Amfiteatru, 1967 (Anul 2, nr. 13-24)

1967-07-01 / nr. 19

312-313 SCIENCE FICTION • SCIENCE FICTION • SCIENCE FICTION • SCIENCE FICTION • SCIENCE FICTION • SCIENCE FICTION • SCIENCE FICTION • SCIENCE FICTION PROLIFERAREA SPECIILOR ŞI LIMITELE GENULUI Deşi discuţiile teoretice asupra definirii şi limi­telor literaturii de science­ fiction n-au ajuns încă la rezultate unanim acceptate, iar marea diversitate a producţiilor contemporane ale ge­nului îngreunează şi mai mult o asemenea încer­care, anumite tendinţe de structurare, anumite teme şi modalităţi specifice devin din ce în ce mai pronunţate. De fapt, în ciuda ilustrelor filiaţii revendicate, science-fiction s-a format ca gen literar abia în prima jumătate a secolului nostru, la capătul unui proces început cu Wells sau Jules Verne, câteva decenii înainte. Pentru că science-fiction nu e o literatură a viitorului, ci a prezentului, „ceea ce contează într-un roman bun de science-fiction nu e de fapt nici ştiinţi­ficul şi nici fantasticul — scria Jean Louis Curtis — ci ipoteza filozofică, privirea nouă asu­pra naturii şi puterilor omului, a locului său în univers, a viitorului şi scopurilor sale“. De aceea, mai înainte a fi o imaginare a viitorului, o anti­cipaţie, science-fiction e o expresie a prezentului, cu temerile, angoasele şi eşecurile sale, cu idea­lurile, victoriile şi valorile sale. La început, literatura de science-fiction a cu­prins un număr restrîns de teme ; cu timpul ele s-au ramificat, s-au îmbogăţit substanţial. Civi­lizaţia viitorului, ipotezele asupra evoluţiei uma­nităţii, constituie astfel unul din cele mai vechi subiecte de meditaţie social-filozofică, modali­tatea genului de science-fiction oferindu-i un cadru favorabil „Utopia“ modernă cunoaşte deja cîteva exemple celebre: 1948 de Orwell sau Brave New World din Huxley. Pentru Felix Aderca în Oraşele scufundate (1938) era un pri­lej de critică a unor forme sociale perimate, ca şi pentru Ray Bradbury sau Gerard Klein cu a sa Civilizaţie K 190. Cosmicul, lumile necunoscute a căror explorare omul a început-o, ocupă, cantitativ, o mare supra­faţă a genului. Se impun însă delimitări. Isaac Asimov, Alfred Bester, Jacques Sternberg şi alţii iau planetele necunoscute ca un simplu decor în care pasiunile şi contradicţiile umane au ace­laşi aspect ca cele terestre. „Autorul secolului XVIII folosea insulele Paci­ficului pentru a da unei fabule aparenţa reali­tăţii, scrie Michel Butor. Astăzi, cînd exploata­rea suprafeţei pămîntului e aproape încheiată, autorii preferă să-şi plaseze insulele în cer.“ Tema cosmică, în tratarea unor scriitori ca A. Dnieprov, S. Lem sau a pleiadei de autori români de science-fiction cunoaşte şi alt aspect : pre­zentarea capacităţilor umane de a extinde cu­noaşterea, de a se adapta şi de a se comporta corespunzător în împrejurări excepţionale. Ca şi la Catherine L. Moore, în VAventurier de l’es­­pace, tema aceasta prelungeşte mitul lui Ulise, perpetuînd unul din principalele atribute ale omului : dorinţa de a infringe limitele necunos­cutului, setea şi idealul cunoaşterii. Vizitatorii tereştri aduşi în literatură de Wells cu Războiul lumilor se leagă, după opinia lui King­sley, de „complexul insecurităţii sau dorinţa de securitate“. Sunt în fond rămăşiţele concepţiei superstiţioase a „micimii omului“ a posibilităţilor iraţionale ca diverse civilizaţii galactice răuvoi­toare să înghită terra. Aceluiaşi complex îi da­torăm în science-fictionul occidental şi lucrările legate de tema anomaliilor şi schimbărilor în legile ce guvernează lumea. Aşa-zisa „eventu­ală dispariţie a rasei umane“ nu e pusă numai în seama extratereştrilor. Catastrofe naturale (ca la Conan Doyle în clasica Centură toxică, reîntoarcerea perioadei glaciare prin îngheţarea treptată a pămîntului (operă a unei mîini crimi­nale la Beleaev) sau expansiunea unor alte forme ale vieţii terestre, furnici, şoareci — luate ca simboluri ale unei societăţi de tip fascist (la Arthur C. Clarke sau R. Shecklly), trec pe prim plan. Cu Wells, Capek sau William Goldug, (cu The Inheritors) tema aceasta este una din puţinele care a dat capodopere de talia „utopiilor“ sus­­amintite ; menţionăm astfel şi The Death of Gram de John Cristopher sau The Black Cloud a lui Fred Hoyle. Oamenii preistorici, pterodac­­tili, treziţi din le­targii milenare de bombele ato­mice, au invadat şi filmul de science-fiction alături de monştri sintetici, urmaşi ai lui Fran­kenstein. Androizii şi roboţii, creaţii ale tehnologiei şi ştiinţei (sau pseudoştiinţei) sunt, alături de mu­tanţi alte subiecte preferate. O parte din ei provin tot din spaima faţă de consecinţele dez­voltării tehnicii, care duce pînă la decretarea superiorităţii maşinii asupra omului. In The Defenders de P­hilip K. Dick, oamenii s-au mutat sub pământ, lăsînd la suprafaţă armate de roboţi, care le transmit neîncetat rapoarte alarmante despre războiul pe care-l duc între ei. O echipă de îndrăzneţi rupe interdicţia de a ieşi la supra­faţă şi află că roboţii au încetat lupta o dată cu sigilarea intrărilor, dar, socotind