Almanah Convorbiri Literare, 1984

Reacția lui Fiske la aceste relatări cu panica. Ii mări onorariul lui Purvis și îl zori să-l găsească pe Dexter. Veni anul 1950 dar nici un alt raport. Detectivul ajunsese la un anume Tom Jones, proprietarul băr­cii, pe care Dexter o închiriase în vara anului 1935 pentru a pleca în largul golfului Narrangansett. Tom Jones ședea pe banca vîslașului cînd Dr. Dex­ter scufundase cutia de metal cu cristalul lucitor. Bătrînul răspunse la toate întrebările. Relatările sale fură înregistrate de detectiv și trimise împre­ună cu raportul. Jones găsise comanda cam hazlie. Doctorul le ofe­rise „douăzeci de dolari ca să iasă noaptea pentru a arunca misterioasa cutie. Spunea că era o moș­tenire veche de care voia să scape. Dar în timp ce vîsleam în golf se uita tot timpul la piatră și murmura ceva într-o limbă străină. Nu suna­u fran­ceză, germană, sau italiană. Poate poloneză. Cuvin­tele nu mi le amintesc. Dar se purta ca un om beat. Nu că aș vrea să-l vorbesc pe doctorul Dex­ter de rău, vă rog să mă înțelegeți. Se trage din­­tr-o familie veche de la noi, chiar dacă, după cîte știu, de atunci n-a mai dat pe aici. Dar mă gân­deam că poate trăsese cam mult la măsea și făcuse vreun pariu. Altfel de ce să-mi fi dat douăzeci de dolari ? Cînd a scăpat de obiectul ăla părea foarte bucuros. La întoarcere îmi zise să nu mai vorbesc cu nimeni de treaba asta, dar după cinște ani pot să vorbesc.“ Fiske căpătă curaj. In sfîrșit avea ceva palpabil în mînă, o informație autentică. Ii dădu lui Purvis un nou onorariu cu indicația de a continua cău­tarea lui Ambrose Dexter. Trecură cîteva săptămîni de­­ așteptare. Apoi, primăvara tîrziu, veni vestea pe care o aștepta Fiske. Dr. Dexter se întor­sese pentru a locui din nou în strada Benefit. Feres­trele erau deschise și un servitor răspundea la te­lefon sau la soneria de la ușă. Dr. Dexter nu era de abordat nici pentru detectiv nici pentru alții. Era în refacere, așa se spunea, după o boală con­tactată în cadrul slujbei sale oficiale. Servitorul lua cartea de vizită a lui Purvis și promitea să-i co­munice Dr. Dexter mesajul său, dar repetatele vi­zite nu duseră la nici un rezultat. Purvis, care ur­mărea casa și vecinii, nu reuși să-l zărească pe medic, nici să găsească pe cineva care să-l ză­rească pe convalescent pe stradă. Alimente erau predate regulat, poștașul aducea scrisori și ziare. Ferestrele casei din strada Benefit erau luminate. Adevărul era că aici era și singura constatare con­cretă pe care Purvis o putea face în privința vre­unei neregularități în felul de viață al Dr. Dexter : acesta lăsa lumina electrică să ardă 24 de ore pe zi. Fiske trimise prompt o nouă scrisoare către Dr. Dexter, apoi încă una. Din nou rămase fără răs­puns, Fiske luă o hotărîre. Voia să meargă la Pro­vidence și să-l viziteze pe Dexter, orice s-ar fi întîmplat. Bănuiala sa putea fi fără temei, iar pre­supunerea sa în privința unei legături între Dexter și moartea prietenului său putea fi o greșeală. Dar scormonise și cercetase cinsprezece ani și era tim­pul să pună capăt zbuciumului său interior. In vară îl înștiință telegrafic pe Purvis de intenția sa și îl rugă să vină la el la hotel. Acesta era motivul ultimei vizite a lui Edmund Fiske la Providence. Era ziua în care echipa New York Giants a pierdut meciul, în care două pan­tere negre evadaseră de la circul Langer, în care șoferul de taxi William Hurley avea chef de vorbă. Purvis nu apăru la ora stabilită și nerăbdarea lui Fiske era așa de mare încît se hotărî să acționeze fără detectiv. La căderea serii luă taxiul și se în­dreptă spre Benefit Street. Ferestrele de la etaj erau luminate. Pe ușa de stejar strălucea o plăcuță cu inscripția „Dr. Am­brose Dexter, Medic“. Fiske prinse curaj. Medicul nu căuta să-și ascundă prezența sa în această casă, chiar dacă nu se arăta în persoană. Luminile aprinse și numele de pe ușă păreau a fi un semn bun. Fiske sună. După cîteva secunde îi deschise un om mărunt, cu pielea închisă la culoare și puțin adus de spate. „Poftiți ?