Adevěrul, septembrie 1923 (Anul 36, nr. 12146-12170)

1923-09-27 / nr. 12168

r»n«l XXXVI. No. 1216t 21 el exemplarul In toata tara 4 Lel exemplarul in străinătate AdCVBFIll FON­DAT­ORI AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 Jel 27 Septembrie 1923 a Imitaţiunea fascismului­ ­ Fenomenul imitatiunei este cu­noscut în ştiinţa despre psicholo­­gia masselor. Se întâmplă unde­va ceva, care poate pentru condi­­ţiunile de acolo să fie foarte na­tural, bun şi potrivit sau care poate să fie chiar şi acolo foarte rău şi nepotrivit, numai­decât se găsesc în toate coifurile bunei oameni, cari să imite întâmplarea Aşa a fost cu bolşevismul, care a găsit imitaţiuni în Ungaria şi Germania, ba chiar şi în Turcia asiatică, aşa este cu fascismul, care inspiră la Paris pe regalişti, în Grecia pe revoluţionarii mili­tari, în Spania juntele militare, în Germania pe socialiştii naţionali ai lui Hittler şi pe pangermanii lui Ludendorff ,— iar la noi pe oa­meni din cele mai diferite cate­gorii sociale, pe d. A. C. Cuza antisemitul de la Iaşi pe d. Pă­ Seanu, doctor în ştiinţele „erme­tice“ din Bucureşti, şi pe lângă dânşii pe unii oameni dezintere­saţi cari vor într’adevăr binele pe Cari cred că mimai ei îl pot aduce tatei şi pe alţii interesaţi, cari cred că vor putea face ca Musso­lini, cu mica deosebire că acesta intr’adevăr a avut în vedere bi­nele Italiei, iar ei se gândesc la binele lor. Dar chiar dacă noi am avea un Mussolini, este foarte discuta­bil dacă ar fi făcut o mişcare fas­cistă, dat fiind că condiţiunile pentru o asemenea mişcare nu e­­xistă la noi. Cel mult lucrurile ar hia la noi aspectul pe care î l au în Spania, căci şi acolo dictatura ge­neralului Rivera, nu a făcut de­cât să înlocuiască altă dictatură şi rezultatul acesteia nu poate fi de­cât după vechea noastră zi­cala: Schimbarea domnilor, bu­curia nebunilor, căci dictatura din urmă eşită din forţă, trebuie să fie nespus mai rea de­cât cea care a precedat-o eşită din viclenie. Aceasta nu este o afirmaţiune făcută pentru uzul cauzei. O pu­tem sprijini pe o mărturie şi pe fapte, invocate de foruri obiective, nepărtinitoare. Astfel ziarul „Le Temps“, din 16 Septembrie, vor­bind de lovitura de stat din Spania , spune că ea nu tre­buie să emoţioneze pe nimeni. Căci nu e vorba în această lovi­tură de înlocuirea unui regim de­mocratic şi parlamentar, prin­tr’unul reacţionar, anti-democra­­tic şi antiparlamentar, în Spania neexistând propriu zis un regim democratic şi parlamentar. A­colo guvernele nu sunt expresiu­­nea Parlamentelor, ci Parlamen­tele expresiunea guvernelor. Sis­temul candidaturilor oficiale, re­gimul corupției electorale fac că o reprezentațiune națională care să fie expresiunea națională, adică a poporului, nu există. Deci nici un guvern parlametar nu există și deci e indiferent dacă în capul guvernului, de d-nul Garcia Pietro, pentru că d-nii Ro­manones şi d-nul Santiago Alba, şefii coaliţ­nei liberale, îşi invi­tărau reciproc preşedinţia consili­­­ului şi preferau s’o acorde unui al­­treilea politician mediocru şi in­ferior,—sau dacă în capul guver­nului e generalul Primo de Rivera care trimite la plimbare o Came­ră, care şi aşa nu era decât o fic­ţiune» ! Dar Spania va profita ceva de pe urma acestei schimbări, care