Amfiteatru, 1981 (Anul 16, nr. 1-12)

1981-10-01 / nr. 10

Dincolo de zi şi de noapte Uneori vin pescăruşii să-şi ascundă teama de a rămîne acasă, singur, ca o catedrală de care se lovesc pleoapele, număr şi lacornicele nesfîrşitelor naufragii uneori se întorc voievozii să-şi caute urmele pe asfalt, in bărbile lor cu istoria îşi ascund melcii casele goale îi pătrunde secolul pînă la os pe cei ce încă mai ies în prag să primească cruciada rătăciţilor dincolo de zi şi de noapte. Şi purtător de corăbii De fiecare dată cînd te uit se trînteşte o uşă, o neştiută duioşie cu gît de lebădă şi sînt acelaşi, fireşte, mai singur, poate, coboritor din stele Şi purtător de corăbii , această iarnă cum ţî se par cuvintele mele aceleaşi cuvinte în care iarna trecută a nins iarna aceasta marea-i sub ghilotine în ochii peştilor morţi să te ştii de la capăt ca un răspuns să nu ierţi noroiul spâlîndu-te pe faţă cine a terminat cu întrebările (case false in care totuşi ne adăpostim) poate privi liniştit seninul care şterge ferestrele loan Vîeru Mai der. Acum ce poezia sincerităţii a fost valorificată, că braţele repezi se prind in şoaptele vînzătorilor, and mai gol mă plictisesc pe turle să mai dezvăţ un cîntec de obsesia trompetei ce imită denaturînd, ce se mai poate clădi cu labirintul cuvintelor decit o teamă că gloria umileşte, grădina nechemaţilor pustiind acele presupuse spinări de ren uitate în ţinutul fără vîrstă, nu mai am decit camera ochilor grei împrejmuind cu frig vrednicul ţarc de constringeri, devreme şi neobişnuit oraşul tresaltă in pragul heralzilor, se mai întorc zăpezile incendiind rămăşiţa de ură pe fruntea temuţilor nu vreau să spun că sunt acasă, mai dorm, încep să strig, mai scriu« Cu prefăcută putere Treceai privind pescarii acei naivi îndrăgostiţi la capătul firului cu luna talger legat de braţ, şi de răsuflarea diurnă iţi povesteam cum şi mai ales cum existenţa nu e a noastră, indiferenţa melcilor sparţi cu prefăcută putere. Vînd plane tind piane pentru orice fel de miini, de orice vîrstă, care-şi vîră coada stufoasă cu clasici în camere doi pe trei in care singurul concert e al vecinului trăgind apa, vînd piane plutitoare ca arca lui Noe chiar şi mîinilor plictisite de moartea prin însingurare a pisicilor din cartier, piane cu clape ca dinţii de elefant şi spinare lucioasă de coşciug scos la licitaţie, sînt tot mai tînăr şi vînd piane. Carmen Firan ,.Peste aceste pustiuri, ţn curînd, se vor aşeza apele mării. Peste aceste spinări obosite şi seci peştii îşi vor începe dansul secret şi ierburile se vor tălăzui în covoare ca acelea ce se tălăzuiesc in domuri, pe balustrade de abanos cioplite de însăşi armata de îngeri zugrăvită în înălţimea arhitravelor. Acolo unde şarpele se întorcea în miezul zilei spre a sorbi din căldura stearpă a nisipului, eu, atot-neputinciosul, îmi voi învăţa copiii să înoate, iar tu iţi vei redobîndi fecioria tulburînd spuma din zori a valurilor. Şi undeva, unde munţii Nazim nu vor permite această împădurire de ape, vom clădi din chiar piatra pe care munţii au strîns-o de veacuri un far pentru cei ce, neştiind, se vor avînta să traverseze această mare pe spinarea cămilelor. Imi simt buzele aspre de sare şi ştiu că în ceasul vieţii mele arcul se străduie să răpească o ultimă clipă stingheră. Nu ştiu însă hărăzitorii de belşug intr-ale vieţii că aici şi acum, in mijlocul deşertului, săpînd la rădăcina unui copac întors peste propria lui ardere .Mi, eu cel ce n-am împlinit vreun fapt care să dovedească