Adevěrul, noiembrie 1896 (Anul 9, nr. 2674-2697)

1896-11-08 / nr. 2680

-f ANUL IX, No. 2680 EDIŢIA A TREIA VINERI 8 NOEMBRE 1896 1UMJ3BUI 10 BAjNî ABONAMENTELE SSOEP DE LA 1 Şl IB ALE FIECĂREI LUN jijse^plătesc tot­ d’»­una înainte In Bucureşti la Clasa administraţiei In Judeţe gi Străinătate prin mandate poştale Un an în Ţară 30 Lei, în Streinătate 50 Le S&ss inni 1B , s . 25 „ Trai luni8 13 Ob mâner Im ctr«imatate 80 «malAdevărul MANUSCRIPT«!-K W im IHAP­ UZA Să te ferești Române de cuiu strein in casă! V. Am­sx»mtS«*l NPMERUL 10 BANI ANUNCI URILE In BUC­URESTI şl JUDETE se primesc sang la ADMINISTRAŢIE In STREINATATE, direct numai Ia admknn­­traţie şi Ia toate Oficiile de Sublicitate Annnciun la pag. IV . , , , 0,30 b. hah m * • Ul B . I . 2, leî I ® ^ * n . i . . 3,— „ m Un mBMfir vngthUl SO RtnnC ADMINISTRAŢIA PASAU. bAnCEI NATIONALE (TELEFO .V Mm. H Sî Director politic: ALSX. V. 3ELDIMANU REDACTIA PASAU. BANCEI NATIONALE (TBL.BFON Mo. 20«) A TREIA (OVXI ATJIRJ­­A­­N­VERMJI Conservatorii democraţi? Se zice, — şi chiar se crede de unii—amicul meu Const. Bacalbaşa a şi scris-o ori în ziar,—că faţă de co­lectivişti, partidul conservator este un partid mai democratic şi mai accesi­bil ideilor şi oamenilor înaintaţi, cum şi reformelor economice cari mişcă societatea modernă. Aşa cum este pusă chestiunea, e greu de discutat. Colectiviştii nu pot fi o normă de comparaţiune. Rar se poate găsi partid care să merite mai puţin numele de partid. E o co­hortă de flămînzi cari se năpustesc ca şi lăcustele asupra ţărei, cari nu cunosc nici ruşine, nici scrupul, cari îţi rîd în faţă cînd le vorbeşti de idei. Ce să facă aceşti neonorabili cu principiile ? Cînd sînt în opozi­­ţiune, promit absolut totul,—după şcoala demagogică de cea mai tristă specie; dar cînd întîmplarea îl aduce la putere, reneagă totul. Ar fi copi­lăresc lucru ca să le scrutezi faptele şi să cauţi să tragi din ele o linie de conduită, ori­care ar fi. Totul este lăsat în voia întîmplărei şi a apetiturilor. E natural lucru ca în asemenea împrejurări, colectivitatea flămînzilor şi a juisorilor să-şi stringă rîndurile, să alcătuiască un cartel de exploatare a ţarei. Ei vor respinge cu indignare pe toţi aceia cari le-ar turbura digestiunea cu idei noul, cu cerinţe de reforme, cari ar avea do­rinţă ca problemele cari turbură şi zguduie din temelie veacul, să fie dez­bătute şi rezolvate de partidul care se intitulează democratic şi care are la activul sau pe 1848. Ce voiţi să facă ei cu principiile, cînd alcătuiesc partidul inculţilor, al mediocrităţilor şi cînd adevăratele inteligenţe din partid îşi întrebuinţează aceste însu­şiri fireşti, ca să se îmbogăţească cît mai mult, cît mai repede şi cît mai uşor ? In opoziţiune cu această aglome­­raţiune de stomacuri, partidul con­servator, din puntul de vedere in­telectual, se prezintă mult mai bine. Acolo găsim oameni culţi şi oameni de talent cari fac onoare şi partidu­lui şi ţărei. Exceptez, fireşte, pe D. Las­­­car Catargiu, birilicul şef al partidu­lui, şi alte cîte­va moaşte cari au rămas tot la ideile divanului ad-hoc, şi cari sînt lăsaţi la o parte. Partidul conservator, azi, suferă im­­pulziunea «tinerilor» cari