nu e decât o schimbare de per­­­soane şi de procedee? Puţină nă­­dejde. Căci chiar şi un regim parlamentar fictiv, este de prefe­rat unei dictaturi pure» Parla­mentarismul acesta fictiv este şi el ca acea ipocrizie care e un o­­magiu adus virtutiei, iei ieste ca un magiu adus virtute!, iei ieşite ca un hientarism şi adevăratei democraţii Cât timp el mai există, lucrează totuşi ca o frînă împotriva unor prea mari abuzuri dictatoriale, şeful de guvern care se acoperă cu haina parlamentară, nu se poate abate de la acele principii cari formează în faţa lumei, ra­ţiunea existenţei sale. Dictatorul însă, care a trimis la plimbare ficţiunea aceasta parlamentară, nu mai are nici un fel de frînă morală. El nu mai are nici un fel de aparenţe de salvat. Şi aci vin faptele, de cari vorbiam mai sus şi cari arată că dictatura ieşită din forţă, trebuie să fie mai rea decât cea eşită din vicleşug. In­­tr’adevăr, din Paris se telegrafî­­ază lui „Prager Presse“ ofi- Bul d-lui Beneş, că deşi „noul di­rectors spaniol a preluat guver­nul de câteva zile numai, în ma­joritatea poporului spaniol se ma­nifestă o mişcare de deziluziune şi opoziţiune. Se observă în spe­cial că măsurile severe ,ale stă-­ rei de asediu, n’au schimbat ni­mic în Spania4'. Şi atunci în faţa acestei stări de spirit, generalul Rivera publică un comunicat în care spune: „Nu vrei să vorbesc de un regim de teroare. Numai rău­făcătorii politici au a se teme de dânsul. Dacă va fi necesar, voi merge până la acest regim“. Şi ştirile din Spania anunţă că a şi început să meargă. Mussolini ajuns la putere a re­primat cu cea mai mare energie pe cei dintre ai lui cari vroiau să institue un regim de teroare. A­­ceasta l-a salvat. Dar în Italia el a învins o puternică şi primej­dioasă mişcare comunistă. La noi condiţiunile ar fi după cum se vede, asemănătoare cu cele din Spania cu deosebire, se înţelege, că mişcarea de la noi îi slabă şi nu are din fericire caracter mi­litar. Doreşte însă cineva la noi un regim de teroare? Doreşte ci­neva aceasta? Dacă da îl sfătuim să aibă puţină răbdare. Va vedea ce se va mai întâmpla în Spania şi, suntem convinşi, îi va ajunge. IB. Brănîşteanu Examenele şi admitere Se anunţă în mod oficial datele pentru înscrierea la examenele de admitere în Universitate şi Comisi­­unile examinatoare instituite în a­­cest scop. Examenele acestea sunt un suc­ces al propagandei în favoarea fai­mosului numerus clausus, contra căruia s’a pronunţat acum şi con­gresul profesorilor universitari. Te întrebi, ce scop are acest e­­xamen, căci nu vroim să credem, că s’ar putea găsi o, Comisiune examinatoare, şi încă de profesori universitari, care să se folosească de dânsul Pentru a realiza acel numerus clausus, prin selecţionarea candidaţilor, nu după ştiinţă, ci după credinţa religioasă sau alte criterii tot atât de puţin probante în specie. Şi dacă aşa este, nu numai că e­­xamenul de admitere este moral­­mente un blam dat întreg corpului nostru de profesori secundari, dar rumeni nu va putea vedea scopul lui practic. Avem noi oare o atât de mare Pletoră de titraţi, de medici, pro­fesori secundari, chimişti, fiziciani, etc. etc., pentru ca să punem ba­riere accesului la învăţământul superior ?. S’a spus că după război au pă­truns în