pe oameni ca­pabili să reînceapă războiul absurd, i-au împie­dicat să iasă, trimiţînd mereu rapoarte false... Pe de altă parte, roboţii şi androizii scăpaţi de sub control continuă vechea temă fantastică a „savantului nebun“, ilustrată de Dr. Moreau al lui Wells, Mabuse, Fu-Manchu, sau mai recenţii Dr. Thorkel şi Dr. Cyclops, tot aşa cum tema „mutaţiilor“ are la bază dedublarea doctorului Jeckyll, eroul lui R. L. Stevenson, ereditatea monstruoasă a „omului-lup“, sau magia din Stu­dentul din Praga a lui H. H. Ewers. Urmaşe ale acestor cărţi Mîine cîinii de Cliffod Limak, Uni­vers în nebunie de Brown. Mai mult decit oamenii de Skrogeon, ca şi aproape întreaga operă a lui Alfred Van Vogt şi N. P. Lovecraft s-au făcut ecoul celor mai curioase excepţii ale biologiei ca şi celor mai teribile paradoxuri. Tot pe tema „savantului nebun“, explicată şi ea prin alte nejustificate „temeri asupra creşterii continue a cunoaşterii“ s-au născut şi invenţiile excepţionale puse în slujba distrugerii. Dacă Hugo Gernstack, unul din întemeietorii genului, pronostica în 1911 hypnobioscopia sau televiziu­nea tridimensională în culori, în romanul său Ralph 124 C 41+ , urmaşii săi (ca Frederic Brown, Robert A. Heinlein etc.) au trecut pe primul plan anarhia militaro-socială, ca unic re­zultat al dezvoltării cercetării ştiinţifice. Marii maeştri ai genului, un Ray Bradbury, un George Langelaan, au ştiut însă întotdeauna adevărata măsură a efortului de cunoaştere. Bob, savantul din excelenta nuvelă a lui Langelaan, Musca, descoperitorul aparatului cu care poate produce dezintegrarea şi reintegrarea imediată a materiei vii, se jertfeşte perfect conştient de responsabilitatea asumată. Science-fiction cunoaşte şi aventura gratuită. Space-opera, un fel de western cosmic, în care „Marte ia locul Arizonei..., eroul nu ucide cu un Colţ de şase focuri, ci cu un „dezintegrator atomic“ (K. Amis) şi unde inamicii sunt fiinţe extraterestre cu ochi de cărăbuşi — B.E.M., adică „bug-eyed monster“ un fel de urangutani supra­realişti purtînd în tentacule fecioarele răpite, ca în Voyage of the Space Beagle de von Vogt. Asemenea romane cosmice de capă și spadă pe care editurile americane le lansează fără înce­tare, avînd drept creator de gen pe Rider Hag­gard un „the“, şi pe Edgar Rice Burrought şi Lovecraft capi de afiş intoxică mai ales paginile magazinelor ilustrate. Cu o candoare... ironică Bradbury parafrazează deseori cruzimea gra­tuită. In The Man Upstain, eroul este un copil de 11 ani care disecă un om — socotit extrate­restru — şi înşiră pe jos organele interne ale acestuia, nişte fibre gelatinoase. Cînd i se spune copilului : „lasă, o să vină vacanţa şi ai să uiţi această poveste îngrozitoare, el ridică nişte ochi uimiţi : „De ce îngrozitoare ? Ce e rău în ea ? Nu mă simt rău de loc“. Iar în Skeleton, eroului îi pătrunde în corp o creatură aparent umană, capabilă să-i deraieze interior scheletul. Intrînd în cameră, soţia lui vede o meduză gelatinoasă pe covor. „Ar putea-o îndepărta cu un pas. Dar cînd meduza te strigă pe nume...“ „Visul ştiinţific presupune soliditatea lumii reale, spune Roger Caillois. Temele principale ale lite­raturii de anticipaţie izvorăsc din întrebările rea­le ale epocii noastre în care axiomatica ştiinţelor şi dislocarea categoriilor tradiţionale — spaţiu, timp, cauzalitate — obligă la un continuu efort de imaginaţie.“ Astfel definită, această literatură specific mo­dernă, cu marea sa arie tematică, poate rivaliza cu literatura tradiţională cu condiţia să nu se lase o clipă pradă arbitrariului, gratuitului sau pesimismului funciar. EUGEN PATRICHE Doctorul Michaelson îşi însoțea nevasta, al cărei nume era doamna Mi­chaelson, prin sera-labo­­rator. Ea punea piciorul acolo pentru prima oară după mai multe luni și observă că apăruseră multe utilaje noi. — Deci vorbeai serios, John — zise ea, în sfîrșit — cînd îmi spuneai că faci experiențe pentru a comunica cu florile. Cre­deam că glumești. — Nicidecum, răspunse doctorul Michaelson. Don- FREDERIC margarete BROWN trar părerii comune, florile posedă un anumit grad de inteligență. — Dar evident că nu pot să vorbească ! — Nu cum vorbim noi. Totuși, contrar părerii comune, pot să comunice, în mod telepatic, ca să zic aşa, şi mai curînd prin gînduri figurate decît prin cuvinte. •— Intre ele, poate, dar sigur că... — Contrar părerii co­mune, draga mea, pînă și comunicarea umano-flo­­reală e posibilă, cu toate că pînă acum am reuşit să stabilesc doar o comu­nicaţie în sens unic. Iz­butesc adică să înțeleg gîndurile lor, dar nu să trimit mesaje din mintea mea către a lor. — Dar... cum poate să funcționeze, John ? — Contrar părerii co­mune — răspunse soțul ei — gîndurile, fie umane, fie floreale, sînt unde e­­lectromagnetice, care pot... Va fi mai simplu să-ți arăt, dragă. O chemă pe asistenta sa, care lucra în celălalt ca­păt al încăperii : — Domnișoară Wilson, vrei, te rog, să aduci co­municatorul ? Domnișoara Wilson aduse comunicatorul. Era un cerc frontal legat prin­­tr-un cablu de o baghetă subțire prevăzută