Adevěrul, septembrie 1923 (Anul 36, nr. 12146-12170)
1923-09-27 / nr. 12168
r»n«l XXXVI. No. 1216t 21 el exemplarul In toata tara 4 Lel exemplarul in străinătate AdCVBFIll FONDATORI AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 Jel 27 Septembrie 1923 a Imitaţiunea fascismului Fenomenul imitatiunei este cunoscut în ştiinţa despre psichologia masselor. Se întâmplă undeva ceva, care poate pentru condiţiunile de acolo să fie foarte natural, bun şi potrivit sau care poate să fie chiar şi acolo foarte rău şi nepotrivit, numaidecât se găsesc în toate coifurile bunei oameni, cari să imite întâmplarea Aşa a fost cu bolşevismul, care a găsit imitaţiuni în Ungaria şi Germania, ba chiar şi în Turcia asiatică, aşa este cu fascismul, care inspiră la Paris pe regalişti, în Grecia pe revoluţionarii militari, în Spania juntele militare, în Germania pe socialiştii naţionali ai lui Hittler şi pe pangermanii lui Ludendorff ,— iar la noi pe oameni din cele mai diferite categorii sociale, pe d. A. C. Cuza antisemitul de la Iaşi pe d. Pă Seanu, doctor în ştiinţele „ermetice“ din Bucureşti, şi pe lângă dânşii pe unii oameni dezinteresaţi cari vor într’adevăr binele pe Cari cred că mimai ei îl pot aduce tatei şi pe alţii interesaţi, cari cred că vor putea face ca Mussolini, cu mica deosebire că acesta intr’adevăr a avut în vedere binele Italiei, iar ei se gândesc la binele lor. Dar chiar dacă noi am avea un Mussolini, este foarte discutabil dacă ar fi făcut o mişcare fascistă, dat fiind că condiţiunile pentru o asemenea mişcare nu există la noi. Cel mult lucrurile ar hia la noi aspectul pe care î l au în Spania, căci şi acolo dictatura generalului Rivera, nu a făcut decât să înlocuiască altă dictatură şi rezultatul acesteia nu poate fi decât după vechea noastră zicala: Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor, căci dictatura din urmă eşită din forţă, trebuie să fie nespus mai rea decât cea care a precedat-o eşită din viclenie. Aceasta nu este o afirmaţiune făcută pentru uzul cauzei. O putem sprijini pe o mărturie şi pe fapte, invocate de foruri obiective, nepărtinitoare. Astfel ziarul „Le Temps“, din 16 Septembrie, vorbind de lovitura de stat din Spania , spune că ea nu trebuie să emoţioneze pe nimeni. Căci nu e vorba în această lovitură de înlocuirea unui regim democratic şi parlamentar, printr’unul reacţionar, anti-democratic şi antiparlamentar, în Spania neexistând propriu zis un regim democratic şi parlamentar. Acolo guvernele nu sunt expresiunea Parlamentelor, ci Parlamentele expresiunea guvernelor. Sistemul candidaturilor oficiale, regimul corupției electorale fac că o reprezentațiune națională care să fie expresiunea națională, adică a poporului, nu există. Deci nici un guvern parlametar nu există și deci e indiferent dacă în capul guvernului, de d-nul Garcia Pietro, pentru că d-nii Romanones şi d-nul Santiago Alba, şefii coaliţnei liberale, îşi invitărau reciproc preşedinţia consiliului şi preferau s’o acorde unui altreilea politician mediocru şi inferior,—sau dacă în capul guvernului e generalul Primo de Rivera care trimite la plimbare o Cameră, care şi aşa nu era decât o ficţiune» ! Dar Spania va profita ceva de pe urma acestei schimbări, care nu e decât o schimbare de persoane şi de procedee? Puţină nădejde. Căci chiar şi un regim parlamentar fictiv, este de preferat unei dictaturi pure» Parlamentarismul acesta fictiv este şi el ca acea ipocrizie care e un omagiu adus virtutiei, iei ieste ca un magiu adus virtute!, iei ieşite ca un hientarism şi adevăratei democraţii Cât timp el mai există, lucrează totuşi ca o frînă împotriva unor prea mari abuzuri dictatoriale, şeful de guvern care se acoperă cu haina parlamentară, nu se poate abate de la acele