lipsa de greşeală a celor ce m-au născut, după ani şi ani am găsit.v apă". Ea se desprinsese de vîrstă eternului „de ce ?" Işi plimba fratele bolnav prin parcurile părăsite ale oraşului, se jucau săpînd tranşee în iarba crescută peste măsură şi-i plăcea să-şi roşească buzele cu zeama cireşelor negre, culese din copacul din care, tremurind, se căţărau de frica unui cîine singuratic, unicul stăpîn al împărăţiei de arbori şi lujeri cărnoşi. Dintre nori îi căzuse odată un ciob de oglindă şi învăţase atunci să iubească infinitul luminii şi să se iubească pe sine, cea întruchipată din lutul sfînt şi bronzat al astro-caldheei. Şi altă dată, în acelaşi chip miraculos stîrnise vîntul Matheo care, în loc să mîne corăbiile spre portul Niceea, se înghemotocise la poalele dudului ales de ea pentru somnul de amiază, de ea, fata corăbierului, şi încercase să imite zefirul, chin mare pentru vocea lui de bas, obişnuit cu armoniile trunchiurilor de stejar şi, mai ales, frasin, din care se ciopleau piepturile corăbiilor. Ea atunci sărutase vîntul şi lumea se întrebă nedumerită de ce noiembrie stăruia în hainele lui de aur, de ce norii se răsfirau in jurul caselor de lemn de la periferie, lăsind soarele să-şi amăgeas-,că puterea şi, în sfîrşit, de ce, în acea tîrzie lună de toamnă, liliacul se pregătea să înflorească a treia oară. Maşini colorate strident treceau pe lingă parcul acela. Zumzetul motoarelor se întindea ca o rugină peste farmecul toamnei. Ea sărutase din nou, vîntul Matheo şi cîteva mașini, luate de vînt, zburaseră peste parapetul podului galben dispărînd în apele rîului. Și atunci, speriate, motoarele acelea încetaseră să mai împingă înainte caroseriile galbene şi verzi şi roşii şi în jur se lăsă o linişte ca de început de lume in care ea şi fratele ei bolnav continuau să sape tranşee în iarba umedă şi proaspătă, fără a lua în seamă trecerea anotimpurilor. Şi la un cap de tranşee se întîlniră cu cîinele singuratic, li privi trist, se întoarse și la umbra unui păr sălbatic işi așeză oasele pentru odihna de pe urmă. Ea știu atunci că din această moarte a fricii, care o chinuise toată copilăria, i se va zidi o poartă de intrare în lume. Gill Robson și „Chitarele verzi" erau atunci la modă. In camera ei apusul sosea cu o oră mai devreme și timp de o oră perdelele ei captau tot sîngele soarelui, de parcă însuși Pillat din Pont se ștersese pe mîini cu ele, după o îndelungă spălare de păcatul lașității. Orele se terminau cam atunci cînd, nevaiavînd ce face in albul încăperilor, oamenii ieşeau la un fel de sărbătoare spontană a întîlnirii, pe terminaţia comercială a Bulevardului Mării. Strada îngustă ii apropia, mulţi se recunoşteau de la cine ştie ce chermeză veche de ani, se salutau, semn că frigul ii face pe oameni mai politicoşi. Spre acest sfîrşit de noiembrie becurile avuseseră bucuria de a-şi oglindi lumina în primii fulgi de zăpadă. Aerul uscat îi conservase şi îi amestecase cu praful faţadelor întocmite într-o împletire de stiluri care amintea de lipsa de minte a oricărui carnaval. Din zeci de ferestre descinse, aceleaşi tînguiri dulci ale lui Gill Robson către deţinuţii de la „Marjorie", în concertul dedicat celor ce aveau să fie eliberaţi pentru bună purtare. Şi peste tînguirea lui, glasul acelui bătrîn, venit de departe, care se ambiţiona să reamintească pînă la moarte vechea tradiţie a muezinilor căţăraţi deasupra lumii, in impunătoarele turle ale moscheelor. Luase un şapte la fizică. Faptul ar fi putut să n-o impresioneze, dar în