Adevěrul, mai 1924 (Anul 37, nr. 12350-12373)

1924-05-10 / nr. 12356

Anul XXXVII. No. 12356 2 Lei exemplara! to toata tara 4 Lei exemplarul in străinătate Sâmbătă 10 Mai 1924 Adeverii! J AL. V. BELDIMANN 1888—1897 CONST. MILLS 1897—1900 Alte mărturii ale d-rului Racovski Precizarea dreptului României asupra Basarabiei Politica ţărei noastre este şi tre­bue să fie iminent pacifică. De aceia însă, când la orizontul ei se iveşte ca o ameninţare războinică atitudi­nea Rusiei sovietice în chestia Ba­sarabiei, c­ei mai mare datoria noa­stră a tuturor ca să adunăm si să dăm în vileag toate dovezile drep­tului nostru asupra acestei provin­cii românești. Ce dovadă însă mai peremptorie putem găsi, pentru un drept care ni se pare cel mai lumi­nos din toate câte s’au invocat vreodată în chestiuni internationale, decât mărturia tocmai a unuia din­tre aceia cari astăzi ni-l contestă ? Am evocat de aceea cei dintâi mărturia doctorului Rakowski în favoarea Basarabiei româneşti, așa cum a formulat-o chiar el în mani­festul pe care l-a lansat partidul so­­cial democrat român cu ocaziunea aniversărei centenarului răpirei Ba­sarabiei. Dar şeful de atunci al muncitorimei noastre socialiste, a depus, direct, aceiaş mărturie şi în alte ocaziuni.* Astfel la serbarea de 1 Mai st. n. 1912, doctorul Rakowski a rostit în Capitală o mare cuvântare, repro­dusă in extenso în „România Mun­citoare“ din 29 Aprilie 1912. In a­­ceastă cuvântare el a spus între, altele : „Astăzi se vorbeşte mult de fapta m­ăpăreaţă, de actul mârşav al unui stat străin, care prin perfidie a cu­cerit un teritoriu, care nu era al lui, care era populat cu români. Vor­besc de Basarabia. „Dar oligarhia noastră nu are cu­rajul să tragă consecinţele din a­­cest fapt. Noi ne punem întrebarea: „Cum s’a putut ca o ţară oricât de mare şi de puternică ar fi ea, cum e Rusia, după ce i-am dat aju­torul armatei noastre, după ce ne-a dat cuvântul de onoare că va res­pecta integritatea teritoriului nos­tru, cum s’a putut deda la această felonie, să ne răpească o parte din teritoriul nostru, și anume Basara­bia ? „Ei bine, ceea ce este dureros în toată această chestiune, nu e atât faptul brutal în sine al răpirii teri­toriului, cât această lipsă de protes­tare, această lipsă de izbucnire a sentimentului naţional, lipsă care se constată cu ocaziunea aniversă­rii anexării Basarabiei! „Intr’o ţară în care în joc de cele câteva mii de privilegiate şi cele 6 milioane de robi, ar fi existat o de­mocraţie puternică, legată de pă­mânt nu numai prin invoeli agrico­le, dar şi prin dragoste, prin drep­turi şi libertăţi, din orice sat, din orice oraş, din orice colibă şi orice bordei s’ar fi ridicat protestări ve­hemente împotriva anexării Basa­rabiei“. La 29 Aprilie 1912, numai şapte zile mai târziu, doctorul Rakowsky­­ia cuvântul la un mare meeting so­cialist din Brăila. Şi acest discurs e reprodus în întregime în „Româ­nia Muncitoare“ din 3 Mai 1912. Dreapta cauză a Basarabiei era pentru doctorul Rakowski, el însuşi abia scăpat de o mare nedreptate ce i se făcuse, o adevărată obse­­siune, căci revine şi cu această oca­­ziune asupra ei. „Peste câteva zile — spune el muncitorilor adunaţi, după „Viito­rul" de atunci, în număr de opt mii, — peste câteva zile veţi îi convo­caţi pentru a protesta împotriva u­­nui fapt mişelesc, răpirea Basara­biei. „Cu această ocazie să puneţi toa­tă chestia pe tapet, să întrebaţi a cui e vina. Să nu vă mulţumiţi cu protestări platonice, să cereţi auto­rii. Autorul prim e imperiul care a cucerit şi subjugat atâtea popoare. Dar este şi o altă responsabilitate, care mereu e ascunsă, responsabi­litatea oligarhiei române, care a ţi­nut poporul în robie, l-a ținut de­parte de luptele politice, departe de dreptul de întrunire și de drepturile presei..."