principii cari formează în faţa lumei, raţiunea existenţei sale. Dictatorul însă, care a trimis la plimbare ficţiunea aceasta parlamentară, nu mai are nici un fel de frînă morală. El nu mai are nici un fel de aparenţe de salvat. Şi aci vin faptele, de cari vorbiam mai sus şi cari arată că dictatura ieşită din forţă, trebuie să fie mai rea decât cea eşită din vicleşug. Intr’adevăr, din Paris se telegrafîază lui „Prager Presse“ ofi- Bul d-lui Beneş, că deşi „noul directors spaniol a preluat guvernul de câteva zile numai, în majoritatea poporului spaniol se manifestă o mişcare de deziluziune şi opoziţiune. Se observă în special că măsurile severe ,ale stă- rei de asediu, n’au schimbat nimic în Spania4'. Şi atunci în faţa acestei stări de spirit, generalul Rivera publică un comunicat în care spune: „Nu vrei să vorbesc de un regim de teroare. Numai răufăcătorii politici au a se teme de dânsul. Dacă va fi necesar, voi merge până la acest regim“. Şi ştirile din Spania anunţă că a şi început să meargă. Mussolini ajuns la putere a reprimat cu cea mai mare energie pe cei dintre ai lui cari vroiau să institue un regim de teroare. Aceasta l-a salvat. Dar în Italia el a învins o puternică şi primejdioasă mişcare comunistă. La noi condiţiunile ar fi după cum se vede, asemănătoare cu cele din Spania cu deosebire, se înţelege, că mişcarea de la noi îi slabă şi nu are din fericire caracter militar. Doreşte însă cineva la noi un regim de teroare? Doreşte cineva aceasta? Dacă da îl sfătuim să aibă puţină răbdare. Va vedea ce se va mai întâmpla în Spania şi, suntem convinşi, îi va ajunge. IB. Brănîşteanu Examenele şi admitere Se anunţă în mod oficial datele pentru înscrierea la examenele de admitere în Universitate şi Comisiunile examinatoare instituite în acest scop. Examenele acestea sunt un succes al propagandei în favoarea faimosului numerus clausus, contra căruia s’a pronunţat acum şi congresul profesorilor universitari. Te întrebi, ce scop are acest examen, căci nu vroim să credem, că s’ar putea găsi o, Comisiune examinatoare, şi încă de profesori universitari, care să se folosească de dânsul Pentru a realiza acel numerus clausus, prin selecţionarea candidaţilor, nu după ştiinţă, ci după credinţa religioasă sau alte criterii tot atât de puţin probante în specie. Şi dacă aşa este, nu numai că examenul de admitere este moralmente un blam dat întreg corpului nostru de profesori secundari, dar rumeni nu va putea vedea scopul lui practic. Avem noi oare o atât de mare Pletoră de titraţi, de medici, profesori secundari, chimişti, fiziciani, etc. etc., pentru ca să punem bariere accesului la învăţământul superior ?. S’a spus că după război au pătruns în Universităţi, mulţi studenţi fără o suficientă pregătire. Nimeni nu s’a gândit, când s’a spus aceasta de cât la unii studenţi originari din noile teritorii, minoritari, cari nu cunoşteau îndeajms limba noastră, sau chiar români cari au frecventat licee ruseşti, de exemplu. Dar oare există vre-un interes ca chiar acestora să li se închidă Universităţile noastre ? Ori tocmai din potrivă ? In nici un caz însă, nu a putut trece prin capul cuiva de a contesta bacalaureatului nostru, certificatului nostru de absolventa a liceului valoarea pe care o are prin lege, valoarea pe care până acum nu au recunoscut-o toate universităţile şi şcolile speciale din Occident. Gânditu-s’au cei cari au inventat examenul de admitere, la consecinţa ce poate avea examenul d admiteri în această privinţă ? Şi se crede oare cu adevărat că asupra maturităţei unui absolvent de liceu, se poate judeca întrun scurt examen dat în fata unei comisiuni, mai bine de cât au judecat profesorii secundari In ani de studii?. Higiena oraşelor de ING. M. POPOVICI nemaiuiunea