acea seară era pusă pe lucruri bune. Avea să se convingă că prin cernerea primei zăpezi din anul acela, pură în lumina becurilor atîrnate deasupra străzii, toţi aveau să intre într-o zodie a bunătăţii , întocmită pe cîteva ceasuri în praful de naftalină stîrnit de scoaterea blănurilor din lăzile de zestre. „Hai vino, vino", chemase ea ca o pasăre rătăcită in intersecţiile norilor. Işi numără banii de buzunar şi se decise să-i facă fratelui cinste cu o pizza, undeva în josul străzii, într-un local care avea şi trei pochere mecanice şi un flyper rablagit la care orice nepriceput ieşea, cu puţină voinţă, campion. Atîrnase pe pereţi planşe făcute după manualul lui Ranga şi jurămîntul lui Hypocrate, scris cu litere „Art Nouveau“ de un coleg ce se pregătea pentru „arte plastice". Acelaşi Gill Robson îşi povestea viaţa plină de păcate recuperabile băieţilor ce cumpăraseră deja bilete pentru spectacolul pe care aveau să-l urmărească în libertate. Anton nimerea cu greu mînecile paltonului. Ei, însă, și această grabă neîndemînatecă îi stîrnea un sentiment de libertate. „Hai să fim prieteni !" implora Gill Robson tn fluierăturile celor ce-l adulau și ea, privind ecranul ceasului pe care mamă-sa i-l vîrîse sub nas spre a fixa ora întoarcerii, simţi că, în eventualitatea în care evul mediu n-ar fi încetat să existe, în acea clipă îngheţată pe ecranul verzui al ceasului, ar fi putut să facă lumea fericită printr-o simplă răsucire de baghetă. Ziua I „Hai să fim prieteni !“. Aerul tare amintind de gutui şi de crizanteme ii iubea obrajii şi din minunea asta obrajii ei înfloriră ca doi trandafiri japonezi, păstraţi cu grijă printre pisici şi cîini minusculi de vreo văduvă pensionară cu imaginea ultimului război, a balurilor şi petrecerilor lui, încă proaspete în minte. Apoi coborîră in oraș. Anton sorbea cu privirea luminile colorate ale vitrinelor și ea îl întrebă „Ce cauți ?", iar Anton, înfundîndu-și miinile in buzunarele adînci ale paltonului îi răspunse fascinat de zîmbetul trist al unui manechin : „II caut pe ELI". In pizzerie lumina trăia din plin vîrstă unei toamne rumene şi dolofane, mult prea apropiată de volumele opulente ale femeilor uitate în baia turcească. Un bărbat cu gîtul lung şi bandajat într-un fular mov ciugulea boabe întunecate de struguri lîngă capul căzut al altuia care, în somn, cînta „Hai să fim prieteni". Pizza era uscată, feţele de masă obosiseră cărînd petele de sos şi de vin şi ea îl înghionti pe Anton care o privi cu ochi mari și apoi, pricepînd, strigă către femeia nervoasă ce servea „Și un pahar de vin roşu, dacă se poate !". „De ce să nu se poată ?“ mormăîse femeia aruncîndu-i lui Anton o privire suspicioasă .(Ah, tinerii din ziua de azi, ah, ei, ce tineri sînt !) așezîndu-i fără pic de eleganță dinainte paharulcerut. Ea sorbi pe ascuns din paharul cu vin roșu, aplecîndu-și mult capul peste blatul mesei. Rămase o clipă așa, cu capul aplecat și gîtul întins, zicîndu-şi că in această poziţie a primit Maria Antoaneta şi Anna Boleyn sărutul acela de pe urmă dat de o buză de oţel spaniol. Şi ochii îi izbucniră lî rîs, măguliţi de căldura vieţii dinlăuntru. „îl caut pe EL", şoptea Anton privind poretele străbune de bucătari înşirate sub tavan, „îl caut pe EL", spusese Antonin chiar clipa în care el apăruse lîngă masă, împrăştiind un parfum de spray „Savanah", cu dinţii arcuiţi într-un fel de zîmbet fals, agitînd cercul metalic pe care înşirase biletele norocoase. „Cu numai şase lei puteţi cîştiga o splendidă limuzină, domnişoara