Universităţi, mulţi studenţi fără o suficientă pregătire. Nimeni nu s’a gândit, când s’a spus aceasta de cât la unii studenţi originari din noile teritorii, minoritari, cari nu cunoşteau îndeajms limba noas­tră, sau chiar români cari au fre­cventat licee ruseşti, de exemplu. Dar oare există vre-un interes ca chiar acestora să li se închidă Uni­versităţile noastre ? Ori tocmai din potrivă ? In nici un caz însă, nu a putut trece prin capul cuiva de a contesta bacalaureatului nostru, certificatu­lui­ nostru de absolventa a liceului valoarea pe care o are prin lege, valoarea pe care până acum nu au recunoscut-o toate universităţile şi şcolile speciale din Occident. Gânditu-s’au cei cari au inven­tat examenul de admitere, la con­secinţa ce poate avea examenul d admiteri în această privinţă ? Şi se crede oare cu adevărat că asu­pra maturităţei unui absolvent de liceu, se poate judeca întrun scurt examen dat în fata unei co­­misiuni, mai bine de cât au judecat profesorii secundari In ani de stu­dii?. Higiena oraşelor de ING. M. POPOVICI nemaiuiunea umană.­­ Consideraţiuni juridice In Adevărul din 31 August am vorbit despre cremaţiunea uma­nă. Cum încenuşarea corpului o­­menesc este strâns legată şi chiar ţărmurită­­ de consideraţi­uni de ordin: juridic, religios, higienic, etic şi estetic, cred că o revenire e absolut necesară. In acest timp de grozavă de­pravare morală, s’ar părea, că adversarii încenuşerii corpului omenesc au dreptate când spun: războiul a pervertit în­ aşa chip firea omenească încât numărul crimelor a sporit con­siderabil faţă de cele ce se co­miteau înainte de războiu şi că odată cu distrugerea desăvârşită a corpului, dispar şi urmele unei morţi violente provocate prin crime de diverse forme mai ales cele prin otrăvire, şi ca urmare, un mare număr dintre ele ar rămâ­ne nepedepsite, iar depravarea mo­rală va câştiga în intensitate. Să vedem pe ce fond ştiinţific se bazează susţinerea considera­­ţiunilor de ordin juridic împotri­va încenuşeri. Din punct de vedere practic, vom răspunde că deshumările pentru cercetări juridice sunt foar­te rare — statistica Berlinului ne arată că la 700.000 de în­mormântări s’a făcut numai o sin­gură desgropare pentru cercetări de chimie legală ordonată de par­chet, dar faptul pierde mult din importanţă nu numai prin ra­ritatea numărului desgropărilor dar mai ales prin faptul că presupunerile de crimă nu pot fi totdeauna dovedite. In sfârşit, munca delegatului expert este aşa de covârşitoare şi plină de răspundere, şi mai totdeauna fără nici un rezultat pozitiv, încât te întrebi dacă n’ar fi mai bine ca mortul să fie cercetat foarte riguros ime­diat după declararea încetării din viaţă. In orice caz rezulta­­tele ştiinţifice ale analizelor legale, asupra morţilor deshumaţi, sunt foarte puţin sigure aşa că ele duc în mod general la concluzi­­uni eronate. Otrăvurile de origină vegetală — alcaloizii vegetali —sunt cele mai puternice, dar urma lor dis­pare chiar după primele săptă­mâni, fie prin absorbţiune, fie prin amestecul lor cu toxinele corpu­lui în descompunere, cu aşa nu­mitele „ptomaine“.