vor să-i dea o spoială de principii, dar de principii reacţionare. Ca practică, ca execu­tare de program de fapte, conserva­torii au rămas acelaşi şi cu totul de­o­potrivă liberalilor. E de ajuns să ne amintim cei opt ani de gu­vernământ al lor, pentru ca să nu fim așa de naivi ca să mai vorbim de democratizmul în fapte. Cît despre acela în idei, la ce se reduce el ? La recrutarea cîtor­va inteligenţe demo­cratice şi liberale, se pretinde. E ade­vărat că D. Tache Ionescu, liberal mai înaintat, a intrat în rîndurile conservatorilor. D-sa însă în loc să democratizeze partidul D-lui Lascar Catargiu, s’a conservatorizat aşa de a­­dînc, că în zelul sau de neofit a fost ministrul cel mai autoritar, cel mai reacţionar şi cel mai aprig prigoni­tor al ideilor înaintate. D. Panu—amicul meu D. Panu— a făcut aceeaş greşeală ca şi D. Ta­che Ionescu. Pînă acum nu putem spune despre D-sa tot acelaş lu­cru, care l-am spus despre fostul mi­nistru de instrucţiune publică. Avem cuvîntul puternic că alipirea D-sale de conservatori s’a făcut în opoziţiune şi cînd aceştia nu au ve­nit încă la guvern. Cum însă, a tre­cut la conservatori, fără condiţiuni şi ca soldat, avînd de şef incontes­­tat pe D. Lascar Catargiu, este de temut că nu D-sa va democratiza pe conservatori, ci va fi conservatorizat sau cel puţin glasul sau va fi înă­buşit de clamoarea acelora cari nu văd scăparea ţărei de­cît în lupta în contra democraţiei. De alt­mintrelea — şi o spun cu regret, — D. Panu a făcut un râu imens ţărei. A mărit neîncrederea în oamenii politici şi a agravat încă şi mai mult criza morală prin care tre­cem. Cînd un G. Panu, autorul omu­lui periculos, e pe cale de a deveni consilierul tronului şi cînd acelaş G­. Panu, valorosul combatant pentru votul universal, va deveni susţinăto­rul censului şi privilegiilor averei, tinerimea are dreptul să nu se mai încreadă absolut în nimenea şi ţara să întrebe pe toţi aceia, cari vin în numele ideilor înaintate, dacă nu vor face şi el ca şi D. Panu. Mărirea partidului conservator cu cîţi­va democraţi nu-i va schimba linia de purtare şi intrarea lor nu poate fi considerată ca un folos pentru mergerea înainte a ţărei, ci, din po­trivă, părăsirea posturilor de avan­gardă de cîţi­va, nu poate de­cît semăna descurajarea în sufletele a­­celora cari au rămas fideli stea­gului lor. Const. M­uille. SATIRIi POLITICA Meşterul Tache la sfirşit, s’a găsit omul care să salveze situa­ţia guvernului. Acest om este D. Tache Giani. Bărbatul politic, care in toată viaţa­ i s’a dis­tins prin imensele sale mustăţi şi prin intimita­tea răposatului Butoiu, a ieşit din rezerva la care îl condamnase modesta sa inteligenţă şi a venit să dea o mină de ajutor lui Mitiţă. Şi cînd te gîndeşti că această faptă generoasă nu va dobîndi nici măcar aprobarea generaţiilor viitoare, un sentiment de milă te cuprinde. Nenea Tache Giani vine în ajutorul guvernu­lui cu un contingent foarte preţuit, vine D-sa şi cu mustăţile cele năpraznice, plus un trecut glo­rios pe care nu se văd alte pete de­cît cele fă­cute de picăturile căzute de pe fundul halbelor de bere. Vax. REPEDURI O chestie tranşată De atîta vreme, presa guvernamentală şi