cu un miner izolat. Doctorul Michaelson puse cercul pe capul soţiei şi îi dădu bagheta. — E într-adevăr simplu, spuse el. Ţii bagheta lin­gă o floare şi ea va func­ţiona ca o antenă pentru a-i capta gîndurile. Aşa vei descoperi că, con­trar părerii comune... Dar doamna Michaelson nu-şi mai asculta soţul. Ţinea bagheta lingă un vas cu margarete aşezat pe pervaz. După o clipă, lăsă bagheta şi scoase din poşetă un mic revolver. Intîi îşi împuşcă soţul, apoi pe asistenta lui, domnişoara Wilson. Contrar părerii comu­ne, margaretele vorbesc. „N-aţi spus nimic — îmi reproşară cîţiva cititori — despre cazul domnului Languille, unul din­tre cei mai recenţi acefalizaţi ai noştri“. N-am spus nimic despre cazul domnului Languille pur şi simplu pentru că nu era nimic de spus în legătură cu acest delinc­vent banal. Am să mă revanşez însă în cale ce urmează. Mai iuţii, luaţi cunoştin­ţă, vă rog, de acest arti­col extras dintr-un organ cit se poate de serios, cum indică numele său, Analele Medicinii şi Chi­rurgiei străine : „La 18 aprilie 1868, în în­chisoarea din Villarica (provincia Minas Gerais), în Brazilia, a avut loc o dublă execuţie capitală, aceea a numiţilor Aveiro şi Carines. Potrivit regulilor, execu­ţia s-a desfăşurat cu uşi­le închise, chiar în închi­soare, în prezenţa docto­rului Lorenzo y Carmo din Rio de Janeiro, foarte cu­noscut de lumea ştiinţifi­că pentru remarcabilele sale lucrări asupra apli­cării electricităţii la fi­ziologie şi pentru succe­sele sale în operaţiile de autoplastie. Abia căzuseră cele două capete, cînd doctorul Lo­renzo şi unul dintre asis­tenţii săi îl reaşezară pe cel al lui Aveiro pe trunchi şi îl prinseră cu FERRUCCIO ALESSANDRI în depărtatele ţinuturi ale Orientului trăia un prinţ înţelept şi bun. El avea mai multe neveste, mai mulţi fii şi mai multe concubine decît oricare alt prinţ şi poporul îl iu­bea. Totuşi, era nemulţu­mit. Pînă cînd într-o zi se hotărî să-i salute pe ai săi şi să plece în cău­tarea Adevărului. Sau măcar a unui adevăr oa­recare. Ani şi ani la rînd stră­bătu tărîmurile cele mai îndepărtate, stînd de vor­bă cu înţelepţii şi trecînd prin nenumărate aventu­ri, dar era tot mai ne­mulţumit. Intr-o zi, se înt­împlă să străbată o pădure moartă. Şerpi şi animale stranii se tîrau printre mărăcini, păsări de pradă țipau printre crengile strîmbe ale copacilor. Totul era trist. Ca și Prințul. Deodată auzi un strigăt de ajutor. Prințul rămase nehotărât, temîndu-se de o cursă a briganzilor. Strigătul răsună încă de trei ori. Uitind orice șovăire, Prin­ ALLA­S ajutorul a numeroase puncte de sutură. Recforii unei puternice pile electrice fură apli­caţi la baza gîtului şi pe piept ; sub influenţa con­tactului, mişcările respi­ratorii reîncepură să se efectueze. Sîngele, care pătrundea abundent, prin suprafaţa de secţiune, în trahee şi bronhii, ame­ninţa să împiedice trece­rea aerului ; doctorul Lo­renzo recurse atunci la traheoctomie şi respiraţia deveni normală. După şaptezeci şi două de ceasuri de muncă ne­întreruptă, doctorul Lo­renzo constată cu stupe­facţie un început de cir­culaţie. După încă trei zile, respiraţia se resta­bili de la sine, fără aju­torul electricităţii. Mem­brele, pînă atunci lipsite de mişcare, începură să se agite slab. Doctorul Lorenzo, înfricoşat de re­zultatele obţinute, îşi con­tinuă totuşi opera cu şi ALPHONSE o ciudată bio-problemă de drept mai multă ardoare. Din ziua aceea, alimente li­chide fură introduse în stomac, cu o sondă eso­­fagiană. Dar era scris ca doctorul să meargă dintr-o surpri­ză în alta. Intr-adevăr, intrînd pentru prima oară în sala de experien­ță, directorul închisorii descoperi o ciudată eroa­re, determinată de graba cu care fusese necesar să se opereze : capul lui Ca­rines fusese aşezat pe trupul lui Aveiro. După aproape trei luni, adaugă Analele, cicatri­zarea era completă şi mişcările, încă greoaie, deveneau din ce în ce mai complexe. In sfîrşit, după şapte luni şi jumătate, Aveiro-Carines putu să se ridice şi să meargă, simţindu-şi doar gîtul cam înţepenit şi membrele cam lipsite de putere“. ...Or, azi dimineaţă, am primit următorul bileţel : „Dragă prietene, Ilustraţii din volumul „Antologia science fiction“ Unchiul meu Carines, despre care ţi-am vorbit deseori, a murit pentru a doua oară, dar de data asta definitiv. Aşa cum mă aşteptam, mi-a lăsat toată averea lui, care e foarte mare. Dar iată că alţi moşteni­tori, rude mai apropiate decît mine, contestă vali­ditatea legatului, sub pre­textul că testamentul nu e scris de mina lui, ci de aceea a fostului său complice Aveiro. Ce părere ai ? E sigur că dacă moartea definitivă a bietului meu unchi Ca­rines ar fi survenit în jur de 18 aprilie 1868, n-aş putea decît să mă înclin. Dar, în aceşti trei­zeci şi şapte de ani care s-au scurs, fosta mină a lui Aveiro a devenit pro­prietatea deplină a un­chiului meu ? Pentru că eşti în relaţii atît de bune cu Heckel, roagă-l pe bătrînul ne­gustor de psihoplasmă să te lămurească în legătură cu acest ciudat spanac fi­ziologic. în aşteptare, dragă prie­tene, te rog să