umană. Consideraţiuni juridice In Adevărul din 31 August am vorbit despre cremaţiunea umană. Cum încenuşarea corpului omenesc este strâns legată şi chiar ţărmurită de consideraţiuni de ordin: juridic, religios, higienic, etic şi estetic, cred că o revenire e absolut necesară. In acest timp de grozavă depravare morală, s’ar părea, că adversarii încenuşerii corpului omenesc au dreptate când spun: războiul a pervertit în aşa chip firea omenească încât numărul crimelor a sporit considerabil faţă de cele ce se comiteau înainte de războiu şi că odată cu distrugerea desăvârşită a corpului, dispar şi urmele unei morţi violente provocate prin crime de diverse forme mai ales cele prin otrăvire, şi ca urmare, un mare număr dintre ele ar rămâne nepedepsite, iar depravarea morală va câştiga în intensitate. Să vedem pe ce fond ştiinţific se bazează susţinerea consideraţiunilor de ordin juridic împotriva încenuşeri. Din punct de vedere practic, vom răspunde că deshumările pentru cercetări juridice sunt foarte rare — statistica Berlinului ne arată că la 700.000 de înmormântări s’a făcut numai o singură desgropare pentru cercetări de chimie legală ordonată de parchet, dar faptul pierde mult din importanţă nu numai prin raritatea numărului desgropărilor dar mai ales prin faptul că presupunerile de crimă nu pot fi totdeauna dovedite. In sfârşit, munca delegatului expert este aşa de covârşitoare şi plină de răspundere, şi mai totdeauna fără nici un rezultat pozitiv, încât te întrebi dacă n’ar fi mai bine ca mortul să fie cercetat foarte riguros imediat după declararea încetării din viaţă. In orice caz rezultatele ştiinţifice ale analizelor legale, asupra morţilor deshumaţi, sunt foarte puţin sigure aşa că ele duc în mod general la concluziuni eronate. Otrăvurile de origină vegetală — alcaloizii vegetali —sunt cele mai puternice, dar urma lor dispare chiar după primele săptămâni, fie prin absorbţiune, fie prin amestecul lor cu toxinele corpului în descompunere, cu aşa numitele „ptomaine“.— Aceste substanţe deşi de natură diferită forul, arsenicul, sulfatul de cupru dau însă la analiză aceleaşi reac- etc. a căror existenţă se stabiţimni. Meşte mult mai ușor, analiza ex-Toxinele cadaverice erau ne-1 periilor trebue făcută cu cea maimare băgare de seamă din cauză că cele mai multe din ele sunt foarte răspândite în natură, cunoscute până acum cinci decenii, abia pe la începutul anului 1810 au fost descoperite de profesorul Selmi din Bologna iar natura tor, nici astăzi nu-i îndestul studiată. Prin urmare se stabileşte cu preciziune principiul, că analizele legale luau drept cauză a morţii, tocmai elementele care erau produsul firesc al materiilor organice intrate îmnputrefacţie, şi numai din cauză că reacţiunile se petreceau la fel ca şi pentru alcaloizii naturali. Erori judiciare au fost deci posibile. Profesorul Selmi ne spune: am scăpat pe un om dela moarte prin aceia, că am putut dovedi că toxinele slabinili prin analiza expertului parchetului, nu’au fost delphine cielemâine. Dar chiar şi pentru otrăvurile de ordin mineral cum sunt: fos-Ele se pot găsi în culoarea cu care a fost văpsit sicriul, se pot produce prin oxidarea ornamentelor de metal ale sicriului sau din metalele aflate în pământ, apoi în haine şi medicamente luate de decedat, se mai pot găsi şi în solul cimitirului. Mediul de răspândire sunt viermii ce mişună dela cadavru la cadavru după cum s’a dovedit în unul din cimitirile oraşului Lyon care era complectamente îmbibat de arsenic. De acestea, şi de multe alte posibilităţi, are de ţinut în seamă un expert. Dacă în chip fericit chimistul a putut dovedi natura toxinei, ■mai . are de stabilit încă dacă cantitatea administrată a putut fi destul de mare pentru ca să