primul-ministru liberal afirmă cu o deo­sebită convingere, cum că chestia Ghena­­die e tranşată. Şi mai alaltă­eri, în întru­nirea intimă ţinută la ministerul de interne, D. Dimitrie Sturdza a repetat iarăş: «Ches­tia Ghenadie e sfîrşită. Asupra chestiei Ghenadie nu se mai poate reveni!» Foarte bine, dar dacă chestia Ghenadie e atît de frumos şi definitiv rezolvată, pentru ce D. Sturdza, cel d’întîi, revine a­­supra ei şi se ocupă de ea în toate în­trunirile intime ce se ţin de cîtă­va vreme ? Dacă chestia Ghenadie e bine şi defi­nitiv tranşată, pentru ce judecătorii de in­strucţie al D-lui Stătescu anchetează încă faptele şi trecutul mitropolitululuî, şi pen­tru ce preoţii din toată ţara sînt intero­gaţi şi căraţi pe la Bucureşti ? Dacă chestia Ghenadie este pentru de-a binelea înmormîntată, de ce Voinţa Naţio­nală a scris pînă alaltă-erî o lungă serie de articole, spre a trata întreaga afacere a fostului mitropolit ? Aşa, întrebăm: De cînd s’a sfîrşit cu a­­ceastă chestie? Sfirşitu-s’a o dată cu ulti­mul articol al Voinţei? Sfîrşitu s’a cu ulti­mul act de instrucţie încheiat de judecă­torul Vasiliu? Sfirşitu-s’a cu­ ultimul călugăr transportat la Bucureşti? Sfirşitu-s’a cu cel din urmă discurs al D­lui Sturdza ? Lă­­muriţi-ne. Dar ce să mai lungim vorba, dovada cea mai elocventă cum că asupra afacere! Ghenadie nu s’a spus încă ultimul cuvînt, e că primul-ministru, cel d’intîi, se ocupă de ea ori de cîte ori se adună cu intimii săi. Cîocănaș ----------------A-VÂ'-----------------­ Nazdroivăniile zilei Bismark și cele două alianțe Bismark. — Am început să am îndoieli!... Care din două cintărește mai gri ? ... Un salvator D. Dimitrie Giani voieşte să iasă din intunerec D-sa, văzind că D. P. S. Aurelian umblă cam razna, şi-a pus în minte să candideze pentru preşeden­­ţia Camerei. Numai aşa se explică pentru ce D-sa, care trecea drept un liberal cu independenţă de caracter, a devenit de o dată atît de servil şi atît de umil apărător al tuturor actelor­ guvernuluî. In întrunirea ţinută alaltă­ era seară la minis­terul de interne, D. Tache Giani a aprobat, fără rezervă, toate actele şi toate infamiile guvernului; a declarat că-1 va susţine pînă în pînzele albe, ori­cîte greşeli ar face şi or cît de nepopular ar de­veni. Această atitudine poate să producă oare­cari beneficii pentru D. Giani. E probabil că, drept recompensă pentru atitudinea sa actuală, D. Sturdza să-l agreieze pentru preşedenţia Camerei şi aceasta cu atît mai mult, cu cît actualul preşedinte, D. Aurelian, dă semne de o vădită indisciplină. Numai, e de observat un lucru: D. Tache Gi­ani nu e de loc un bărbat ugu­rliit. Ne aducem aminte că în ultimele zile ale regimului lui Ion Brătianu, D. Tache Giani fiind solicitat ca să in­tre în cabinet, s’a oferit, fără multă ezitare, ca să salveze situaţiunea, dar atîta a trebuit pentru ca partidul liberal să cadă de la cîrmă. Teamă ne este că, şi de asta dată, concursul D-sale să nu fie tot atît de inutil, dacă nu atît de funest. De­geaba, ori­ce ar face D. Giani, Mascotă n’a fost şi Mascotă nu va fi. Dragoş. ---------------------------------------------------------­ Criza in Belgia Regele şî guvernul.