primeşti, etc...., etc.... Al tău, Pedro Carines“ Termenul spanac fiziolo­gic nu e, ce-i drept, ex­cesiv, în împrejurarea dată. Ştiinţa are cuvântul. Orice consultaţie va fi primită cu recunoştinţă. Eul începu să-l caute pe cel care strigă şi-l găsi : era un monstru oribil, jumătate şarpe şi jumă­tate om, căzut într-o gau­ră din care nu mai pu­tea ieşi. — Salvează-mă, te rog ! spuse monstrul în limba Prinţului. — Cum, poţi deci să vor­beşti ? se miră acesta. Monstrul îi spuse un cu­­vînt ciudat, şi adaugă că însemna „transmiterea gîndului“. Prinţul dădu din cap, cu toate că nu înţelegea ce vrea să zică „transmitere“ ; înţelegea însă tot restul, chiar da­­că-şi dădea seama că monstrul vorbește ca un străin. — Cine ești ? îl întrebă. — Sînt un locuitor al unei stele care nu se vede de aici. Nava mea e acolo, după colină. Ex­ploram locurile acestea cînd am căzut. Scoate-mă de aici, te rog ! Prințul începu să cugete. Poate că monstrul era o cursă. Poate că era o creatură magică. Poate că era Adevărul pe care-1 căuta. — Dacă-mi spui Adevă­rul, am să te ajut. — Adevărul ? repetă monstrul, închizînd ochii pe jumătate. Ar putea fi... e o mc2. — O formulă magică ! spuse Prințul. Atunci ești un demon ! Şi îl ucise, lovindu-l cu o piatră în cap. Poate că, la urma urmei, aflase Adevărul, şi anume că trebuie să rămîi cu ai tăi. Era oricum obosit de a­­tîta mers şi se întoarse acasă la neveste, copii şi concubine. Era înțelept şi bun. A trăit o sută de ani. * ARTHUR C. steaua CLARKE La trei mii de ani-lumină de Vatican... într-o vreme eram convins că spaţiul nu­­are putere asupra Credinţei şi că toate cerurile cîntă gloria operei divine. Acum am văzut acea operă şi credinţa mea a fost zdruncinată dureros. Privesc crucifixul atârnat pe peretele cabinei deasupra calculatorului Mark VI şi, pentru prima oară în viaţă, mă întreb dacă nu cumva e doar un simbol fără conţinut. N-am spus-o încă nimănui, dar adevărul nu poate fi ascuns.­­Aici sunt date pe care oricine le poate citi, înregistrate pe kilometri de bandă magnetică şi pe­ mii de fotografii, pe care le ducem cu noi pe Pămint. Alţi oameni de ştiinţă pot să i le interpreteze, cum am făcut eu ; după toate probabilităţile, vor izbuti încă şi mai uşor decît mine. Şi nu eu voi admite acele compromisuri cu Adevărul care au făcut deseori ca Ordinul meu să aibă o faimă proastă în trecut. . „ . . . . Echipajul e de pe acum destul de deprimat şi ma întreb cum va primi aceasta­ ultima ironie. Puţini dintre membrii lui sunt credincioşi, dar n-ar avea nici o bucurie daca ar folosi această armă finală în campania lor împotriva mea, acest mic ş­i război parti­cular prietenesc dar fundamental serios, care n-a încetat niciodată de cînd am plecat de pe pămînt. îi distra faptul că au un iezuit ca astrofizician șef : doctorul Chandler, de pildă, n-ar putea asă uite asta (dar de ce sînt oare medicii atit de declarat atei ?) Intr-o zi sau alta, întîlnindu-mă în observator, unde lumina e totdeauna scăzută, pentru ca stelele să poată străluci fără văluri, mi se va alătura în acea văpaie rece şi va privi dincolo de marea fereastră ovală, acolo unde cerurile se rotesc încet (astronomia se învîrrte încă în jurul axei sale, datorită inerţiei reziduale pe care nu ne-am preocupat niciodată s-o înlăturăm). , , , „ . , , ... _Bine părinte — va spune în cele din urma — totul merge înainte pentru veşnicie , şi poate ceva l-a creat. Dar cum să crezi că acel ceva ar avea un interes special pentru noi şi pentru mica noastră lume mizerabilă ? Asta îmi scapă... Şi aşa va începe discuţia, în timp ce stelele şi nebuloasele vor luneca tăcute de-a lungul unor arcuri fără sfîrşit, dincolo de scutul transparent al observatorului. Fapt este că echipajul era... da, amuzat, cred, de aparenta incongruenţă a poziţiei mele. Zadarnic m-aş fi referit la cele trei dizertaţii publicate în Astrophysical Journal, sau le cele cinci din Monthly Notices of the Royal Astronomical Society. Ar fi trebuit să le amintesc că Ordinul nostru a fost mult timp renumit pentru opera sa ştiinţifică. Poate că acum sîntem puţini, dar începînd din secolul al optsprezecelea am adus­­astronomiei şi geofizicii contribuţii care ne depăşesc posibilităţile, proporţional cu numărul nostru. Va însemna raportul meu despre Nebuloasa Fenixului, sfîrşitul istoriei noastre milenare ■ Mi-e teamă că va însemna sfârşitul unui lucru mult mai important. Nu ştiu cine a dat nebuloasei acest nume, care mi se pare nepotrivit. Dacă e vorba de o profeţie, ea nu se va putea verifica decît după miliarde de ani. Pînă şi definiţia de nebuloasa e falsa­: e vorba de un lucru cu mult mai mic decît acei minunaţi nori, stele nenascute mea, răspândiţi de-a lungul Căii Lactee. în realitate, la scara cosmica, Nebuloasa Fenixului e un mic obiect, o cochilie subţire de gaz care împresoară o unica stea. Sau, mai curma, ceea ce a rămas dintr-o istea... . . . . . . Portretul lui Ignazio de Loyola, aşezat deasupra traseurilor spectro-fotometrului, parca­ şi unde de mine. Ce-ai fi făcut tu, părinte, cu lucrul acela pe care-l port în mine, atit de departe de lumea minusculă care constituia tot universul tău cunoscut . Credinţa ta ar fi învins încercarea, aşa cum a mea a cedat ? Privirea ta e aţintită departe, părinte, dar eu am ajuns mai departe decît ţi-ai fi putut imagina cu o mie de ani în urmă, cînd ai întemeiat Ordinul nostru. Nici­ o altă astronavă de explorare n-a fost atit de departe de Pămînt : am ajuns cu adevărat la graniţele universului explorat. Am pornit să cercetăm Nebuloasa Fenixului, am izbutit şi acum ne întoarcem acasă cu încărcătu­r­a noastră de ştiinţă.