­­ ■ Evident că nu este locul acum de a duce cu doctorul Rakowski o po­lemică retrospectivă, asupra răs­­punderei clasei noastre conducă­toare în chestiunea perderei Basa­rabiei, cum nu noi vom ascunde marea greşală ce s’a comis şi se comite încă, ciuntîndu-se dreptu­rile politice ale masselor populare. ...Şi acum un cuvânt pentru con­fratele „Viitorul“. Nu din pricina urei cu care urmăreşte ziarul nos­tru, nici a invectivelor cu cari ne acoperă, ci pentru a lămuri încă o cestiune utilă apărărei­­ dreptăței României în cestiunea Basarabiei. „Viitorul“ spune, referindu-se la pri­­mul document ce am publicat asu­pra părerilor doctorului Rakowski despre răpirea Basarabiei, că do­cumentul e important prin el în­suși,­ nu însă prin faptul că a fost publicat în „Adevărul“. Dacă este exact că documentul acela ca şi documentele de mai sus sunt im­portante şi prin ele înşile, nu este indiferent­ că tocmai noi le-am pu­blicat. Noi nu suntem duşmanii doc­torului Rakowski. Şi dacă azi sun­tem adversarii săi politici, ori am fost prietenii lui. Toate declaratiu­­nîle safe îh cestiunea care ne inte-Oricum însă această chestiune poate t­resează astăzi atâta, s’au produs ti numai obiectul unui proces de pe- îndată după ce doctorul Rakowski litică­ internă pe care trebue „ •• . internă pe care trebue să-l dezbatem şi să-l rezolvăm între noi şi în nici un caz nu poate atinge vreun drept al nostru faţă de terţii, faţă de un stat din afară, s’a putut întoarce în ţară, din exilul forţat şi’ nedrept la care-l condam­naseră guvernanţii noştri, cu acel dispreţ al legilor, care este boala fundamentală a vieţei noastre pu­blice şi a concepţiilor realiştilor noştri politici. Ar­ dus atunci, noi cei de la acest ziar, în frunte cu Const. Mille, o campanie aprigă şi susţinută pentru, dreptul’ şi drepta­. In ce priveşte însă acest drept, mărturia doctorului Rakowski e ca­tegorică. După dânsul anexarea Basarabiei de către Rusia este „o faptă hrăpăreaţă, actul mârşav al unui stat străin care prin perfidie a cucerit un teritoriu, care nu era al lui şi care — lucru esenţial — era populat cu români“. Apoi, oricum, cu toată vina oligarhiei române, „autorul prim al faptului mişelesc ce constitue răpirea Basarabiei, “, chiar după doctorul Rakowski, „im­periul care a subjugat şi cucerit a­­tâtea popoare“. Şi cum a comis im­periul rusesc acest fapt mişelesc ? Tot doctorul Rakowski ne-o spune: Printr-o felonie cum puţine cunoa­şte chiar şi istoria vremurilor în­tunecoase în cari felonia era un principiu moral al politicei externe, căci l-a comis „după ce ne-a dat cuvântul de onoare că va respecta integritatea teritoriului nostru şi du­pă ce i-am dat ajutorul armatei noastre...