Almanah Convorbiri Literare, 1984
„Asta n-am știut!“ exclamă Fiske. „Nu era nici un motiv să afle și un al treilea," spuse medicul. „Pretindea că suferă de insomnie. L-am consultat, i-am prescris niște medicamente și l-am întrebat dacă în ultimul timp avusese greutăți, sau crize nervoase. La care îmi relată vizita sa la biserica de pe Federal Hill și ce găsise acolo. Nu am considerat povestirea sa ca pe o simplă halucinație isterică. Ca membru al unei vechi familii din acest oraș, eram obișnuit cu legendele care circulau în privința sectei Înțelepciunii stelelor și a așa numitului vizitator din întuneric. Domnul Blake își arătă frica sa inexplicabilă față de poliedrul de cristal și îmi spuse că îi e teamă să nu fi intrat cumva în legătură cu ființa din vechea biserică. Desigur nu puteam să recunosc raționalitatea ultimei afirmații. L-am încurajat și l-am sfătuit să părăsească orașul. Apoi, în august, îmi parveni vestea morții lui Blake. Am citit din întîmplare anunțul din ziar și mi-am amintit de pacientul meu." „Și apoi ați intrat în biserică,“ zise Fiske. „Dumneavoastră n-ați fi făcut așa ? Povestirea lui Blake și ciudatul lui sfîrșit la scurt timp după aceea — coincidența asta m-a făcut curios. Am intrat deci în biserică. Am luat cărțile și cutia cu poliedrul. Apoi am închiriat o barcă și am aruncat piatra blestemată în golful Narrangansett, unde nu mai putea face nici un rău. Cînd am aruncat cutia, capacul era deschis, căci, după cum știți, numai întunericul îl poate atrage pe vizitator, iar acum piatra este expusă pe veci la lumină. Mai mult nu vă pot spune. Îmi pare rău că activitatea m-a împiedicat să intru în corespondență, sau să am o întrevedere cu dumneavoastră în anii care au trecut. In ce-l privește pe prietenul dumneavoastră, Blake, vă pot da, în calitate de medic, un raport asupra stării cadavrului său, dacă puneți vreun preț pe asta. Mîine vă pot trimite o hîrtie la hotel.“ Dexter se ridică dînd de înțeles că întrevederea s-a terminat. Fiske rămase așezat, cu servieta pe genunchi. „Acum dacă ați vrea să mă scuzați...“ spuse medicul. „Doar un moment, mai am depus o întrebare două, de al căror răspuns v-aș fi recunoscător.“ „Desigur." Dacă Dr. Dexter era enervat, nu se arătă. „L-ați văzut pe Lovecraft înainte, sau după ultima sa boală ?“ „Nu era pacientul meu. Nu l-am întîlnit pe acest om, deși știam de el și de activitatea sa.“ „Ce v-a determinat să părăsiți orașul Providence imediat după moartea lui Blake ? „Coincidența a fost doar pură întîmplare. Interesul meu pentru fizică a fost mai tare decît cel pentru medicină. După cum probabil știți, în ultimii doisprezece ani m-am ocupat de energia atomică și fuziunea nucleară. Săptămîna viitoare voi pleca deja din oraș pentru un ciclu de conferințe la diverse universități.“ „Asta sună foarte interesant pentru mine, domnule doctor“, zise Fiske. „Pe lingă asta, pe Einstein l-ați întîlnit vreodată ?“ „Da, acum cîțiva ani. Am lucrat cu el... dar asta n-are a face cu problema noastră, cred. Acum v-aș ruga să mă scuzați. Aceste chestiuni le putem discuta altă dată.“ Nerăbdarea lui, luase proporții și nu mai putea fi ascunsă. Fiske se ridică, luă servieta într-o mînă și cu cealaltă stinse lumina lămpii de birou. Dr. Dexter veni și o aprinse la loc. „De ce vă e teamă de întuneric, doctore ?“ întrebă Fiske. „Nu mi-e teamă“. Dar pentru prima oară Dexter păru să-și piardă controlul. „Cum de v-a venit ideea asta ?