­­ Aş vrea­­să mă pot elibera de această încărcătură, dar zadarnic mă adresez ţie prin secol­ii şi anii-lumină care ne despart. . . . . . Pe cartea pe care o ţii, cuvintele pot fi descifrate uşor : Ad maiorem dei gloriam, spune mesajul, dar e un mesaj pe care nu mai pot să-l accept. Şi tu l-ai mai fi acceptat, oare, dacă ai fi putut să vezi ceea ce am găsit noi ? Desigur, ştiam dinainte ce era Nebuloasa Fenixului. în fiecare an explodează peste o sută de stele, şi asta numai în galaxia noastră : cîteva ore sau cîteva zile strălucesc, pentru a ,se cufunda ,apoi în întunericul sfîrşitului. Acestea sînt obişnuitele nave, dezastre care se verifică pretu­tindeni în univers ; eu însumi, de cînd am început să lucrez la­ observatorul lunar, am înregistrat spectrogramele și curbele caracteristice ale luminii în zeci de fenomene de acest fel. De trei, patru ori în fiecare­­mileniu se întâmplă însă un lucru care face să­ pălească pînă și o nova, redueînd-o la ceva neînsemnat : cînd o stea devine o supernovă, pentru cîteva clipe ea poate întuneca toţi solii galaxiei laolaltă. Astronomii chinezi au văzut acest fenomen în anul 1054, fără să poată înţelege ce se petrecea în faţa ochitorilor; cinci secole mai tîrziu, în 1572, o supernovă a explodat în Casiopeea­­cu o lumină atit de puternică, încât a fost văzută în plină zi ; trei alte supernove au fost verificate în mileniul scurs de atunci. Misiunea noastră era de a vizita rămăşiţele unei astfel de catastrofe pentru a re­constitui evenimentele care duseseră la explozie şi, dacă ar fi fost posibil, pentru a-i stabili cauzele. Am traversat încet straturile concentrice de gaze care fuseseră expulzate în explozia de acum cinci mii de ani şi care continuau să se extindă. Aveau o temperatură foarte înaltă şi iradiau încă o intensă lumină violetă, nu destul de acută totuşi , pentru a ne provoca vreo neplăcere. Cînd explodase steaua, straturile ei­­su­perficiale fuseseră aruncate în afară cu o asemenea violenţă incit scăpaseră cu totul din cîmpul gravitaţional şi formau acum o cochilie goală în interior şi destul de vastă pentru a cuprinde mii de sisteme solare. In centru ardea un minuscul, fantastic corp ceresc. Era tot ceea ce mai rămăsese din stea : o „pitică albă“ mai mică decît Pă­mântul, dar de un milion de ori mai grea. Straturile lucitoare de gaze se aflau de jur împrejurul nostru, îndepărtând noaptea spaţiilor siderale. Zburam­ către centrul unei bombe cosmice care explodase cu milenii în urmă şi care proiecta încă la mari distanţe fragmente aprinse. Imensa­­scară a explo­ziei şi faptul că fragmentele erau acum răspîndite într-un volum spaţial cu o rază de miliarde­­de kilometri nu îngăduiau existenţa vreunei mişcări vizibile. Ar fi trebuit sa treacă zeci de ani înainte ca, fără ajutorul instrumentelor, ochiul '"să,, poată sur­prinde o tresărire a acelor fragmente torturate sau a acelor vîrtejuri de gaze , şi totuşi senzaţia vagă a unei expansiuni agitate ne oprima. Controlasem ruta principală cu cîteva ore în urmă şi lunecam încet către mica stea lucitoare. Cindva fusese un soare ca al nostru, dar risipise în puţine ceasuri energia car® ar f făcut-o să se înteieze un milion de ani. Acum încerca să reţină ceea ce o parasea, ca un avar care încearcă să-şi răscumpere tinereţea­­risipitoare. Nimeni nu se aştepta în mod serios să găsim planete. Dacă ar fi existat înaintea exploziei, ar fi fost vaporizate şi substanţa lor i s-ar fi pierdut în catastrofa generală. Am întreprins totuşi cercetarea automată, aş­a cum făceam­­totdeauna la apropierea de un soare necunoscut, şi am găsit imediat o mică şi unică lume care se b­otea în jurul s­t­eii. ^ ° distanţă imensă. Ar fi putut fi Plutonul acestui sistem solar dispărut, aflat meu ,pe orbită în pragul­­nopţii. Prea departe de soare pentru a fi cunoscut vreodată o forma de viaţă, depărtarea însăşi îl salvase de la soarta tovarăşilor­­pier­duţi- Focul calcificase rocile şi vaporizase mantia de gaze solidificate care-i acoperiseră probabil suprafaţa înaintea dezastrului. Am aterizat şi am găsit Bolta. Constructorii săi făcuseră astfel­ ca să poată fi găsită : obeliscul monolit aşezat deasupra intram nu mai era acum decit un trunchi topit, dar chiar primele fotografii, luate de la o mare distanţa, ne revelaseră că aveam de-a face cu o operă raţională. Puţin mai tirzuu, a­m descoperit dîra radioactivă­­îngropată în rocă de jur împrejurul con­tinentului , chiar dacă obeliscul de deasupra Bolţii a­r fi fost distrus, ea ar fi rămas