— Aceste sub­stanţe deşi de natură diferită­­ forul, arsenicul, sulfatul de cupru dau însă la analiză aceleaşi reac- etc. a căror existenţă se stabi­­ţimni. Meşte mult mai ușor, analiza ex-Toxinele cadaverice erau ne-1 periilor trebue făcută cu cea mai­­mare băgare de seamă din cauză că cele mai multe din ele sunt foarte răspândite în natură, cunoscute până acum cinci de­­cenii, abia pe la începutul anului 1810 au fost descoperite de profe­sorul Selmi din Bologna iar na­tura tor, nici astăzi nu-i îndestul studiată. Prin urmare se stabi­leşte cu preciziune principiul, că analizele legale luau drept ca­uză a morţii, tocmai elemente­le care erau produsul firesc al ma­teriilor organice intrate îmnputre­­facţie, şi numai din cauză că reac­­ţiunile se petreceau la fel ca şi pen­tru alcaloizii naturali. Erori judiciare au fost deci posibile. Profesorul Selmi ne spune: am scăpat pe un om dela moarte prin aceia, că am putut dovedi că toxinele slabinili prin analiza ex­pertului parchetului, nu’au fost del­­phine ci­elemâine. Dar chiar şi pentru otrăvurile de ordin mineral cum sunt: fos-Ele se pot găsi în culoarea cu care a fost văpsit sicriul, se pot produce prin oxidarea ornamen­telor de metal ale sicriului sau din metalele aflate în pământ, apoi în haine şi medicamente luate de decedat, se mai pot găsi şi în solul cimitirului. Mediul de răspândire sunt viermii ce mişună dela cadavru la cadavru după cum s’a dovedit în unul din cimitirile oraşului Lyon care era complecta­­mente îmbibat de arsenic. De acestea, şi de multe alte posibilităţi, are de ţinut în sea­mă un expert. Dacă în chip fericit chimistul a putut dovedi natura toxinei, ■mai . are de stabilit încă dacă cantitatea administrată a putut fi destul de mare pentru ca să provoace moartea ; mai rămâne apoi justiţiei să dovedească pe făptuitor. • Cazurile când prin deshumarea unui cadavru, se pot stabili şi cauzele morţii, sunt aşa de rare, încât societatea şi justiţia nu pot susţine, că au suferit vreun pre­judiciu dacă acel cadavru ar fi fost încenuşat. Dar, dacă ne dăm puţină os­teneală vedem că încenuşarea corpului uman ar aduce foloase imense familiei, societăţii şi jus­tiţiei. Orice deces, va trebui cer­cetat minuţios de către un me­dic oficial, iar cercetările men­ţionate într’un act. Dacă, pri­­cinele morţii nu se pot stabili în mod indubios, atunci, desigur, nici încenuşarea, dar nici înhu­marea nu se vor permite, ci se va ordona autopsia. Prin urmare, în chip foarte natural, trebue să presupunem că un control medical amănunţit (Citiţi continuarea în pape. II-a) Cu toate că a venit la congres escortat de „studenți“, d. Cuza na putut impune profesori­lor universitari admiterea lui „numerus clausus“. ... D-l Cuza va cere ,„studenților“ o revizuire a tabloului profesorilor. Capitularea Germaniei Ce urmări va avea renunţarea la rezistenţa pasiva şrruptt un consiliu cu re­­prezentanţii statelor fe­derale ale Germaniei şi cu­­partidele politice din Cameră, guvernul Stre­­semann a putut obţine autorizaţia de a procla­ma încetarea rezistenţei pasive, fără de condiţi­­une. Ele fapt, d. Stresem­ann nu face decât să proclame ea hellebel, ceeace s’ar fi întâmplat şi fără procla­marea lui. Dacă chiar în Ruhr rezistenţa pasivă mai era imaginabilă, Ger­mania nu mai putea trăi fără Ruhr. In momentul cănd Stre­­semann capitula, capitula, rea corespundea pe deo­parte unei stări de fapt, pe de alta era ultima