Economică şi silenţioasă. Mijloc admirabil de petrecere a duminicilor şi aşa mai departe. Nu mă priviţi cu reproş. Ştiu, băiat tînăr, numai bun de muncă, umblă cu prostii. Nu fac asta decit în puţinul meu timp liber. Restul se consumă într-un mod mult mai util pentru societate. La superfosfat. La facultatea serală de subingineri. Imi permiteţi? Ce se bea aici ? Vin roşu, aha ! Trei pahare de vin roşu, stimată tovarăşe ! Ce discutăm ? Despre film, despre muzică, despre literatură ? Colegii imi spun „autodidactul”, pentru că am întotdeauna la mine cîte o carte. Citesc în autobuz, în parc, pe stradă, la frizer, peste tot. Uite, acum am la mine „Culoarea căzută din cer" de Lovecraft, înspăimântătoare poveste cu nişte fermieri otrăviţi în chip misterios. Şi dînsul e cu dumneavoastră ? A ! E fratele... Salut ! Mă cheamă Artur, ca pe cavalerul mesei rotunde, da ! Nu pentru curaj, nu ! Ci pentru că aşa mă cheamă şi pentru că acasă am, intr-adevăr, o masă rotundă, ha, ha, ha... ce glumă Costîn AntoneseiE Comentariu la un film despre PRINŢESA CIRCULUI idioatâ ! Dînsul nici măcar n-a clipit. Fumaţi ? Din cînd în cînd ? Şi eu. Din sfert în sfert... de oră, ha, ha, ha... altă glumă idioatâ. Dînsul nu ne ia în seamă. II preferaţi pe Jean Paul ? Mie-mi convine mai mult Newman. E mai viril, mai aşezat. Ţineţi minte „Butch Kassidy" ? Ce rol ? ! Ce artă ? ! Să te arunci de la patruzeci de metri în apă e o chestie. „Cu sufletul la gură ?" Nu, nu l-am văzut. Ei, nici chiar aşa ! De ce, păcat? Poate din punctul dumneavoastră de vedere. Dar eu, care nu l-am văzut, permiteţi-mi să am opiniile mele. Da ! Dînsul aşteaptă pe cineva, mi s-a părut că... în sfîrşit. Şi ? La ce facultate ? Medicină, ei ! Trebuie să ai pile neapărat, pile. Sau un bun sfătuitor. Păcat ! La medicină nu mă pricep. V--aş fi sfătuit eu, ha, ha... ha, ce glumă stupidă !. Nu ştiu de ce naiba, dar în preajma unor fiinţe ca acelea care fac parte din regnul dumneavoastră, din încrengătura dumneavoastră, ha, ha, ha... nu-mi ies glumele". Dispăru la fel de brusc pe cît apăruse. în urma lui nu rămase decit vocea spartă a femeii care servea și care spuse : „Totul s-a plătit !". Și vocea lui Anton ce se făcu auzită ca un fel de comentariu la mutra nesuferită a unui bucătar pictat chiar sub tavanul afumat . „N-are nici o șansă !"« „Cît de făţarnici sînt oamenii care zîmbesc", şopti Anton, privind pe fereastră dezlînarea mării sub un cerc de sulf pătat cu roz bolnav undeva, spre răsărit. „Cîtă încredere să ai într-un asemenea individ proaspăt ieșit din școala unde se învaţă lovitura de graţie. Intr-o carte scrie că bucuria se naşte din diminuarea durerii, iar durerea este un fel de întuneric înspăimîntător în care circul adesea se scufundă spre disperarea animalelor ferecate în cuşti şi aţîţate de pitici pomădaţi. Eu cred însă că există şi cazuri în care bucuria creşte odată cu durerea aşa cum o plantă parazită se simte în culmea fericirii văzînd cum arborele pe trunchiul căruia se lăbărţează creşte oferindu-i noi suprafeţe spre a se întinde. Aşa cum putregaiul se irumeneşte in obraji cu cît are mai mult de ros din trunchiul copacului şi aşa cum viermele are în cele din urmă curajul să-şi invite rudele la bal, constatînd că mărul în care s-a instalat nu numai că a fost hărăzit cu aparenţa frumuseţii, dar s-a şi umflat peste măsură din seva adusă cu atîta greutate din pâmintul împăienjenit de rădăcini Irntrîne. Am, deci, surioară, credința că bucuria este aberantă fără obolul durerii. Atît