semnal imobil şi efemer către stele. Astronava noastră coborî către cercul gigantic ca o sageată către­­ţintă. Ne^+^Wf13686 0 mie de metri înălţime, dar acum părea o ceară lichefiată­­ , trebu­lt­a saptamina pentru a executa stratul de rocă topită, ineavînd instru­dar ştiam să Ti pentru aceasta viperaţie. Eram astronomi, nu arheologi, înălţaî Plasem­ programul nostru iniţial: acel monument solitar. ?.nClima *ruda, la distanţa maximă posibilă de soarele condamnat, putea avea o singura raţiune de a fi: o civilizaţie care-şi cunoştea soarta şi ştia că e aproape de Pierre, întreprinsese o ultimă tentativă de a căuta nemurirea aproape Ar fi fost necesare generaţii întregi pentru a­­examina toate comorile adunate în imensa Bolta. Ei avuseseră tot timpul să se pregătească pentru că soarele lor dădu sacrimele . Zi?d finale- T­ 0t °eea Ce voiseră -I 1 • l0r’ tot 1 fP'ses? adus aich in aceasta .lume îndepărtată în zilele S yLmA. CU SPeranta Că Vre° altă rasă le va desc°Peri * - ei nuTM Dacă ar fi avut un strop de timp mai mult ! Puteau să călătorească destul de uşor a să “ — «a» SM 5nn0lnila^am • li­mba­tor soFIsa' Ar? examinat .multe dintre aceste înregistrări şi am s?0.s..la lumina Pentru prima oara după şase mii de ani căldura şi frumuseţea unei civilizaţii care a fost superioară în multe privinţe civilizaţiei noastre. Poate că au vrut “ ^DaiLCe,era mai bun. — [Şi _e greu să le reproşezi asta. Dar lucrurile lor erau superbe şi oraşele lor armonioase întreceau oricare dintre metropolele noastre. I-am privit muncind şi distrindu-se, am ascultat limba lor muzicală sunînd peste veacuri , scena mi-a t­am­as pe retină : un gruip de copii pe o plajă cu un ciudat nisip­­al­bastru, jucindu-se printre valuri aşa cum se joacă toţi copiii Pămîntului. Era cald încă pretenos, datator de viaţa acel soare care avea să trădeze şi să nimicească­ foarte curînd toata acea fericire nevinovată. Poate că dacă nu ne-am­­ fi aflat atît de departe de casă şi n-am fi fost atît de vul­nerabili in faţa singurătăţii, lucrurile acestea nu ne-ar fi zguduit atît de intens Mulţi dintre noi văzusem ruinele unor civilizaţii antice în alte lumi, dar niciodată nu fu­seserăm atinşi atît de profund. Această tragedie era unică. Una e ca o rasă să decadă şi să moară,­­aşa cum s-a mntîmplat pe Pămînt , cu popoare şi civilizaţii. Dar să fie distrusă întrrun mod atît de absurd în plină înflorire viguroasă, fără­­a lăsa­­supravieţuitori... cum se împacă asta cu [Providenţa lui Dumnezeu ? Colegii mei m­-au întrebat şi le-am­­răspuns aşa cum iam putut. Poate că tu ai fi făcut-o mai bine, părinte Ignazio, dar eu n-am găsit nimic în Exerciţia Spiritualia, nimic care să mă poată ajuta. Ei nu erau un popor corupt ; nu ştiu la ce zei se în­chinau şi nici dacă se închinau. Dar i-am privit prin secole şi am văzut, în vreme ce mă roteam în lumina soarelui lor ofilit, acel generos efort de a supravieţui. Cunosc răspunsurile pe care colegii mei le vor da cînd ne vom întoarce pe Pămînt. Vor spune că universul nu­­are scopuri şi intenţii şi că, de vreme ce o sută de sori explodează în fiecare an în galaxia noastră, chiar în această clipă o rasă oarecare piere în adîncurile spaţiului. Că acea rasă a făcut lucruri bune sau rele de-a lungul exis­tenţei sale, n-are în fond nici o importanţă , nu există dreptate divină pentru că nu există Dumnezeu. Desigur, ceea ce am văzut nu constituie încă o dovadă a acestei afirmaţii ; oricine vor­beşte astfel e pur şi simplu influenţat de sentimente, nu de logică. Dumnezeu nu are nevoie să-şi justifice acţiunile în faţa omului. El a creat universul şi poate să-l distrugă cînd vrea. E o acţiune temerară,­­învecinată în mod primejdios cu­­blasfemia, să judeci ce poate şi ce nu poate El să facă. Asta aş fi putut să accept, cu toate că e greu să te gîndeşti la lumi şi populaţii întregi aruncate flăcărilor. Dar într-un anumit punct chiar credinţa cea mai pro­fundă trebuie să se clatine. Şi eu ştiu, acum cînd am calculele sub ochi, ştiu că am ajuns în punctul acela. Nu puteam şti, înainte de a­­ajunge la nebuloasă,­­cît timp trecuse de la explozie. Acum, prin evidenţa matematică şi cercetările asupra rocilor acelei unice planete rămase,­­sînt în stare să stabilesc data cu extremă precizie. Ştiu în ce an a ajuns pe Pămînt lumina acestei groaznice explozii. Şi ştiu cu ce splendoare supernova, acum prefăcută în ruini moarte care lunecă în urma astronavei noastre, a fulgerat pe cerul terestru. Ştiu cum trebuie să fi strălucit spre soare-răsare înaintea zorilor, ca un semnal. Nu mai pot subzista dubii iraţionale : vechiul­­mister e însfinşit dezlegat. Dar, Doamne, Doamne... cîte alte­­stele ai fi putut­­să nimiceşti ! De ce ai vrut să-i mistui în flăcări pe oamenii aceia, pentru a arunca simbolul învă­păiat al sfîrşitului lor deasupra Bethleemului. . . , lÂll Povestiri traduse de ION HOBANA V*-* Evident, Ficţiunile lui Borges poartă în ele regre­tul de a nu fi eseuri. Ele pornesc mai toate de la o speculaţie strict teoretică, urmărită atent pînă la foarte îndepărtate consecinţe. Ceea ce