nă­dejde de a evita cea mai teribilă dintre răscoale : răscoala provocată de foa­­me. Poate că mulţi îşi vor da seama acuma, chiar în Germania, că ar fi fost mai bună o politică de îm­păcare, cu orice preţ, cu orice sacrificii, decât po­litica de rezistenţă dusă până la extrem. Căci chestiunea cea ma­re care se pune acum este dacă totuşi Germania va scăpa de revoluţiune. A­­părătorii de altă dată ai ordinei, prinţii şi hid­ar­dor­o­fii, înţeleg să profite de acest prilej pentru a încerca restabilirea situa­­ţiunei politice dinainte de război. Admiţând că Pute­rile aliate ar tolera acea­sta, muncitorimea nu ar tolera-o şi o asemenea în­cercare ar duce în mod fa­­tal la un război civil. Se pare că d. Stresemann este omul să înfrunte şi această eventualitate şi că el, care prin concepţiile sa­le politice, e mai aproape de conservatorism decât de liberalisan, e gata, pen­tru a înfrânge pe panger­manii reacţionari, sa se a­­lieze chiar şi cu comu­niştii. * Acum, după capitularea Germaniei, problema re­­paraţiunilor se va precipi­ta spre o rezolvare, care, să sperăm, de astadată va fi definitivă. După întrevederea din­tre d-nii Poincaré și Bald­win, e de crezut că înceta­rea rezistenței pasive, va fi urmată de un gest ge­neros din partea Franţei. Din discursurile cari au a»­vut loc în Societatea afefa» wnSBcs*, când acum patrsr zile, ea s’a apropiat cu multă rezervă, dar s’a a­­pro­piat totuşi, de chestiu­nea reparaţiunilor, s’a pu­tut constata că dacă acea­stă problemă interesează în primul rând pe aliaţi, până într’atât încât WAZBATIS CONFLICT BÎPOMATÎC Un trecător a călcat pe piciorul unui alt trecător, în învălmăşeala de pe Calea Victoriei. S-a dovedit că trecătorul era ministrul­­Spaniei la Bucureşti şi Excelenţa Sa, neadmi­­ţând să fie călcat pe bătătură, a ripostat cu bastonul. De­oarece Spania e astăzi condusă de un om mai dihai ca însuşi Mus­solini, suntem în perspectiva unui conflict identic cu cel dintre Italia şi Grecia. Nu e de mirare, ca pen­tru o diplomatică bătătură, să, nu să împună o reparaţie umilitoare şi în acelaş timp să nu se ocupe insula Şerpilor. Ki a a putut diviza, ea este însă şi o problemă europeană, ba chiar mondială. D. Po­incaré are un simţ prea dezvoltat pentru realităţi­le situaţianilor, şi este probabil că după ener­gia pe care a dezvol­tat-o pentru a răpune re­zistenţa Germaniei, lumea va fi uimită de culanţa cu care va trata cu dânsa, şi de concesiunile ce se vor face. In asemenea condiţiuni numai o chestiune rămâne deschisă: dacă în Germa­nia ordinea va putea fi menţinută, dacă războiul civil nu va izbucni. Altfel curând de tot greaua pro­blemă a reparaţiunilor va fi evitată şi opera de cons­­struire a păcei definitive va putea începe şi va pu­tea fi dusă la un bun sfâr­şit. Europa, lumea, vor putea respira în fine. MOŢE In gara Mărăşeşti. Scot capul pe fereastră cu emoţia cu care câţi în năuntrul unui altar. Simţi că voesc încă în­ jurul acestui dome­niu al mândriei naţionale — ca o veşnică gardă de onoare — su­fletele eroilor, cari adăogară istoriei româneşti cea mai impu­nătoare pagină. Te uiţi cu sfială pe peronul gării greu încercate. Un invalid îşi plimbă anevoios piciorul lui de lemn pe pavajul — fireşte, foarte murdar — al isto­ricii gări. Cele două