—Motivele re­gelui. — Deosebire de clase. Regele şî guvernul Conflictul între ministerul belgian şi regele Leopold, devine din ce în ce mai lent. Pe cînd acesta din urmă susţin­e că armata Belgiei trebuie neapărat reformată în sensul ca toţi cetăţenii să facă obligatoriu­ armata, ministerul clerical combate această inovaţie ca contrară intereselor poporului belgian, care n’are nici o nevoie de armată multă, de­oare­ce Belgia e un stat esenţialmente industrial , fără pretenţiunea de a se amesteca în afacerile­ politice ale marilor state europene. Clericalii îşi mai sprijină refuzul lor şi pe faptul că guvernul care va introduce o ast­fel de reformă în Belgia, va pierde simpatiile ma­rilor mase cari sunt ţărani, de­oare­ce aceştia prefer să plătească taxa de o mie opt sute de lei şi să nu mai piardă două ani de muncă. Motivele regelui Regele Belgiei invoacă şi el motive destul de p­­ernice în susţinerea ideieî sale, şi în primul rînd, faptul că ast­fel cum se recru­tează astă­zî armata belgiană,—adică sînt recru­taţi numai aceia cari n’au bani pentru a se rescumpăra, — ea se compune din elemen­tele cele mai periculoase, cari la un moment dat ar putea lua partea confraţilor lor so­cialişti. Afară de acest motiv, partizanii reformelor militare mai zic că prin recrutarea numai a­­oamenilor săraci, se face o prea mare deose­bire de clase şi se provoacă ura proletarilor, cari sînt siliţi să facă armata, în contra bur­ghezilor cari avînd bani, pot ast­fel sta liniş­tiţi la căminul lor. Deosebire de clase Recrutarea numai a proletarilor este, după ei, cauza creşterea elementelor socialiste. După cum dar se vede, ambele tabere au în parte dreptate, şi la prima vedere s’ar crede că clericalii au dreptate că se opun reformei cerută de rege. Este însă o eroare, căci sistemul recrutărei de astă­zi din Belgia, este foarte neechitabil, căci împarte pe cetăţeni în două clase : în a- Cei cari prin bani pot scăpa de cazarmă, şi a­­cei cari, fiind săraci, sînt siliţi a-şî pierde vre­mea şi sîngele chiar pentru apărarea patriei. O reformă a sistemului de recrutare bel­gian se impune, şi de astă-dată regele Belgiei are dreptate, căci voieşte să silească pe cle­ricali a face un pas spre democraţie. Val. Parodia istorică la teatru Autorii de librete de operetă părăsise în ultimile vremuri genul parodiei istori­ce, pentru vodevilul în muzică, vodevil care numără celebrele de hazlie memo­rie : Cousine-Cousin, Vir. ^t-huit jours de Clairette și pudica Miss Helyett, america­na plîngînd o cădere inevitabilă! Iată însă, că tocmai acum D-nii Paul Ferner şi Clairville ne transportă, pe vre­murile astea de vizite împărăteşti, în pli­nă antichitate romană, cu piesa lor Capi­tolul, care se joacă acum cu un succes i­­mens la teatrul Alcazar din Bruxelles, după acelaş succes obţinut la Paris. Succesul acesta ţine şi de o explicaţie psichologică foarte ciudată: oamenii ţin să vază ast­fel reduşi la talia oa­menilor, avînd defectele şi caraghiozlîcurile lor, eroii pe cari istoria şi legendele i-au consacrat Semi-Zeî. * Inşi­şî zeii n’au scăpat din ghearele sa­tirei , după Orphée aux Enfers, care ni-l încondeie ca pe un gurmand, certîndu-se în afaceri de