doar că nu e omenesc să în-«lurerezi spre a-țî nutri focul dinlăuntru al bucuriei“. — Anton, mi-a scris băiatul acela cu lozurile. Mi-a scris o carte poștală... — Eu ce spuneam, surioară ? Viermele își invită rudele la bal în palatul de sevă dulce al mărului. — Anton, să mă duc ? Fratele era departe. în sticla ferestrei privirea lui tăiase o altă fereastră prin care aerul dur al sfîrșitului de noiembrie îngheța cu perseverență penajul perdelelor. Ea se privi în oglinda îngropată între trandafiri de sidef şi de acolo, dintre trandafirii aceia, un soi de tristeţe ce se cerea învinsă, o sărută pe pleoape. Degetele-i tremurau printre farduri şi mai mult ca oricînd simţi cît de grea şi ireversibilă este căderea frunzelor în pădurea de aur a copilăriei. Işi puse, ca o chemare a cerului de altădată, ciorapii albaştri şi ieşi tiptil. Scările erau scufundate în mirosuri străvechi de mîncare şi respiraţii de animale sălbatice. Golul dintre case fusese umplut de diamantul transparent şi rece al după-amiezii, iar undeva, peste oraşul in care vie rămăsese doar vocea muezinului şi sirena somnolentă a vaporului ce vine, noaptea începuse să-şi întindă urzeala de fină roşie. Ca un om care are ceva de ascuns, alunecă pe lîngă ziduri, spre stradela Mirona, în capul căreia, lîngă un maldăr de carton, o aștepta clownul. Da ! M-am trezit, iată, este un an de atunci, m-am trezit într-un oraș străin, urmărind nebună, avidă, copiii pe străzi încărcate de castani urmărind copiii ce se ascund printre dărîmăturile unor străzi călcate de război. Să nu vii, Anton. Să nu vii ! Intr-un gang s-au întins jerbe de hîrtii colorate şi becurile au fost trecute prin vopsea albastră şi roşie şi acolo, intr-un ciob de carnaval, tinerii dansează. Dar nu ca Gene Kelly, care spunea că dansul este un fel de a îmbrăţişa o fată fără a fi pălmuit. Ci se dansează sălbatic, epuizant, ca într-un pariu care mobilizează pînă la extenuare forţa fizică. Dansul, acolo, sub hîrtiile acelea peste care acum plouă mărunt, e mai degrabă un fel de tortură necesară selecţiei naturale, un fel de examen la care se cade, sau, mai exact se învaţă ştiinţa căderii. Eu am căzut, o ştii bine. Din după-amiaza aceea, a intîlnirii cu clovnul, tot cad de parcă lumea se înverşunează să-mi arate cît de rudimentar am fost alcătuită, cîte lipsuri mi se lipesc de fustă, cît de imperfect este mersul meu pe această sîrmă de care veşnic se agaţă viaţa ameninţătoare a probelor extreme şi cît de mult mai am pînă la acea stare de linişte a copacului înţelept care înţelege totul. Chiar şi logica infailibilă a tăişului de topor. Asta însă, este şi şansa mea. Nu înţeleg multe. Lâsaţi-mi timpul necesar spre a le înţelege. Daţi-mi drumul în viaţă şi nu vă supăraţi dacă în această navigaţie periculoasă am să-mi folosesc propria busolă, proprii statocişti. Cum spuneai, Anton ? „Este mare cel care face pâmintul să înflorească !". Nu ştii cît de tare, cît de total îmi doresc lucrul acesta. Nu ştii cît de dramatice sînt visele mele în care încerc în dulcea narcoză a somnului, să pricep legile înfloririi. Restul (acest clovn care îmi ţine predici despre modul util în care ar putea fi folosiţi banii tatei, despre cît de minunată ar fi o viză definitivă pentru marele oraş, introducerea în spaţiul in care am locuit noi, despre lipsa de conţinut a spaimei ori de cite ori simt, simt fizic dospirea pintecului, despre faptul că viaţa este alcătuită din crîmpeie de sfoară ce se vor veşnic înnodate — un nod în plus nefiind mare