provoace moartea ; mai rămâne apoi justiţiei să dovedească pe făptuitor. • Cazurile când prin deshumarea unui cadavru, se pot stabili şi cauzele morţii, sunt aşa de rare, încât societatea şi justiţia nu pot susţine, că au suferit vreun prejudiciu dacă acel cadavru ar fi fost încenuşat. Dar, dacă ne dăm puţină osteneală vedem că încenuşarea corpului uman ar aduce foloase imense familiei, societăţii şi justiţiei. Orice deces, va trebui cercetat minuţios de către un medic oficial, iar cercetările menţionate într’un act. Dacă, pricinele morţii nu se pot stabili în mod indubios, atunci, desigur, nici încenuşarea, dar nici înhumarea nu se vor permite, ci se va ordona autopsia. Prin urmare, în chip foarte natural, trebue să presupunem că un control medical amănunţit (Citiţi continuarea în pape. II-a) Cu toate că a venit la congres escortat de „studenți“, d. Cuza na putut impune profesorilor universitari admiterea lui „numerus clausus“. ... D-l Cuza va cere ,„studenților“ o revizuire a tabloului profesorilor. Capitularea Germaniei Ce urmări va avea renunţarea la rezistenţa pasiva şrruptt un consiliu cu reprezentanţii statelor federale ale Germaniei şi cupartidele politice din Cameră, guvernul Stresemann a putut obţine autorizaţia de a proclama încetarea rezistenţei pasive, fără de condiţiune. Ele fapt, d. Stresemann nu face decât să proclame ea hellebel, ceeace s’ar fi întâmplat şi fără proclamarea lui. Dacă chiar în Ruhr rezistenţa pasivă mai era imaginabilă, Germania nu mai putea trăi fără Ruhr. In momentul cănd Stresemann capitula, capitula, rea corespundea pe deoparte unei stări de fapt, pe de alta era ultima nădejde de a evita cea mai teribilă dintre răscoale : răscoala provocată de foame. Poate că mulţi îşi vor da seama acuma, chiar în Germania, că ar fi fost mai bună o politică de împăcare, cu orice preţ, cu orice sacrificii, decât politica de rezistenţă dusă până la extrem. Căci chestiunea cea mare care se pune acum este dacă totuşi Germania va scăpa de revoluţiune. Apărătorii de altă dată ai ordinei, prinţii şi hidardorofii, înţeleg să profite de acest prilej pentru a încerca restabilirea situaţiunei politice dinainte de război. Admiţând că Puterile aliate ar tolera aceasta, muncitorimea nu ar tolera-o şi o asemenea încercare ar duce în mod fatal la un război civil. Se pare că d. Stresemann este omul să înfrunte şi această eventualitate şi că el, care prin concepţiile sale politice, e mai aproape de conservatorism decât de liberalisan, e gata, pentru a înfrânge pe pangermanii reacţionari, sa se alieze chiar şi cu comuniştii. * Acum, după capitularea Germaniei, problema reparaţiunilor se va precipita spre o rezolvare, care, să sperăm, de astadată va fi definitivă. După întrevederea dintre d-nii Poincaré și Baldwin, e de crezut că încetarea rezistenței pasive, va fi urmată de un gest generos din partea Franţei. Din discursurile cari au a»vut loc în Societatea afefa» wnSBcs*, când acum patrsr zile, ea s’a apropiat cu multă rezervă, dar s’a apropiat totuşi, de chestiunea reparaţiunilor, s’a putut constata că dacă această problemă interesează în primul rând pe aliaţi, până într’atât încât WAZBATIS CONFLICT BÎPOMATÎC Un trecător a călcat pe piciorul unui alt trecător, în învălmăşeala de pe Calea Victoriei. S-a dovedit că trecătorul era ministrulSpaniei la Bucureşti şi Excelenţa Sa, neadmiţând să fie călcat pe bătătură, a ripostat cu bastonul. Deoarece Spania e astăzi condusă de un om mai dihai ca însuşi Mussolini, suntem în perspectiva unui conflict identic cu cel dintre Italia şi Grecia. Nu e de mirare, ca pentru o diplomatică bătătură, să, nu să împună o reparaţie umilitoare şi în acelaş timp să nu se ocupe insula Şerpilor. Ki a a putut diviza, ea este însă şi