“. Şi atât de mare i se pare docto­rului Rakowski, nedreptatea ce s’a făcut României, poporului român, răpindu-i-se Basarabia, încât dacă prin manifestul partidului social-de­mocrat, regretă el, pacifistul, că mulţimea poporului român n’a fost chemată de clasa conducătoare să protesteze cu sângele său împotri­va acestei nedreptăţi atât de revol­tătoare, în cuvântarea pe care a rostit-o de întâi Mai la Bucureşti, declară că „din orice sat, din orice oraş, din orice colibă şi din orice bordei trebuia să ridice cele mai vehemente protestări“. O asemenea nedreptate, credem noi, nu se poate prescrie niciodată. Ea rămâne acelaşi indiferent dacă la cârma Rusiei e regimul ţarist sau regimul revoluţionar­ al comunis­mului sovietic. Ba ni se pare că ne­dreptatea devine mai mare în ca­zul din urmă, căci regimul ţarist considera dreptul săbiei ca moral, pe când cel sovietic declară în toa­te ocaziunile că el nu admite răz­boaiele şi acaparările de pământuri şi popoare. Or, ce argumente mai decisive putem noi aduce contra pretenţiunilor Rusiei de a interveni măcar în cestiunea Basarabiei re­întoarse la sânul patriei mume, de­cât pe cele ale doctorului Rakow­ski, care azi e unul din fruntaşii noului regim de la Moscova ? Ce am putea noi spune mai clar şi mai bine, mai convingător şi mai vi­brant de indignare, decât ce a spus doctorul Rakowski în zilele tristei comemorări a centenarului răpirii Basarabiei ? Ni se pare că o pro­pagandă mai bună pentru cauza Basarabiei româneşti, nu se poate imagina, decât ar fi răspândirea pă­rerilor doctorului Rakowski repro­duse mai sus. Şi invocând noi păre­rile lui şi propunând răspândirea lor peste tot locul, nu suntem călăuziţi de alt gând, decât de apărarea a­­cestei drepte cauze, decât de ne­voia de a prezenta aşa dovezi în favoarea ei, încât nimeni şi sub nici un cuvânt să nu se poată încumeta a o contesta sau a ridica vreodată împotriva ei armele, fără a avea si­guranţa că va trebui să înfrunte în acelaş timp indignarea întregei lumi civilizate şi deci rezistenţa ei. Ast­fel invocând pe doctorul Rakowski, contra doctorului Rakowski, nu ne gândim nici la facilul joc de a-1 prinde într’o gravă contrazicere, nici la meschinul scop de a-1 pune în opoziţie cu camarazii săi de luptă şi colegii săi de guvern, ci ne gândim numai la scopul pe care el întotdeauna l-a proclamat ca cel mai esenţial al vieţei şi politicei sale : la apărarea păcei şi la trium­ful dreptăţei.­tea doctorului Rakowski, o campa­nie la care şi scriitorul acestor rân­duri a avut modesta lui parte, şi nu am dezarmat până când dreptatea şi legalitatea nu au triumfat. Numai mulţumită acestei biruinţi, doctorul Rakowski a putut vorbi şi face de­­claraţiunile de mai sus, astăzi atât de preţioase pentru cauza Basara­biei româneşti. Şi de aceia nu e fără importanţă că lupta pentru Basarabia românească se duce prin acest ziar, al cărui întreg trecut mărturiseşte tăria lui democratică, mărturiseşte că el nu numai că nu e capabil să susţie­ o cauză ne­dreaptă, dar că nu ar fi în stare să nu o combată, oricum­ ar fi pentru dânsul consecinţele unei asemenea atitudini. Însuşi faptul că părerile doctorului Rakowski favorabile drepturilor noastre asupra Basara­biei, sunt invocate în lupta pentru aceste drepturi, de ziarul care altă dată a apărat şi drepturile de om şi cetăţean ale doctorului Rakowski, sporeşte valoarea dovezilor ce pro­ducem.. Repetăm: nu le spunem acestea pentru a reclama recunoaşterea vreunui merit care nu există, căci e vorba de o datorie, ci le spunem în interesul cauzei. Şi chiar dacă o cauză dreaptă nu ar câştiga prin locul potrivit de la care e apărată, ea ar perde desigur prin încerca­rea de a scoborî acel loc, dacă o asemenea încercare ar putea reuși. B. Brănișteanu * ' * ' Adunarea anuală a asociaţiei profesorilor secundari, ţinută la Cer­năuţi, a fost, de astă dată, puţin frecventată. N’au participat de­cât vreo sută de profesori.