Amfiteatru, 1980 (Anul 15, nr. 1-12)
1980-01-01 / nr. 1
m v, im PROLETARI DIN TOATE TARILE. UNITI VA I • [REVISTĂ LITERARĂ §1 ARTISTICĂ EDITATĂ DE UNIUNEA ASOCIAȚIILOR STUDENPLOR COMUNIȘTI DIN ROMÂNIA Anul XV ian. 1980 D (169) Apare lunar 12 pagini 1 leu Acest număr se ilustrează cu desene de TUDOR JEBELEANU EMINESCU -130 Chipul din castel în cîteva din marile poeme postume eminesciene (Povestea magului călător în stele, Mureşanu) apare un cuplu straniu de personaje a căror întâlnire se petrece în mod obligatoriu pe malul mării — sau pe mare —, adică este condiţionată de prezenţa oglinzilor acvatice ca spaţiu de reflectare ; cuplul acesta este alcătuit dintr-un călugăr-poet (uneori, cu înfăţişare de mag) şi un „chip“ angelic, o imagine feminină suavă, intangibilă, care apare fugar la ferestrele unui castel înconjurat de ape şi pare a se fi întrupat dintr-o rază la chemarea cîntecului (în fond, un „descîntec de coborîre“) intonat de călugărul-poet. Chipul din castelul înconjurat de ape ni se pare a fi un motiv obsesiv al operei eminesciene, de la micile poezii din prima etapă de creaţie (Linda, Cine-i ?), trecînd prin poemele Povestea magului şi Mureşanu şi recunoscîndu-se ca schemă modelatoare de profunzime în imaginea eroinei din Luceafărul, al cărui prim avatar, Fata în grădina de aur, nu moştenise din basmul lui Kunisch nici una din trăsăturile ce o apropie pe principesa îndrăgostită de Luceafăr, de „chipurile“ suave şi vag determinate din poemele eminesciene de tinereţe. Constanţa acestui motiv (dincolo de metamorfozele pe care le-a suferit de la chipulrază la „chipul de lut“ îndrăgostit de raza Luceafărului) ne determină să insistăm asupră-i, căutîndu-i, în spaţiul poeziei eminesciene, arhetipul şi avatarurile. O prefigurare a motivului apare în Linda (1866), poezie înrudită cu exoticele lui Alecsandri. Pe malul mării, printrei „ruini ce se deşir“, Linda (pe a cărei faţă „plîng gîndiri“) rătăceşte „geniu blond“ al ruinelor, oglindită de ape („Marea vede chipu-i pal ! Şi-n adîncu-i zugrăveşte / Prin ruini un ideal“). „Din placa de argint“ a apelor, imaginea fugară vrăjeşte un tînăr pescar, şi oglinzile marine devin spaţiul legănător şi nestatornic („luciul vagabond“) pe care, în finalul acestei graţioase convertiri idilice a motivului Lorelei, va zbura luntrea cu cei doi îndrăgostiţi. Spaţiul ruinelor de pe malul mării şi chipul angelic, dematerializat prin reflectare în oglinzile acvatice, — iată elementele prin care Ilinda prefigurează motivul „chipului din castel“. Zece ani mai tîrziu, abandoned finalul idilic din Linda, Eminescu definitivează poezia In fereastra despre mare (1876), în care păstrează doar componentele fundamentale ale motivului : castelul (..în fereastra despre mare / Stă copila cea de crai“), oglinda acvatică („Fundul mării, fundul mării / Fură chipul ei bălai“) şi vraja pe care chipul,niciodată văzut altfel decit în oglinda mării, o exercită asupra pescarului îndrăgostit („Spre castel vreodată ochii / N-am întors şi totuşi plîng —/ Fundul mării, fundul mării / Mă atrage în adînc“). Arhetipul „chipului din castoan Em. Petrescu (Continuare in pag. 3) ACUM Acum, cind anu-ncepe să se-nşire acum, cînd România stă în noi - bogată şi puternică lumină — cînd grînele încă mai dorm sub brazdă ca pruncii legănaţi de visul verii, cînd tinereţea noastră dă să spargă albia nopţilor şi să inunde nerăbdătoare ziua cea de mîine, să ne gîndim la omul care ţine stindardul biruinţei noastre, omul ce omeniei dă înfăţişare şi comunismului deplina viaţă şi visului pămîntul cel mai rodnic ; acum, cînd ne somează timpul faptei acum, cînd steaua se topeşte-n ger deasupra patriei, acum... Ion Horzan Dimensiunea unităţii Ianuarie, lună a nostalgiilor albe, cînd teritoriul