o problemă europeană, ba chiar mondială. D. Poincaré are un simţ prea dezvoltat pentru realităţile situaţianilor, şi este probabil că după energia pe care a dezvoltat-o pentru a răpune rezistenţa Germaniei, lumea va fi uimită de culanţa cu care va trata cu dânsa, şi de concesiunile ce se vor face. In asemenea condiţiuni numai o chestiune rămâne deschisă: dacă în Germania ordinea va putea fi menţinută, dacă războiul civil nu va izbucni. Altfel curând de tot greaua problemă a reparaţiunilor va fi evitată şi opera de consstruire a păcei definitive va putea începe şi va putea fi dusă la un bun sfârşit. Europa, lumea, vor putea respira în fine. MOŢE In gara Mărăşeşti. Scot capul pe fereastră cu emoţia cu care câţi în năuntrul unui altar. Simţi că voesc încă în jurul acestui domeniu al mândriei naţionale — ca o veşnică gardă de onoare — sufletele eroilor, cari adăogară istoriei româneşti cea mai impunătoare pagină. Te uiţi cu sfială pe peronul gării greu încercate. Un invalid îşi plimbă anevoios piciorul lui de lemn pe pavajul — fireşte, foarte murdar — al istoricii gări. Cele două rânduri cu panglîcuţe de pe pieptul fostului luptător arată că am înainte pe unul din măreţ laţi în iadul de la Mărăşeşti, în August 1918... E un spectacol care mă sfieşte de emoţie şi de respect. ... Dar, pe lângă invalidul cu picior de lemn şi cu pieptul plin de decoraţii, iată doui tineri voioşi şi sprinteni. Au şepcile repezite pe sprânceană şi frizurile bogate. Sunt doui liceeni, vorbesc tare, gesticulează agresiv şi fumează. Ţigările lor activate de nişte guri voinice, răspândesc în juru-le un fum abondent, de horn nemăturat... Ţinând ştrengăreşte „intimele“ lor în colţul gurii, cei doi liceeni trec pe lângă invalidul cu picior de lemn şi-l acopăr cu totul în fumul lor cotropitor... Einutil să insist. Tabloul de cele câteva sute de oameni cari călătoreau cu acelaş tren, era pe cât de concludent pe atât de dureros, erau cele două lumi, a făuritorilor nefericiţi şi a tineretului beneficiar. Lângă jertfa unuia fuma destrăbălat moştenitorul foloaselor. Şi tabloul acesta era realizat chiar în Mărăşeşti... Pe tot lungul drumului, dealtfel, străbătând Moldova, poţi vre ■ra aceiaşi demoralizantă deşănţare a unui tineret şcolar care a pierdut toată ruşinea şi toată stima de cei mari. E opera unor profesori ca Cuza şi ca Jelea. Nu mai avem copii, nu mai avem şcolari. E destrămarea deplină a viitorului acestui popor. D. Ionel Brătianu a ajuns la convingerea că trebue neapărat un ministru de interne şi unul de război caii să nu mai glumească cu ordinea ţării. Mai trebue ceva şi mai esenţial şi mai urgent, trebue un ministru al şcoalelor. * D. STRESEMANN Intelectualii se mişcă Nu mai ştim pentru a cătea oară se manifestă veleitatea această. Căci toate mişcările de până acum ale intelectualilor noştri au fost nişte simple veleităţi neurmate de ceva trainic şi sănătos. Astăzi se reia ideia unei uniuni a intelectualilor şi a conlucrării lor împreună. Resortul ce i-a mişcat şi de astă dată a fost tot unul material. Prima oară când intelectualii români încercau să-şi simtă cotul, în 1919 dacă nu mă înşel, era că traiul devenise pentru dânşii foarte anevoios munca intelectuală fiind parte necerută, parte prost răsplătită. Şi deoarece, după veacuri de suferinţi şi de exploatare, manualii vedeau, în fine, zile ceva mai bune pentru dânşii, cel puţin în aparenţă, intelectualii aveau aerul să se întoarcă împotriva acestora găsind că ei ar fi pricina desconsiderării lor. Era o greşeală profundă. Am remarcat-o la timp. Astăzi intelectualii nu mai au de furcă cu muncitorii ce găsesc un exploatator in Stat, care-i loveşte de două ori, şi ca patron şi ca agent fiscal. De data aceasta cauza e ceva mai bine