­­ Pricina? Guvernul a refuzat să acorde redu­cerea pe C. F. H., care, după un vechiu obiceiu, se acordă tuturor congreselor şi Întrunirilor de acest fel. Se înţelege că foarte puţini au fost în stare să facă sacrificiul pre­ţului integral al biletului de călă­torie, azi atât de urcat, căci statul el însuşi scumpeşte tot ce are de vânzare. De ce atâta zgârcenie? Guvernul poate invoca lipsa de fonduri când i se cere o nouă creaţiune. Dar pen­tru transportul profesorilor la Cer­năuţi, nu era nevoie de construirea unor nori căi ferate şi de procu­rarea de locomotive şi vagoane nouă. Bieţii noştri dascăli nu sunt atât de pretenţioşi încât să ceară trenuri speciale, acestea fiind destinate ex­­cluziv d-lor miniştri. Atunci? Inc’odată: de ce atâta zgârcenie ? .... Dar poate că nici n’a fost zgâr­cenie ! A fost numai plăcerea de a jigni pe dascăli, aceşti oameni plic­ticoşi cari afişează revendicări sub­versive, între cari şi aceea de a li se da leafă pentru munca lor, pe când guvernul găseşte că ar fi mai fru­­mos din parte-le să muncească gratis. Şi a mai fost ceva : intenţia de-a zădărnici o Întrunire în care guver­nul ştia că nu va fi lăudat. Şi, în adevăr, nici n’a fost. Profesorii, câţi au reuşit să-şi procure banii de drum, s’au arătat nemulţumiţi de proiectul de reformă şcolară, aşa cum a fost alcătuit în minister, fără colaborarea întregului corp dăscă­lesc, pe care ministrul respectiv pro­misese că o va cere. Despre starea materială îngrozi­toare, absolut insuportabilă, in care se află azi corpul didactic, am vor­bit de multe ori. Dacă guvernul nu poate să-i vie un ajutor, —căci aşa se scuză el — ar putea cel puţin să-l scutească de jigniri morale pe cari nu le-a meritat prin nimic.7. Am relevat în numărul nostru de eri, că în vederea primejdîei i­­minente a prăbuşirei francurii, şi pentru a-şi procura mîjloacele ne­cesare salvărei acestei monde, — guvernul francez n’a hezitat să ia faţă de bancherii america faţă de­­finanţa internaţională!'', anga­jamente cari, după concept!. „Vii­torului“ şi a inspiratorilor săi, sânt o adevărată înstrăinire a dreptului de liberă dispoziţiune a statului francez, un adevărat con­trol. Nu ne miră că la aceste obser­­vaţiuni ale noastre, „Viitorul“ se repede să răspundă că noi vroim controlul financiar pentru ţara noastră. Eram atât de siguri că vom primi acest răspuns, încât l-am prezis chiar în articolul nos­tru. Şi nici nu am insista asupra stupidei insinuaţiuni a oficiosului guvernului, dacă acesta de astă­­dată nu ar încerca şi un răspuns de fapt. Ce a primit guvernul francez să garanteze bancherilor americani, spune „Viitorul“, este pur şi sim­plu recunoaşterea unor principii de politică financiară sănătoasă, pe care d. Vintilă Brătianu le-ar şi practica. Noi credem că măcar atâta politică financiară sănătoa­să cât practică vistiernicul nostru, a mai practicat şi guvernul d-lui Poincaré. Dar nu de aceasta este vorba, cum nu poate fi vorba ca bancherii cari te împrumută să-ţi ceară ca garanţie ca să aplici o politică financiară rea, care ar compromite siguranţa creanţei lor. Ci este vorba că guvernul francez a acceptat un program financiar pozitiv şi negativ pe care şi l-au impus bancherii americani, că a­­dică a acceptat aceasta, nu pentru că are simţimântul demnităţei na­ţionale (arză-le focul de vorbe!) mai puţin desvoltat decât guver­nul nostru, dar pentru că are mai desvoltat şi simţul