“ „Cu Dr. Dexter, vă rog.“ „Dr. Dexter nu primește. E bolnav.“ „Ați putea, vă rog, să-i transmiteți ceva ?“ Negriciosul zîmbi. „Desigur“ „Spuneți-i că Edmund Fiske din Chicago ar vrea să-i vorbească pentru cîteva minute. Am venit în acest scop de la Chicago și ceea ce vreau să-i co­munic durează foarte puțin.“ „Așteptați, vă rog.“ Ușa se închise. Fiske rămase în lumina amur­gului, mutîndu-și servieta dintr-o mînă în alta. Deodată ușa se deschise din nou. „Domnule Fiske, sînteți domnul care a trimis scrisorile ?“ întrebă servitorul. „Scrisorile... a, da, eu sînt acela. Nu știam că Dr. Dexter le-a primit.“ „Asta nu vă pot spune eu. Dar Dr. Dexter mi-a spus că puteți intra dacă sînteți domnul care i-a scris.“ Fiske își îngădui un oftat de ușurare cînd trecu pragul. îi trebuiseră cinsprezece ani ca să ajungă aici. „Mergeți sus, vă rog. Il veți găsi pe Dr. Dexter în camera de studiu, chiar la capătul scării. Fiske urcă treptele, traversă un hol și intră în­­tr-o cameră spațioasă, luminată pînă la ultimul col­țișor. Dr. Dexter se ridică dintr-un fotoliu de lingă cămin. Fiske se văzu față în față cu un domn înalt, elegant îmbrăcat, trebuind să aibă cel puțin cinci­zeci de ani, dar arătînd de treizeci și cinci. „Deci dumneavoastră sînteți Edmund Fiske“. Vocea suna plăcut, strînsoarea mîinii îi era caldă și fermă, zîmbetul natural și prietenos. „Nu doriți să luați loc ?“ zise el și, cu o ușoară plecăciune, indică un scaun. Fiske era uluit; în mișcările și comportarea amfitrionului său nu se vedea nimic din vreo boală prezentă sau trecută. Cînd Dr. Dexter se întoarse în fotoliul său, Fiske observă peretele plin de cărți din partea stîngă a încăperii. Coperțile mai multor tomuri vechi și vo­luminoase îi atraseră atenția și se apropie să le deslușească titlurile. Pentru prima oară în viață avu ocazia să vadă lucrări legendare precum De vermis mysteriis, Li­ber Ironis și aproape mitica versiune latină după Necronomicon. Fără a cere voie lui ultima în mînă și citi în paginile îngălbenite. Era ediția din 1622. Se întoarse apoi spre Dr. Dexter. „Deci dumnea­voastră trebuie să fi fost acela care a găsit cărțile în biserică,“ zise el. „Lovecraft le-a amintit în po­vestirea sa, iar eu m-am tot întrebat ce s-a în­­tîmplat cu ele.“ „Da, mi le-am însușit,“ spuse Dexter. „Am con­siderat că nu ar fi înțelept să lași asemenea cărți în voia soartei, sau să le dai pe mîna unor func­ționari nepricepuți. Ca să nu mai vorbim de con­ținutul cărților și de ceea ce s-ar putea întîmpla dacă astfel de cunoștințe ar fi folosite greșit.“ Cu șovăială, Fiske puse cartea înapoi, apoi se așeză pe un scaun în fața lui Dexter. „Nu vă jenați,“ spuse Dexter cu un zîmbet prie­tenos. „Să trecem la subiect fără multe introduceri. Vreți să știți ce rol am jucat în afacerea car­e a dus la moartea prietenului dumneavoastră.“ „Da, există unele întrebări pe care aș vrea să vi le pun.“ „Vă rog.“ Medicul își ridică mîna îngustă și bron­zată. „Nu prea stau bine cu sănătatea și vă pot acorda doar cîteva minute. Permiteți-mi să vă spun ce știu.“ „Cum doriți“. „Pe prietenul dumneavoastră, Robert Harrison Blake l-am văzut doar o dată,“ zise Dexter. „Era într-o după-amiază de sfîrșit de iulie, în 1935. M-a căutat aici, ca pacient.“ 212

Next