“ „Poliedrul de cristal ”" spuse Fiske. „Cînd l-ați aruncat în mare, v-ați pripit. Nu v-a trecut prin cap că piatra va fi în întuneric la fundul golfului, chiar dacă rămînea deschis capacul. V-ați uitat la piatră și precum Blake, ați stabilit legătura psihică. Și cînd ați aruncat obiectul, l-ați încredințat întunericului veșnic, iar puterea înțelepciunii străine avea cale liberă. De aceea ați părăsit orașul, de teamă că necunoscutul va veni, așa cum a venit la Blake. Și fiindcă știați că își va începe jocul său nebun.“ Dr. Dexter se îndreptă spre ușă. „Trebuie să vă implor să plecați,“ spuse el. „Dacă sînteți de părere că mi-e frică de vizitatorul din întuneric, sau orice altă dihanie m-ar urmări, și că de aceea aș ține lumina aprinsă, vă înșelați.“ „Desigur“, spuse Fiske. „Știu că de asta vă e frică — fiindcă e prea tîrziu. Vizitatorul trebuie să fi fost de mult la dumneavoastră — chiar scurt timp după ce ați aruncat poliedrul în întunecimea mării. Necunoscutul a venit, dar, nu v-a omorît, ca pe Blake, ci v-a folosit. De aceea vă temeți de întuneric. Pentru că vă temeți, ca și necunoscutul, să nu fiți descoperit. Vizitatorul din întuneric nu l-a ucis ci s-a contopit cu dumneavoastră. De cincisprezece ani nu mai există nici un Dr. Dexter. Există doar învelișul, locuit de o entitate mai veche decît lumea, o entitate care lucrează tenace la distrugerea întregii omeniri. Ea a fost aceea care s-a transformat în fizician, care a pătruns în cercurile militare și de fizică atomică, ajutîndu-i pe cei de acolo să descopere fuziunea nucleară. Ce triumf pentru dumneavoastră cînd a căzut prima bombă atomică ! Iar acum i-ați dezvăluit omenirii taina bombei cu hidrogen și îi veți adăuga și altele. Ii veți dezvălui mai multe posibilități, pentru a o nimici. Mi-au trebuit ani de zile pînă am găsit dovezile, cheile miturilor aventuroase despre care a scris Lovecraft. Căci el a scris în parabole și alegorii, dar a scris adevărul. Iar și iar v-a prorocit venirea. In cele din urmă o știuse și Blake, cînd i-a spus vizitatorului din întuneric pe nume.“ „Și numele este... ?“ spuse Dexter nerăbdător. „Nyarlahotep !“ Dexter izbucni în rîs. „Mă tem că ați căzut în aceleași fantasmagorii ca Blake, și ca prietenul dumneavoastră Lovecraft. Oricine știe că Nyarlahotep e pură născocire — o parte din ceea ce constituie mitul Lovecraft.“ „Așa am crezut și eu pînă i-am găsit poeziile. In ele totul se completa într-un tablou — vizitatorul din întuneric, fuga dumneavoastră, interesul subit pentru fizica nucleară. Vorbele lui Lovecraft căpătară pentru mine un nou înțeles. Ascultați. „Și în sfîrșit, din lumea uitată a Egiptului, Veni Cel întunecat, în fața căruia felahii se-nchinau, și căruia fiarele cu sfială îi lingeau mîinile...“ Dexter făcu o mișcare nervoasă cu mîna. „Asta vrea să fie o aluzie la culoarea pielii mele ? O legătură fără sens, dar dacă vreți să știți — culoarea pielii mele e rezultatul unei șederi prelungite la Los Alamos, sub soarele Noului Mexic.“ Fiske nu ținu seama de explicație. Recită mai departe : ...iar în curînd marea născu odraslă otrăvită. Pămîntul se crăpă, și urlară zorii, plezintă orașele oamenilor, împrăștiind moarte. Nimicind tot ce doar în joacă plămădise, timpul Haos suflă praful de pe pămînt...“ „Astea sînt aiureli !“ strigă Dexter. „Chiar și în starea dumneavoastră agitată, trebuie să recunoașteți asta ! Poezia asta nu trebuie luată ca atare. îmi ling mie fiarele mîinile ? Iese ceva din mare ? E vreun cutremur ? Suferiți de o boală ce se poate numi frică isterică de atom. Ca mulți alți oameni simpli sînteți convins că munca noastră pe tărîmul fuziunii atomului va duce la distrugerea pămîntului, încercați să vă băgați produsele fanteziei într-o hăinuță rațională.“ 213