nevoilor econo­mice şi cel al răspunderei în vii­tor. Iată de ce guvernul francez a acceptat acele condiţiuni ale ban­cherilor americani pentru a obţi­ne de la ei un împrumut de o sută de milioane dolari,, pe cari finan­ciarii noştri le-a respins altădată când li se puneau pentru un îm­prumut de patru sute de milioane dolari. Repetăm: altădată. Acum, mulţumită politicei financiare „sănătoase“ a d-lui Vintilă Bră­tianu,­­ aceste condiţiuni nu mai sunt socotite ca suficiente. Ad. C­ârti noui de 1. SUCHIANU Ura roman financiar: „Lewis et Iréne”, de Paul Morand.­Reforma aerară româneasca în Enen­­­tera: lucrarea d-lui I. L. Evans­ crie Paul Morand în romanul său: Lewis et Iréne. Lewis era francez, Iréne era greacă. Sosit pe lume fără alte ar­me decât pretenția de a învinge, în toate, Lewis face irupţie în mijlo­cul obiceiurilor de timiditate şi in­firmitate a mediilor financiare franceze. Franţa este, sau în tot cazul era până mai deunăzi, ţara ciorapului de lână. Acel ce vine cu lovituri îndrăzneţe trece drept nebun dacă e slab, ajunge stăpân dacă e tare. Lewis era din ultima categorie, vorba de o societate viitoare, nu­­ Irene, făcea parte din cu totul altă prezentă. Căci mai treime vreme lume. Era dintr'o familie de acc-*1 până ce Capitalismul sa ajungă la ^ tea de bancheri, cum numai grecii I perfecţiunea şi la promptitudinea ni mai au. Evreii, protestanţii, se­ri­e de funcţionare de care nu o des­tsipesc în societăţi împletite unele Avem acum un roman al Socie­tăţii Capitaliste de mâine. De­sigur, „Utopiile“ şi „Atlan­tidele“ nu sunt noutăţi, nici rari­tăţi. Era totuşi ceva care nu se făcuse. Toate „Staatsromane“-le de până acum descriau o lume croită pe cu totul alte temelii decât lu­mea de astăzi. De aceea, interesul bizareriei era singurul. Acel al realităţii lipsea. Romanul de care vreau să vor­besc se deosebeşte de toate acestea. El descrie o lume reală: Societa­tea Capitalistă. Totuşi, este şi aci într’altele. Grecii au moştenit de la Antichitatea elenă acea instituţie curioasă a Familiei­ Comptoar, un­de rudenia şi finanţele fac un tot indivizibil. Rămăşiţă a vremurilor când prima grijă a marinarului­­negustor era să aprindă, pe pă­mântul nouei colonii, focul la care trebuiau să se încălzească zeii mari, sufletele bunicilor şi buni­­celor. Aceasta face din banca greceas­că o foarte ciudată instituţiune. Mai întâi, e cea mai conservatoa­re formă de capitalism. Conserva­tism în înţelesul cel bun. Finanţa grecească e singura care rămâne fidelă bunelor tradiţii, în timp ce capitalismul apusan se lasă încân­tat de formule noi şi primejdioa­­s­e. Iată în câteva cuvinte, cum descrie Paul Morand aceste două metode ale capitalismului con­temporan . ..Irene era dintr’un neam de ban­cheri giuvaergii, negustori de lingoti. Lewis era din generaţia care nu mai crede decât în plasamentele indus­triale, care n’a văzut în ochi aurul; dispreţuia băncile de depuneri, şi depunerile ele înşile, pe cari, fără nici-un scrupul, le întrebuinţa după fantezia lui, la nevoe chiar împo­triva dorinţei clienţilor care i le dase. Iréne urma tradiţia, socotea depunerea şi economia ca sfinte se întorcea în­spre obligaţiuni, titluri de Stat, luându-şi chiar osteneala să cumpere parlamentari şi ziare. A fi bancher, spunea ea, însamnă a respecta o mie de legi strâmte, a lucra fără temeritate. Lewis, cu a­­cel orgoliu feudal al vremilor de după război, nu avea nicio admiraţie pentru asemenea metode încete. Se înşela. Acuplarea politicei cu finan­ţele dă copii urâţi, dar cari trăesc ani mulţi.