rânduri cu panglîcuţe de pe pieptul fostului luptător arată că am înainte pe unul din măreţ laţi în iadul de la Mărăşeşti, în August 1918... E un spectacol care mă sfieşte de emoţie şi de respect. ... Dar, pe lângă invalidul cu picior de lemn şi cu pieptul plin de decoraţii, iată doui tineri vo­ioşi şi sprinteni. Au şepcile repe­zite pe sprânceană şi frizurile bogate. Sunt doui liceeni, vorbesc tare, gesticulează agresiv şi fu­mează. Ţigările lor activate de nişte guri voinice, răspândesc în juru-le un fum abondent, de horn nemăturat... Ţinând ştrengăreşte „intimele“ lor în colţul gurii, cei doi liceeni trec pe lângă invalidul cu picior de lemn şi-l acopăr cu totul în fumul lor cotropitor... E­­inutil să insist. Tabloul de cele câteva sute de oameni cari călătoreau cu acelaş tren, era pe cât de concludent pe atât de du­reros, erau cele două lumi, a fă­uritorilor nefericiţi şi a tineretu­lui bene­ficiar. Lângă jertfa unu­ia fuma destrăbălat moştenitorul foloaselor. Şi tabloul acesta era realizat chiar în Mărăşeşti... Pe tot lungul drumului, dealt­fel, străbătând Moldova, poţi vre ■ra aceiaşi demoralizantă deşăn­ţare a unui tineret şcolar care a pierdut toată ruşinea şi toată stima de cei mari. E opera unor profesori ca Cuza şi ca Jelea. Nu mai avem copii, nu mai avem şcolari. E destrămarea deplină a viitorului acestui popor. D. Ionel Brătianu a ajuns la convingerea că trebue neapărat un ministru de interne şi­ unul de război caii să nu mai glumească cu ordinea ţării. Mai trebue ceva şi mai esenţial şi mai urgent, trebue un ministru al şcoalelor. * D. STRESEMANN Intelectualii se m­işcă Nu mai ştim pentru a cătea oară se manifestă veleitatea această. Căci toate mişcările de până acum ale in­telectualilor noştri au fost nişte sim­ple veleităţi neurmate de ceva trai­nic şi sănătos. Astăzi se reia ideia unei uniuni a intelectualilor şi a conlucrării lor împreună. Resortul ce i-a mişcat şi de astă dată a fost tot unul material. Pri­ma oară când intelectualii români încercau să-şi simtă cotul, în 1919 dacă nu mă înşel, era că traiul de­venise pentru dânşii foarte anevoios m­unca intelectuală fiind parte nece­rută, parte prost răsplătită. Şi de­oa­rece, după veacuri de suferinţi şi de exploatare, manualii vedeau, în fine, zile ceva mai bune pentru dânşii, cel puţin în aparenţă, intelectualii a­­veau aerul să se întoarcă împotriva acestora găsind că ei ar fi pricina desconsiderării lor. Era o greşeală profundă. Am remarcat-o la timp. Astăzi intelectualii nu mai au de furcă cu muncitorii ce găsesc un ex­ploatator in Stat, care-i loveşte de două ori, şi ca patron şi ca agent fiscal. De data aceasta cauza e ceva mai bine găsită de şi nu e numai ea sin­gură. Mai sunt şi altele, chestia e destul de complicată. O uniune a intelectualilor ar tre­bui, în primul rând, dacă ea s’ar realiza, să încerce a stabili cu pre­­ciziune şi în mod documentat care sunt izvoarele relelor şi neajunsuri­lor ce s’au abătut asupra capetelor lor. Lupta va fi după aceia şi numai după aceia, pusă pe adevăratul teren şi dusă cu sorţi de izbândă. Nu vor trebui neglijate nici pricinile proprii care au adus pe intelectualii noştri în starea de scădere în care se găsesc. I­T. t Partenie Cosma de Z. PACLEŞEANU O telegramă scurtă ne a­­nunţă