căznicie, găsind inferioară calitatea ambroziei ce i se serveşte, “ ve­dem în la Belle Helene, tipuri omerice, reduse la nişte păpuşi, purtînd verigi de nas, de urechi, supuşi ca toată lumea la reumatizme, colici şi alte neplăcute şi mu­ritoare patime. Comicul situaţiunilor în aceste opere decurge direct şi fără dificultate din anti­teza ce reiese dintre măreţia persona­­gelor. Nenorocirile casnice, surprizele conju­gale ale acestor personagii universal re­cunoscute mari, ori exagerate de legende în mărinimia lor, te fac să rîzi cu poftă, și fără îndoială, aceasta a format punctal de plecare al * Capitolulu­î*, care arată consulul Cornelius Major, învingătorul Li­­gurilor, intrînd în Roma și silindu se să ascundă Romanilor accidentul care îi­, încoronează fruntea cu alt­ceva de­cît cu laurii izbîndei, numai şi numai ca comisi­unea triumfurilor să nu-l împiedece de a sui în Capitol. Cornelius nu vede de­cit un lucru : Ca­pitolul şi templul lui Jupiter, unde se va duce să sacrifice zeilor, ca triumfător, în­soţit de un splendid cortegiu. * Dar nu numai în operetă îi place pu­blicului să fie sedus prin probe măestrite de pana unui talent, ca natura omenească e aceeaşi ridiculă şi josnică în toate tim­purile şi la toate treptele de indivizi. Una din scenele cari în M-me Sans- Gene au avut mai mult succes, e aceea unde Napoleon se ceartă cu surorile lui în patois-corsican. Nu mai e atunci gi­gantul cu ochiul de vultur generalul care înfruntă lumea... E eroul desbrăcat în vestă. Parcă te simţi bine să nu poţi să-l ad­miri o clipă, să pătrunzi în intimitatea lui, şi să-l vezi canalie puţin... Nu mai e ca­ricatura omenească, anacronizmul care face miezul operetelor bufe ale lui Offen­bach. E natura omenească însă­şi, în go­liciunea adevărată şi eternă care te face să rîzi, tocmai cînd îţi zgindăreşte, poate, rana cea mai adîncă şi mai dureroasă. Şi cînd zic anacronizm, voi să vorbesc de acela al deghizăreî, căci comicăria costumelor, a măștei nu mai e permisă de­cît clovnilor. Mai mult chiar. Azi se cere,—publicul fiind instruit—ca toate detaliurile să fie riguros exacte, buduarul femeiei consulului să fie în adevăr buduarul unei mari matroane. Așa numai, se poate explica ce lux, ce grije se dau punereî în scenă, cînd e vorba fie chiar de o fantezie ca M-me Sans- Gene sau Capitolul. Pentru această din urmă s’a adus de îa Paris totul: decoruri, mobilier, costume... Se vede bine că numai sîntem în secolul trecut, cînd actorul Raymond Poisson şi toţi directorii de scenă, erau obligaţi să scuze d’inainte imperfecţiu­nile decorative. * Voltaire, unul dintre cei d’intii, a luat­­ în bătaie de joc mania ce aveau actorii* de a nu ţine în socoteală epoca în care n 5 se petrece acţiunea ce o conduc, şi între altele zice : «Am văzut intrînd pe August cu aerul unui matamor, coafat de o perucă pătrată,‘4, atîrnînd pînă la cingătoare. Peruca asta era împănată cu foi de laur, şi de­asupra, o largă pălărie cu două rînduri de pene roşii. Şi ăsta era divul August !» Sărma­nul actor, habar n’avea că făcea pe pros­tul August. Azi, actorul de care vorbește Voltaire că-l aplauda curtea regală, ar fi fluierat de publicul de la Alcarjar! Mihnea

Next