“ Lewis reprezintă prezentul şi viitorul. Iréne trecutul. Capitalis­mul contemporan e clădit pe spe­culaţie şi pe îndrăzneală, dar a­­desea ori e clădit în vânt. Iată de ce îl aşteaptă un faliment apro­piat. Iată de ce luând în bărac­ele foc metodele acelea prudente cari i-au făcut gloria dintâi, lucrează azi, ca să se înnalţe foarte sus pe­ar­te, dar ca să cadă, singur, într’o zi care e mai puţin departe de noi de cum s’ar crede. Dar în acea zi, singure supravieţuitoare ale Socie­tăţii capitaliste care se va fi dus, vor rămâne, ici şi colo, câteva fa­milii­ de greci din insule ale căror case vor fi un amestec de Serai şi de ghişeuri. Ele reprezintă tre­cutul care rămâne. Aliând fana­tismul patriotic cu spiritul comer­cial, solidaritatea domestică cu in­ternaţionalismul financiar, aceste familii-comptoare greceşti se vor aclimata în orice societate viitoa­re: socialistă, comunistă sau anar­histă. O altă idee care se desprinde, la tot momentul, din fiecare pagină a romanului lui Morand este su­­perioritatea femeei asupra bărba­tului. Desigur, autorul nu s’a gândit la aceasta. Lui, îi trebuia un mij­loc artistic de a pune, faţă în faţă, două metode capitaliste. Ca să le dea viaţă, Ie-a întrupat în doi oa­meni. Ca­ să le poată opune mai bine, ca să Ie poată ciocni mai des, ie-a dat sexe deosebite. Este o,în­tâmplare care ţine numai de tech­nică literară. Ceva mai mult Paul Morand nutreşte pentru femee un dispreţ surâzător şi irevocabil. Tot ce a­­Citiţi continuarea in pagina II -«’■ I Consiliul de miniştri stăruie să se o° du­se de reorganizarea ministerelor. ....După doi ani de dezorganizare me­todică, preocuparea actuală învederează cel puţin spiritul de variaţie al guvernului! Carnetul nostru Vesti de la ţară Nu „din“ ci „de la". E o mare deosebire, deoarece prin „de la" se înţelege în deosebi că e vorba, de plante, de animale şi de păsări. A­­dică am fost, cum se zice, pe la ţară. Iar gazetarul fiind o fire bles­temată, el nu poate vedea şi simţi ceva fără s’o dea în vileag. Iată deci ce ştiri v’aduc de pe lumea cu ver­deaţă, cu lumină şi cu aer curat. Mai întâi şi ’ntâi cucii, mierlele, ciocârliile, cintizoii, privighetorile, piţigoii şi alţi cântăreţi înaripaţi au înebunit, nu altceva. .Concertul în luncă e, anul aces­ta,­ de-o varietate şi intenzitate rară. Puzderie de cuci şi de privighetori în special, cari un moment nu tac ci într’una îşi po­vestesc simţirea lor cea vie. Se vede că traiul e eftin prin crânguri, căci glasurile sună a veselie şi a mulţu­mire pe-acolo. Şi-am stat numai eu trist şi gân­ditor în faţa zburdălniciei lor fără de sfârşit. Fiindcă, de­sigur, eu aveam şi creer, nu numai inimă ca ciripitorii lui Dumnezeu. Cu noi natura a fost vitregă, perfecţionân­­du-ne. • De la plante, însă, am veşti mai amestecate. Câmpiile sunt cam În­târziate,­­viile proaste, nucii dege­raţi. In schimb, va fi nămol de prune şi de mere. Probabil că dea­­ceia cântau privighetorile aşa de straşnic, unde vedeau merii înfloriţi atât de frumos, cum de mult n’am mai apucat. Aş putea chiar zice că nici n’am mai pomenit aşa mândreţe. Fiecare rămurică şi ramură erau bătute in flori, dela vârf şi până la coadă. Şi te sfinţea mirosul. O săptămână primăvara la ţară preţueşte cât un an de viaţă. Dacă leam număra numai cu primăveri! T. T. Alegerile din Franţa Două zile ne despart de alege­rile generale pentru