moartea la vârsta pa­­riarhală de 86 ani a distin­sului fruntaş ardelean Par­­­tenia Cosma. Cu moartea lui dispare şi cel din urmă repre­­resentant al marei generaţii de luptători ardeleni, cari au pus bazele vieţii moderne a­­fraţilor de peste munţi. Con­timporan şi tovarăş de lip­s­ă al lui Andrei Şaguna (ih. Bariţiu, Timoteiu Cipariu, Ion Raţiu şi I. M. Moldoveanu bătrânul cu ochii voi şi privi­­ea ageră rătăcea printre noi ,ca un simbol al trăiniciei i­­dealului nostru luptător şi al statorniciei năzuinţelor noa­stre de înălţare. Născut la 12 Februarie 1837 în Beiuşul unde chiar pe acel timp începuse a se înfiripa,­ în Turul liceului deschis cu câţi­va ani mai înainte de dărni­cia Episcopului Samuil Vul­­fin, vieaţa culturală, care a 15* roade atât de bogate. Par­­enie Cosma ocupă absolvirea colii secundare şi după o­curta petrecere în seminarul otodox din Arad, unde a câştigat acea mare iubire şi înţelegere a rostirilor vieţii bisericeşti, care l-a caracteri­­at toată viaţa, a urmat fa­cultatea de drept a universi­tăţii din Budapesta. Aci a pe­trecut o serie întreagă de ni în legături strânse cu ma­­r­e mecenate Emanuil Goj­­jolu, şi tot aci şi-a început rod­­ica-i şi bogata-i activitate mblică, pe care n’a părăsit-o decât la adânci bătrâneţe: a fost primul preşedinte al so­cietăţii studenţeşti „Petru Ma­rele mecenat Emanuil­­ Goj­­jor“ şi alături de Al. Roman şi Ioachim Mureşanu, redac­torul ziarului Concordia apă­­rut la 15 August 1861 în­ ca­­itala regatului ungar, întors acasă P. Coama a­­­ăcut avocatură în Beiuş pân­­ă la 1876 când s’a mutat la Sibiu mai întâiu ca juriscom­­­b­­­ar de la 1885 înainte ca­­director al băncii Albina cel­­dintâi institut financiar ro­­mânesc de dincolo, din care prin energia şi devotamentul­­ priceperea sa a făcut un­ utemic factor al vieţii naţio­­ale ardelene. Intrat de timpuriu şi la o­ vârstă când alţii se bucură fără griji şi fără gânduri de­ farmecele tinereţii stăpâiate,­­ în învălmăşagul vieţii publi­ce, Partenie Cosma a ajuns­ repede în şirurile întâi alei fruntaşilor de dincolo. La­ 1872 a fost ales deputat al Beiuşului, pe care la repre­­sentat în camera ungurească până la 1881, a fost membru al primului congres naţional bisericesc ortodox din 1868, şi secretarul comisiunei în­sărcinate cu alcătuirea Sta­tutului organic. La stăruin­ţele lui s­’a convocat aduna­­rea­ naţională din 1867, care a fixat programul partidului naţional unitar şi s’a ales co­mitetul executiv al acestui partid al cărui prim-preşe­­dinte a fost dânsul. Cu toate marile aptitudini politice dovedite în toate îm­prejurările şi cu toată încre­derea deosebită de care era înconjurat din partea tovară­şilor săi de principii şi de lup­tă, Partenie Cosma s-a retras în curând de pe terenul poli­ticei active dedicându-se cu totul bănci „Albina“, şi pro­blemelor economice, unde a­­junsese cea­ dintâi competen­ţă. La stăruinţele lui neobosite, cu sprijinul şi ajutorul lui s’a s’a înfiinţat mulţimea de in­stituţii financiare româneşti 1 fCHid­ continuarea in pagina H a], Membru corespondent al Academiei Chestia ziaM A­muzament ::n»au..«ayyy;Bi' IBIillllII î:: :::iüüiü ::::: BULGARUL : Le-am aranjat ne toate, și nu ne mai rămâne de , cât să facem nițică jonglerie ca armele!

Next