găsită de şi nu e numai ea singură. Mai sunt şi altele, chestia e destul de complicată. O uniune a intelectualilor ar trebui, în primul rând, dacă ea s’ar realiza, să încerce a stabili cu preciziune şi în mod documentat care sunt izvoarele relelor şi neajunsurilor ce s’au abătut asupra capetelor lor. Lupta va fi după aceia şi numai după aceia, pusă pe adevăratul teren şi dusă cu sorţi de izbândă. Nu vor trebui neglijate nici pricinile proprii care au adus pe intelectualii noştri în starea de scădere în care se găsesc. IT. t Partenie Cosma de Z. PACLEŞEANU O telegramă scurtă ne anunţă moartea la vârsta pariarhală de 86 ani a distinsului fruntaş ardelean Partenia Cosma. Cu moartea lui dispare şi cel din urmă repreresentant al marei generaţii de luptători ardeleni, cari au pus bazele vieţii moderne afraţilor de peste munţi. Contimporan şi tovarăş de lipsă al lui Andrei Şaguna (ih. Bariţiu, Timoteiu Cipariu, Ion Raţiu şi I. M. Moldoveanu bătrânul cu ochii voi şi priviea ageră rătăcea printre noi ,ca un simbol al trăiniciei idealului nostru luptător şi al statorniciei năzuinţelor noastre de înălţare. Născut la 12 Februarie 1837 în Beiuşul unde chiar pe acel timp începuse a se înfiripa, în Turul liceului deschis cu câţiva ani mai înainte de dărnicia Episcopului Samuil Vulfin, vieaţa culturală, care a 15* roade atât de bogate. Parenie Cosma ocupă absolvirea colii secundare şi după ocurta petrecere în seminarul otodox din Arad, unde a câştigat acea mare iubire şi înţelegere a rostirilor vieţii bisericeşti, care l-a caracteriat toată viaţa, a urmat facultatea de drept a universităţii din Budapesta. Aci a petrecut o serie întreagă de ni în legături strânse cu mare mecenate Emanuil Gojjolu, şi tot aci şi-a început rodica-i şi bogata-i activitate mblică, pe care n’a părăsit-o decât la adânci bătrâneţe: a fost primul preşedinte al societăţii studenţeşti „Petru Marele mecenat Emanuil Gojjor“ şi alături de Al. Roman şi Ioachim Mureşanu, redactorul ziarului Concordia apărut la 15 August 1861 în caitala regatului ungar, întors acasă P. Coama aăcut avocatură în Beiuş până la 1876 când s’a mutat la Sibiu mai întâiu ca juriscombar de la 1885 înainte cadirector al băncii Albina celdintâi institut financiar românesc de dincolo, din care prin energia şi devotamentul priceperea sa a făcut un utemic factor al vieţii naţioale ardelene. Intrat de timpuriu şi la o vârstă când alţii se bucură fără griji şi fără gânduri de farmecele tinereţii stăpâiate, în învălmăşagul vieţii publice, Partenie Cosma a ajuns repede în şirurile întâi alei fruntaşilor de dincolo. La 1872 a fost ales deputat al Beiuşului, pe care la representat în camera ungurească până la 1881, a fost membru al primului congres naţional bisericesc ortodox din 1868, şi secretarul comisiunei însărcinate cu alcătuirea Statutului organic. La stăruinţele lui s’a convocat adunarea naţională din 1867, care a fixat programul partidului naţional unitar şi s’a ales comitetul executiv al acestui partid al cărui prim-preşedinte a fost dânsul. Cu toate marile aptitudini politice dovedite în toate împrejurările şi cu toată încrederea deosebită de care era înconjurat din partea tovarăşilor săi de principii şi de luptă, Partenie Cosma s-a retras în curând de pe terenul politicei active dedicându-se cu totul bănci „Albina“, şi problemelor economice, unde ajunsese cea dintâi competenţă. La stăruinţele lui neobosite, cu sprijinul şi ajutorul lui s’a s’a înfiinţat mulţimea de instituţii financiare româneşti 1 fCHid continuarea in pagina H a], Membru corespondent al Academiei Chestia ziaM Amuzament ::n»au..«ayyy;Bi' IBIillllII î:: :::iüüiü ::::: BULGARUL : Le-am aranjat ne toate, și nu ne mai rămâne de , cât să facem nițică jonglerie ca armele!