ar fi dorit de fapt Borges ar fi fost fie existenţa unor lumi deosebite de aceasta, deosebite mai ales prin prezenţa unei rigori şi interdeterminări logice dictatoriale, fie cea a unor personaje ori situaţii excepţionale care, depăşind deseori pra­gul posibilului real, să fie totuşi plauzibile în po­sibilul speculativ-teoretic ; fie, în sfîrşit, existenţa unor opere literare care nu s-au scris niciodată şi­ ai căror autori, de o structură cerebrală ase­mănătoare lui, să mai fie totuşi îndeajuns de inte­resaţi de faptul literar încît să facă ceea ce el, Borges, nu mai poate pentru că nu mai crede şi nu-l mai interesează, adică să scrie literatură ; iar Borges ar fi vrut ca el însuşi să nu fi fost decît istoriograful, psihologul şi criticul literar al unui astfel de univers probabil. Or, fireşte, aceste dorite premise lipsesc; atunci Borges, simulînd că faptul insolit (şi inexistent) ce-i va servi drept punct de plecare este perfect cunos­cut de cititor, îi va comunica în doar cîteva fraze ; iar apoi autorul va adopta în mod delibe­rat poziţia unui eseist, clădind o piramidă de speculaţii la marginea pretextului pe care, re­gretând că nu realitatea i-l impune, şi-l propune şi inventă el însuşi. Aceasta este caracteristica tehnicii Ficţiunilor. Borges justifică acest mod de a trata literatura afirmînd că n-are nici un sens ca o idee ce poate fi comunicată în doar cîteva aliniate să constituie pretextul unei cărţi de sute de pagini, carte în care — subînţelege Borges şi ne permitem să explicăm noi — litera­tura ar fi adiacentă subiectului propriu-zis. Mo­­dalitatea­ Borges se dovedeşte pînă la urmă a nu fi o retractare a literaturii, ci doar o lărgire a limitelor şi posibilităţilor ei de expresie ; ea este o modalitate absolut specifică (adică şi necesară şi suficientă) structurii psihologice a autorului ei; ea este, credem, dedusă (iar nu inventată în mod arbitrar) în urma observaţiilor lui Borges asupra modului de a gîndi al lui Borges. Fiindcă, înainte de a adopta ori crea un stil, fiecare autor trebuie să observe dacă acest stil îi este, psiho­logic vorbind, propriu ; deci, dacă va fi în mod optim eficient. De remarcat în treacăt că, atunci cînd Borges cedează tentaţiei de a face litera­tură după tradiţie, textele sale nu mai au origi­nalitatea, strălucirea, firescul, lapidaritatea şi calităţile stilistice ale literaturii sale particulare. In mod aparent Ficţiunile lui Borges continuă maniere literare cunoscute ; ele par că nu se deosebesc de textele altor scriitori decît doar prin acea extremă consecvență logică de care vorbeam, ori prin monomania eseistică a auto­rului ; cu alte cuvinte, prin detalii. In mod apa­rent, căci Jorje Luis Borges nu este numai pentru atît unul din marii scriitori ai acestui secol. Iată in cîteva fraze cuprinsul unor ficţiuni : Tren Uqbar Orbis Terbius e povestea unei lumi pe care cîţiva oameni şi-o imaginează punct cu punct în toate detaliile, începând de pildă cu legile ei matematice, fizice, biologice ori sociale şi sfîrşind cu o istorie a ei, creată de asemenea în toate amă­nuntele. Ei alcătuiesc enciclopedii care să cu­prindă descrierea completă a lui A­rbis Tertius : acei cîţiva oameni ce îşi propuseseră să repete actul divin al creaţiei îşi lasă moştenitori (la moartea lor aceştia vor numi alţii) care, pe par­cursul unui secol şi jumătate, vor completa, în funcţie coerentă de celelalte faţete, faţetele încă lacunare ale lui Tlen Uqbar. Or, pornind de la un moment dat, probabil din clipa în care această ciudată masonerie îşi îndeplineşte misi­unea descrierii totale, încep să fie întîlnite în lumea noastră irefutabile dovezi, materiale, ale existenței numitului Orbis Tertius. Fiind ima­ginată în perfecțiunea ei, în întregimea elemen­telor sale componente, această lu­me începe să existe în mod real. * Pierre Ménard, autorul lui Quijote , descrie ex­periența pe care și-o propune și la care se supune Ménard. Ea constă în identificarea perfectă cu un autor oarecare, de exemplu cu Cervantes. Ménard elimină, ca fiind prea uşoară, soluţia de a retrăi existenţa lui Cervantes, adică de a cunoaşte spaniola secolului 16, de a ignora isto­ria lumii în ultimele veacuri (Ménard trăieşte în secolul nostru), de a lupta cu turcii, de a sta captiv la Alger etc. El îşi impune, ^lucru__infinit mai greu, să devină Cervantes rămînînd în ace­laşi timp Pierre Ménard. Experienţa izbuteşte­­ rezultatul : cîteva fragmente din Quijote, recrea­te de Ménard, şi absolut identice cu cele ale lui Cervantes. Se subînţelege — de vreme ce toate ciornele ce marcau etapele intermediare ale drumului parcurs au fost distruse — că singurul martor şi spectator al extraordinarei şi gratuitei experienţe a lui Ménard n-a fost decît Pierre Ménard. Borges subînțelege în continuare că pentru oricine altul în afară de Ménard rezul­tatul demonstraţiei nu înseamnă nimic, pentru simplul motiv că fragmentele din Quijote ar fi putut fi, pur şi simplu, copiate. Schiţa nu exclude o interpretare în întregime ironică ; Borges nu dă nici o indicaţie. In Loteria din