne luăm cu ziua de azi o sarcină care la prima vedere ar părea ingrată, dar pentru care totuşi sperăm că posteritatea ne va fi recunoscătoare. Voim să popularizăm ope­rele academicianilor noştri, a celor consa­craţi, prin votul Academiei şi prin decret regal, fruntaşi ai junei noastre literaturi. Aceste opere, acoperite multă vreme de o culpabilă nepăsare din partea unui public ingrat, care nu cunoaşte nici autoritate, nici respectul voturilor academiciane, pre­ferind scrierile unor Gherea, Caragiale, Delavrancea, Vlahuţă, scriitori pentru cari nu s’a votat încă în ţara aceasta, — ei bine, aceste opere le vom lua noi în mină, şi scuturîndu-le de praful nepăsării, le vom vîrî în ochii lumii, strigînd din toată pu­terea entuziasmului de care suntem ca­pabili : — Este ACADEMIA ! Inchinaţi-vă ! Vom începe cu IOSIF VULCAN S’a pretins în Adevărul literar că acest nume ar fi un mit. A fost o regretabilă eroare ! In urma unor minuţioase cerce­tări ce am făcut, am descoperit că acest om există, deşi nu putem încă preciza bine unde, dar cel puţin pe lista membrilor Academiei române este. Şi pentru ca ori­ce îndoială să dispară, vom mai spune că acest om a scris, da, a scris, în poezie şi în proză. Am văzut cu ochii noştri aceste scrieri, şi chiar D. Maiorescu, colegul D-lui Vulcan in Academie, a citat întruna din scrierile sale critice următoarele patru ver­suri datorite aceluia care a moştenit în Academie fotoliul lui Alexandri: Nici dînsa nu-i vre-o escepţiune Nu-i unica în genul săli! Nici despre ea nu mai pot spune Că-i fără de greşeli, nu zău. Dar iată şi alte versuri descoperite de noi într’un volum care poartă titlul: Poezii I de Iosif Vulcan . 1 Ce ntristare condică Pe-a ta frunte s’a ivit Ori nebuna rîndunică Cu aripa-î te-a pălit ? Ori crudela albinioară S'a atins de dalbu-ul sin ? Sau voind să rumpî o floare Vre-un searpe ascuns sub ea De-a ta mină răpitoare Şî-a lipit limbuta sa­? Ah, zimbeşti... atunci e bine Nu-i durere ’n sin la tine ! N­ ii tu minte, Iele dragă, e momentul plin de dor, Păsărică de - o creangă Intona încîntător. Porumbica argintie Se lăsa pe braţul tău Şi cu multă bucurie Pare că-ţî şoptea mered. Zefirelui cel subţire Ne ’mbăta cu şoapta sa, Noi şoptirăm de iubire... Ah ! eu nu-l voiu mai uita. Ţii tu minte, porumbică De momentul drăgălaş; Eu ţin­eam mînuţa-ţî mică Cînd tu par că tremuraşi. Crengurîca ’nflorilată S’apleca mereu în jos Ca să ’mbrăţişeze-odată Trupuşoru-ţi graţios... Ţii tu minte, florioari De momentul neuitat. Animă pe animioară! Palpita mult înfocat. Albinuţa în părere Că tu eşti o floricea Cum că să culeagă miere P’a ta buză s'aşeza. Mumă-ta era ’n cetate Sărutai guriţa ta... Ce moment de voluptate, Ah !­ear nu-l voi mai uita. ■ (Vezi:Poezii de I. Vulcan). Dar ilustrul nostru academician nu e numai poet. Am mai descoperit că D-sa publică pe unde­va, între Mureş şi Tisa, o revistă, Familia. Am văzut chiar cite­va numere din această revistă şi­ am avut fe­ricirea neaşteptată de a putea aprecia aci d­e D. Iosif Vulcan şi ca critic literar, ca tograf, in sfîrşit ca cugetător. Vom da cite o scurtă mostră­ din fie­care din aceste specialităţi: «Trebue să mărturisesc — zice D. Vulcan vorbind despre distinsul nostru poet. . . Candiano-Popescu, pînă acum încă ne­ales în Academie, — că luîndu-mă după im­­presiunea ce simt la citirea vre-unui op, nimica nu mă desgustă ca poesiele de o mediocritate, căci poesia ca întru sine, tre­bue să fie un ce deplin mulţămitor, într’alt chip — fireşte, după modesta mea părere— nu poate fi—poesiă. «Dar D. Candiano-Popescu cu tot dreptul poate ocupa loc între cei mai distinşi poeţi lirici ai noştri; spre aceasta posedă în a­­bundenţă calităţile cerute,—un spirit lu­minat, ce-şi ia sborul cu uşurătate, stra­­portîndu-ne în societatea unor fiinţe plă­cute, făcînd să admirăm frumuseţele şi să ne înfiorăm de răutăţile întimpinate pe faţa pămîntuluî, de unde tot cu o uşurătate secură ne strapoartă prin regiunile înalte şi apoi descendind iară­şi ne dă în braţele destinului şi cînd ne trez­im pare că ne-am împăcat cu suferinţele pămîntene şi ne-am apropiat — de ceriu !» Acesta e D. Vulcan critic literar; iată-l şi biograf: Un Domn din Budapesta a dăruit cite­va mii de fiorini pentru şcolarii romîni să­raci. D. Vulcan îi publică portretul şi bio­grafia, pe care o începe aşa: «înflorirea, stima şi nemurirea cutărei naţiuni atîrnă de la cultura ei. Naţiunea fără cultură nu poate resista valurilor amal­­gamisatoare ale timpurilor ci piere de pe faţa pămîntuluî ca şi floarea bătută de vintul toamnei şi istoricii nu vor însemna despre dinsa nimic remarcabil». O cugetare pentru a sfîrşi: «Românul — observă D. Vulcan într’un articol al D-sale din Familia, — e născut pentru toate. El e preot, profesor, legist, jurist, politic, diplomat şi la nevoe şi soldat î» Pe atunci D. Iosif Vulcan nu-şi închipuia încă, că la nevoe românul mai poate fi şi academician. Dar vezi, era scris să se poată şi minu­nea aceasta. Dr. Am dat in numărul trecut începutul unui articol «Spiritismul experimental», care va apare in volumul Literatură şi Ştiinţă. In numărul acesta dăm, tot la locul foi­letonului, fragmentul unui articol «Artiştii cetăţeni» de C. Dobrogeanu-Gherea. Arti­colul acesta va fi publicat in întregime în fruntea volumului Literatură şi Știinţă, care va eși în curînd de sub tipar.

Next