ţării, de munţi pînă la marile fluvii şi mare se inveşmîntează în imaculata zăpadă. Ianuarie, fiu al omăturilor grele strălucind orbitor in zilele senine, prevestind parcă oglinzile altor anotimpuri. Ianuarie de gheaţă şi ger, cind pe sub porţile ninsorii se aud trecînd fiinţele firave ale spicelor pregătindu-se să asalteze văzduhul. Este o lună tandră şi fermă, prevestitoare de rodnicie, o lună a creşterii şi împlinirii, luminoasă şi energică în acelaşi timp. Este o lună cinci toţi gospodarii se gîndesc la ce va fi mîine, cînd se priveşte îndărăt, spre scursele anotimpuri, pentru a întrevede inele temeiurile celorlalte. In această lună a deschiderilor fertile ale anului a avut loc Congresul Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, eveniment care va rămine, fără îndoială, înscris ca un fapt de seamă în cartea înfăptuirilor anilor noştri. Prin el s-a afirmat încă o dată unitatea statornică a poporului român in jurul Partidului Comunist Român, şi a personalităţii de excepţie care stă in fruntea sa, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Este tocmai această unitatefapt subliniat şi în cuvîntarea de deschidere a Congresului rostită de tovarăşul Nicolae Ceauşescu - elementul esenţial al realizărilor din anii socialismului, ale poporului român. Tot ea este garanţia înfloririi patriei, a înaintării României pe noi culmi de progres şi civilizaţie. Este semnificativ, credem, faptul că, într-o deplină unanimitate, Congresul l-a ales pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, personalitate eminentă a vieţii politice româneşti, nume de prestigiu pe toate meridianele lumii, identificat deplin cu numele ţării noastre, în funcţia de preşedinte al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Solidaritatea întregului nostru popor la politica propusă de conciucerea Partidului Comunist r Român, promovată personal de secretarul său general, este expresia concentrării nu numai a eforturilor, ci şi a năzuinţelor în direcţia continuării procesului de transformări revoluţionare iniţiat in România şi care a avut drept rezultat înscrierea ei pe orbita progresului şi democraţiei. Rezumă aceste două ultime noţiuni o năzuinţă interioară proprie tuturor celor ce trăiesc în ţinuturile străvechi ale Daciei, năzuinţă ce depăşeşte condiţia de apartenenţă la o naţionalitate. Români, germani, maghiari şi de alte naţionalităţi constituie în aceste momente ale istoriei, hotăritoare pentru destinele colective şi individuale, un singur tot, aşa cum natura patriei în care vieţuiesc constituie un ansamblu armonios. Un ansamblu ale cărui linii definitorii au început să se precizeze tot intr-o zi de ianuarie, cu o sută douăzeci şi unu de ani în urmă, cînd moralele mulţimii adunată intr-o zi geroasă pe colina Mitropoliei Bucureştilor s-a afirmat cu hotărire voinţa de unitate şi s-a realizat primul mare pas in stringerea rîndurilor celor ce trudeau de secole în teritoriile ce au rămas de mii de ani leagănul de baştină al poporului român. Pasul acela, extrem de important, avea să se definitiveze mai tîrziu, în decembrie 1918. El a căpătat însă în anii noştri un sens mult mai profund şi mai omenesc. Fiindcă „unirii în cuget şi simţiri" i s-a adăugat în anii noştri unirea intru încrederea în viitorul demn al omului pe pămîntul României, unirea intru încrederea în valorile perene ale unei civilizaţii ce exaltă valorile democraţiei şi libertăţii Individului, alături de cele ale independenţei şi neatîrnării ţării. Este un ianuarie înalt şi imaculat şi prevestitor de rodnicie, moment de intersecţie al faptelor trecutului cu proiecţia în viitor a realizărilor prezentului. Dimensiunea lui esenţială in acest an, ca în atîţia alţii, este dimensiunea unităţii. „Amfiteatru“