Babilon, legile loteriei sunt apli­cate întregii societăţi, în oraşul fictiv Babilon. Toată lumea îşi petrece existenţa jucînd la loterie, cu care, astfel, ajunge să se identifice şi de care depinde existenţa însăşi. Loteria este perfecţionată, astfel incit ea are nu numai sorţi cîştigători ori necîştigători, ci şi sorţi de pierdere. După fantezia hazardului, acelaşi om va putea fi pe rînd („Ca orice locuitor al Babilonului, eu am fost­ proconsul“, începe schiţa amintită), în timpul unei singure vieţi, sclav, puşcăriaş, stă­­pîn şi, poate, condamnat la moarte, întreg universul este închipuit în Biblioteca din Babei ca o bibliotecă alcătuită dintr-o infinitate de camere în care pe rafturi sînt aliniate la nesfîrşit tomuri. Ele cuprind, zic unii, toate com­binaţiile de litere posibile. Sînt unele cărţi în care nici un cuvînt cu vreo semnificaţie oarecare nu există. Altele în care, după sute de pagini, poţi avea şansa să întîlneşti un cuvînt ori chiar o frază. Alţi oameni spun că acele combinaţii de litere fără sens constituie cuvinte ale unui limbaj pierdut; alţii enunţă teoria că ele au semnificaţie pentru oamenii din alte camere de pe alte culoare, ale altor etaje, şi care vorbesc o altă limbă. Şi alţii formulează ideea că an­samblul de cărţi­­a căror parcurgere e însă practic imposibilă, de vreme ce fiecare om, de-a lungul întregii sale vieţi de abia are timpul să epuizeze lectura tomurilor dintr-o singură ca­meră-celulă) cuprinde toată înţelepciunea lumii. Ficţiunile lui Borges nu continuă diverse ma­niere literare cunoscute ; însă asemănările su­perficiale care există, şi ele există în mare nu­măr, derutează şi ascund singularitatea de prin­cipiu a poziţiei lui Borges. Borges face parte dintre acei rari scriitori pentru care, aşa cum spunea Hegel, „imaginaţia creatoare se extinde dincolo de toate acestea (de formaţiile naturii) în chip inepuizabil în sfera propriilor sale pro­ducţii“. Pentru el lumea reală nu este decît un caz particular al imensului univers imaginar ; şi sa e tratată în consecinţă. Astfel, Tren Uqbar (ce n-are, în fond, nimic comun cu science-ficti­­on-ul) începe să existe în mod real din clipa în care ea a fost bine imaginată. Şi, tot astfel, pentru Pierre Ménard, dublul fantomatic al a­­cestui fanatic raţionalist care este Borges, orice experienţă e practic posibilă şi duce în mod inevitabil la succes de vreme ce ea e posibilă în mod teoretic. Pe Borges nu-l interesează de loc sau nu-1 interesează numai acele ficţiuni ce-ar putea fi reale ; ci, dimpotrivă, pentru el sunt reale orice ficţiuni din clipa în care el şi le închipuie. Sensul vulgar al noţiunii de realitate e îndepărtat ; adevărata realitate e cea imagi­nară. Şi, aşa cum anumite ramuri ale matemati­cii, considerate pînă nu demult drept un joc gratuit al imaginaţiei, ceea ce de fapt şi erau, şi-au găsit aplicaţii de neînlocuit în realitate, spre stupefacţia apărătorilor realităţii mărginite, tot aşa ficţiunile lui Borges, create în jocul pur şi senin al imaginaţiei, îşi capătă în realitate cu­rioase confirmări. Aceste confirmări nici nu spo­resc nici nu micşorează gloria lui Borges ; ele nu fac decît să demonstreze, pentru profani, reali­tatea imaginaţiei libere de orice legături. Astfel, de pildă, literatura absurdului, dedusă din reali­tate, iar nu inventată, a fost construită în trea­căt, doar printr-o strictă speculaţie, în Loteria din Babilon. Iar cazul lui Ménard, singur spec­tator al propriilor sale experienţe literare (şi de asemenea produs al unei pure speculaţii) ex­primă, tot tangenţial şi fără ca pe Borges să-l fi interesat acest lucru, cazul disperat şi devenit de atunci reali şi des întîlnit al creatorului modern care, datorită căutărilor şi experimentelor din ce în ce mai speciale, îngustează tot mai mult cercul accesibilităţii şi al interesului pentru public pînă acolo incit el rămine, într-un tîrziu, propriul şi singurul său spectator. Dar cel mai complet şi uimitor exemplu este oferit de Biblioteca din Babel; aceasta e, şi nu numai în subiect ci pînă şi în amănuntele­­stilis­tice (ca şi cum ar exista o înspăimîntătoare şi unică determinare a stilului în funcţie de su­biect) în mod întîmplător kafkiană. Or, este evident că universul kafkian nu este decît o proiecţie (de asemenea dedusă, iar nu inventată) a universului real prin prisma viziunii victimei şi claustratului care a fost Kafka , pe cînd la Borges Biblioteca din Babei e produsul jocului speculativ, matematic, imaginar. Coincidenţa, ce argumentează din nou puterea absolută a imagi­naţiei, mai face, în plus, să se mediteze la pro­poziţia lui Paracelsus care spunea că „lumea formelor este finită“. Căci, în mod ciudat, dar obligatoriu, două moduri de a gîndi şi simţi diametral opuse (realistului, pateticului şi în­­frîntului Kafka i se opune Borges, senin, glacial, geometric) se manifestă prin texte absolut iden­tice, prin crearea unui aceluiaşi univers. MIHAI UNGUREANU U + ★ ★ ~ FICŢIUNILE LUI JORGE LUIS BORGES „...irealitatea, care este una din condiţiile artei“. J. L. BORGES IULIE 1967

Next