Camera fran­­ceză, alegeri în care se va, decide odată, cu soarta guvernului Poin­caré, politica viitoare a Franţei şi implicit situaţia generală europea­nă. Cu câteva luni încă înainte, soar­ta blocului naţional care a triumfat în alegerile precedente şi pe care se întemeiază guvernul Poincaré, p­­­rea pecetluită. Şi cu atât mai sigu­ră era căderea guvernului. Forţele stângii unite şi ele intr'un bloc elec­toral, sporiseră considerabil. Lumea avea aerul să dorească o politică mai calmă, mai conciliantă de cât a d-lui Poincaré. Decepţiile acţiunii din Ruhr, legile fiscale propuse de guvern şi scăderea ameninţătoare a francului, înstrăinaseră puternicu­lui prim­ ministru, o bună parte din încrederea obștească. A intervenit insă un reviriment impresionant. Printr'un efort pro­digios, bătrânul şef al guvernului francez işi refăcu prestigiul. Un îm­prumut realizat cu o repeziciune fulgerătoare, puse capăt scăderii francului, scoţând pentru multă vreme din circulaţie pe speculanți. Profitând de un întâmplător vot de neîncredere, d. Poincaré iși refăcu ministerul pe baze mai largi și mai solide, aruncând peste tot pe miniș­trii ce se uzaseră. In fine, in politi­ca externă, acceptând raportul ex­perţilor care oferă putinţa unei de­finitive deslegări a problemei repa­­raţiunilor şi restabilind unele ra­porturi cu Anglia, d. Poincaré lipsi pe redutabilii adversari din stânga de principalul argument de luptă. Evident, aceste succese sunt de natură să impresioneze masa elec­torală, şi s-o convingă de necesitatea menţinerii guvernului Poincaré şi deci a actualei majorităţi. Acum în urmă, după dizolvarea Camerei, in­tervened două împrejurări noui, cari măresc şansele guvernului. Pri­mă e de ordin electoral intern. In timp ce blocul naţional s-a reconsti­tuit în aşa fel, în cât se prezintă unit în alegeri, stânga este frac­­ţionată, socialiştii nu colaborează de­cât pe alocuri cu radicalii şi radi­­calii-socialişti. Şi ştiut este că mul­tiplicarea listelor micşorează şanse­le fiecăreia din ele. A doua împreju­rare e de ordin extern: Ea stă in rezultatul alegerilor germane din Dumineca trecută. Sporirea reacţiu­­nii germane, impune Franţei menţi­nerea unei politici ferme, aşa cum o preconizează d. Poincaré. Consideraţiile acestea fac proba­bil un rezultat care să permită blo­cului naţional a menţine actuala formaţiune ministerială. Ceea ce nu înseamnă că stânga şi dreapta nu vor esi întărite din aceste importan­te alegeri.­ ­ ■ NAZBATII Grăuntele dl-lui Dragomirescu D-nul Mihalache Dragomirescu des­crie într’un lung foileton pe un profe­sor din Ardeal care se ’nebuneşte după d-sa, după dânsul, — după d-nul Miha­lache Dragomirescu. Ascultaţi ce scrie d. Mihalache însuşi: „Şi, deodată, nu ştiu cum vine vorba, că mă întreabă de unele lucruri pe care Ie-a citit în „Viitorul“. II interesează partea filosofică a chestiunilor, şi-l pa­sionează din ce în ce mai mult desfăşu­rarea ideilor mele cu privire la filosofie şi la literatură. îmi face impresia u­­nui pământ mănos în care asvârli gră­untele cu grămada şi par’că ai impresia că toate o să răsară“. Cum „a venit vorba“ înţelegem noi, l’a întrebat d. Mihalache cu discreţie: — Mă citeşti ? Şi bietul om, ce să zică? Oricum îl plângem că a suferit grămezile de... grăunte pe cari i le-a aruncat generozi­tatea d-lui Mihalache... K1X. 0 vizită la Brăila de CONST. BACALBAŞA Invitat de preşedintele „Ligii Culturale“, secţia din Brăila, ca să ţin o conferinţă în localitate am fost în ziua de 4 Mai. Am regăsit acest oraş tot atât de frumos pe cât l-am lăsat. Structura lui este unică prin­tre oraşele din vechiul regat. Stra­­de largi şi drepte, trotuare încă­pătoare, perspective pitoreşti, plan de sistematizare. Apoi este pava­­giul şi luminatul electric în tot o­­raşul şi întreţinerea foarte îngri­jită, fapt care vine spre cinstea actualului primar d. Portocală. Oraşul Brăila care, atunci când l-am părăsit în 1878, număra ce­va mai mult de 40 mii locuitori, astăzi a trecut de 100 de mii. Un oraş în plină prosperitate e­­conomică, cu un mare avânt din punctul de vedere al creşterei po­pulaţiei, cel mai modern dintre o­­raşele vechiului regat, şi, în ace­laş timp, foarte viu şi pentru ac­tivitatea culturală, şi pentru acti­vitatea artistică, şi pentru activi­tatea naţionalistă. Bătrânul profesor Atanase Po­­pescu stă în fruntea Ligei Cultu­rale, şi activităţei sale neobosite se datoreşte ciclul de conferinţe ţinute în Brăila de către atâţi con­ferenţiari veniţi din Bucureşti. Iancu Berceanu, vechi parla­mentar şi fost primar al Brăilei stă în fruntea sindicatului agri­col pe care îl conduce cu multă competenţă şi sârguinţă. Am vizitat instalaţia, cu nume­roasele depozite de tractoare, plu­guri, produsele activităţii particu­lare din întregul judeţ: săpunu­rile, brânzeturile, opincăria, etc., etc. Acolo se văd roadele muncei colective şi ale îndrumărei pri­vate. Se simte propăşirea gene­rală şi un avânt care dă încredere în puterile naţionale. Apoi este sindicatul viticol de sub preşedinţia d-lui avocat Clo­­ny un vechi democrat şi luptător populist. D. Clony, victimă în acest mo­ment, a unei acuzaţiuni ridicole — este acuzat că înlesneşte pro­paganda bolşevică în România — conduce sindicatul său cu activi­tatea şi pasiunea pe cari le-a pus întotdeauna în actele sale. O figură, cu adevărat populară în România, este aceea a lui Gh. Caravia cunoscutul cântăreţ şi compozitor. Fire artistică, înfăţişare impu­nătoare şi distinsă, figura deschi­să şi atrăgătoare încadrată în pă­rul astăzi bălan al unei bărbi pa­triarhale, Iorgu Caravia, a avut zilele lui de mare glorie ca om şi ca artist. Acum a donat suma de un mi­lion — şi bine­înţeles, că nu este la capătul generozităţei sale — spre a se funda în localitate o A­­cademie muzicală, care va purta numele său. Ne­având copii cărora să le transmită însemnata sa avere, a avut nobila ideie de a sacrifica o mică parte spre a lăsa oraşului în care s-a născut şi trăeşte un monument demn de marele său talent. Am văzut proiectul acestui mo­nument a căruia realizare cred că va începe cât de curând. Brăila este un oraş cu tradiţii muzicale, încă mai înainte de răz­boiul din 1877, un farmacist dis­tins numit Sofocle Rasty Petalis a înfiinţat o societate filarmonică din care făceau parte toţi aceia cari iubeau muzica şi o practicau. Tradiţia a lăsat urmaşi aşa că astăzi un Caravia, pe lângă că va face numele său nemuritor dar va lăsa şi oraşului Brăila, — atât de sărac în monumente — o institu­ţie şi o clădire demnă de arta pe care o va glorifica. •Fiindcă dacă Brăila are atâtea calităţi edilitare, dacă stradele ii sunt largi, dacă pavagiul e bun. (Citiţi continuarea în pagina.­­I-a) Chestia zilei Pentru Bocșa Montană -- Munca pregătitoare -­ D. IONEL BRATIANU­­ Urnele pe cari le au ei acolo sunt bune pentru votare , dar pentru des­­puiarea scrutinului trebuie să le expediez urna speciale.

Next