lucru, pe cînd un nod în minut ... — despre un anumit sentiment de libertate ce se află în dreptul deplin al bărbatului, fiind o scuză superioară pentru neglijenţa destinată, pînă la sfîrşit, primelor iubiri, despre preţul aurului cuprins în verighetele cumpărate de mama...), în cele din urmă, nu e decit umilă şi inevitabilă uitare. Pe o plajă, pustie, într-un miez aurit de octombrie, se plimba VÎNĂTORUL. Arăta ca o fortificaţie aie cărei ziduri fuseseră strinse temeinic în ţintele de bronz ale tunurilor, dar din care nu se trăsese niciodată vreun foc. Privirea lui purta răceala aşteptării, o aşteptare crincenă, coborîtă dn deşertul tătarilor. O aşteptare care nu avea în vedere migrarea lentă de cîrduri spre verile eterne ale tropicelor, ci limpezirea de ape ce se petrece odată cu trecerea frigului iernatic in compoziţia spumei valurilor. Pentru el plaja era un început de lume şi-n liniştea acestui început, balasîndu-şi puşca şi mîngîind spinarea ciinelui, umedă şi tremurătoare ca o buză de iubită căzută din cer, mâsurînd calm întinderea acestuia, brăzdat de inocenţa păsărilor, el s-a apropiat, de tufa de sălcioară de care te rezemaseşi ca să priveşti zborul tufarului peste marginea de sfoară a năvoadelor întinse în zori. Nimic nu se lăsa vînat. Era un timp in care, ca în puţine daţi, torţa ar fi ars împotriva oricărui vînat. El s-a apropiat şi a trecut de tine cumpănindu-şi puşca şi domolindu-şi cîinele belicos şi în curînd, dacă nu l-ai fi strigat, ar fi fost un punct impus în marea puritate a nisipului. L-ai strigat cu vocea lăuntrică, tăcută, a nevoii tale de pace şi ai ştiut că un om care este stăpîn peste bărbăţia puştii este stăpîn şi peste o anumită linişte, peste o anumită căldură, peste o anumită spaimă de tot ce ar putea scăpa puterilor celui ce caută. Nu i-ai spus vino, ci dimpotrivă, deşi nu doreai ai fi fost mulţumită cu resemnarea mersului lui liniştit, cu zbenguiala sălbatică a ciinelui. Dar el a venit. S-a aşezat lîngă tine, şi-a aprins o ţigară şi a privit indiferent la oamenii care treceau prin fumul valurilor către puţinii peşti eşuaţi pe plajă. Şi atunci TU ai vrut, ai vrut din toată inima să plantezi în sufletul lui iarba spaimelor ce te acoperise, făcîndu-i pe superstiţioşi să-ţi prevadă aproape, obositor de aproape sfîrşitul. El ţi-a dat să bei un vin dulce şi gros ca un sînge necunoscut şi înainte de a-i spune cît de tare te-ai învăţat să suferi, el ţi-a mărturisit, cătărindu-şi puşca şi îngropînd-o cu ţeava în nisip, ca pe o floare ce are obiceiul să crească pe locul marilor naufragii, ţi-a mărturisit că orice suferinţă este lipsită de rost. l-ai povestit atunci după-amiaza aceea de noiembrie, bîlciul animalelor în care ai pătruns mirată ca un om căruia după îndelungă păstrare la întuneric i se deschide în faţă panorama luminii. l-ai povestit despre elefanţii căzuţi în destrăbălare peste munţii de orez fiert, despre aligatorii perfizi care pîndeau glezna dresorului, despre maimuţele care se sinucideau după ce ridiculizaseră pînă la lacrimi pe stăpîna menajeriei, incapabilă să se apere din pricina grăsimii care o transformase în tîritoare şi, propos, despre şerpii inteligenţi care năzuiau către vindecarea unor rele de cuget prin intermediul veninului, l-ai povestit despre clovnul tău care se consacrase datorită numărului numit „a cădea în genunchi şi a implora iubire", l-ai povestit de Anton şi de Sandra, fetiţa ta de numai cîteva luni. Şi el, înainte de a te ruga să bei din vinul acela ca un sînge necunoscut (era sîngele lui), cu o uşurinţă şi o rapiditate înspăimîntătoare ţi-a citit gîndurile şi a murmurat : „Intr-adevăr, acum e greu să mai crezi în gustul şi parfumul vorbelor". S-a ridicat şi dacă ar fi avut o puşcă şi un cîine, dacă ar fi fost altceva decit omul simplu care se nimereşte adesea în tristul decor al tristeţii tale, poate că ar fi ridicat puşca aceea, ar fi ochit şi cu siguranţa şi precizia pe care le-ai visat otita, ar fi tras două focuri în fiinţa aceea lascivă, nici şarpe şi nici aligator perfid, ci, pur şi simplu, o tenace stare de spirit care, cu sentimentul eternităţii, plimba încă prin vinele tale încapăţinarea de a suporta pe creştet, cununa de lămîiţă otrăvită a prinţesei CIRCULUI. Rămîne totuşi un cîntec. Nu unul simplu, demn de promiscuitatea petrecerilor intîmplătoare, ci cîntecul etern, născut din certitudinea schimbării anotimpurilor. Chiar şi în viaţă. Şi iată-ne acum, pe aceeaşi plajă pe care te-ai întîlnit cu VlNĂTORUL, în ultimul cadru al acestui film. Iţi întind mîna şi cînt pentru tine cîntecul acela în care, deşi nu crezi încă, întrezăreşti marginea de lumină a răsăritului. A unui nou răsărit : „Peste aceste pustiuri, în curînd, se vor aşeza apele mării. Peste aceste spinări obosite şi seci peştii îşi vor începe dansul secret şi ierburile se vor tălăzui în covoare...". Iar 0 octombrie, 1981 - AMFITEATRU - octombrie, 1981 0 Caiet de sarcini de aşezat amfore cu griu în mare de pus ace de pin pe ferestrele secundei de aruncat surle şi trîmbiţe în oala de noapte de scris cîntece de ascuns struguri sub salteaua femeii de făcut cizmele poeziei de rostogolit roţi de scris cîntece ale Shakespeare ce s-antîmplat după moartea lui hamlet. Cristalul Pe feţele acelui cristal nu era nimic scris. Gneva a spus că-i aminteşte de Crist. Aberaţie, he, he, aberaţie — dar deodată cristalul începu să strălucească şi să emită sunete de graţie. Agresiune celestă Clămpăne aerul ca nişte maxilare de crocodil muşcînd îngol. Menuet -Ochii mei divizaţi holbaţi către două lumi deodată trupul meu cusut cu un fermoar în derivă pe străzi (ghetele mi se umplu de praf). Umărul munţilor Umărul roşu se declină pe umărul munţilor, ca o piine caldă. De umărul tău, în forma cuibului de cristal în ochii pumei, dureroasă încremenire pe spatele munţilor locuind. .Umărul roşu pe gustul viperei solare. Umărul roşu, trupul sonor acela prevestind cum încremenirea — într-o subsuoară argintată osului lăcrimînd somnul libelulei de piatră. Umărul roşu, trupul sonor, pe umărul munţilor înflorirea lui toamnă. Simplitate Să-mi fie creierul teaca de aur iar partea necuprinsă a lui, roditoare încremenire in simplitate. Sete nu-i, fără greutate să-i sorbi limpezimea. Volumul obsesiilor sporeşte ca un punct de Să-mi fie creierul teaca de aur iăr partea necuprinsă, a lui, cu siguranţă o fârîmă sclipitoare, cum se dezgoleşte sabia. Den Goanţă La vinătoare Nu-i nevoie să-mi amintesc totul : duminicile vînam idei pe carosabilul autopresimţirii, nici măcar nu aşteptam trenul de noapte care oricum va fi trecînd peste şinele încărcate cu electricitate... ...în celelalte zile te legănam în iluzii pe cînd digeram mari porţii de realitate cu prietenul M. Ilie la intrarea de serviciu care ducea desigur în acelaşi living şi prin care intrau desigur numai oamenii de serviciu ai palatului şi oaspeţi fiind ne ghiftuiam preaplecaţi şi mult preafericiţi în aşteptarea duminicilor cu vinătoare cum este această zi-tampon numai bună de scris poeme despre fluturi... Emil Suciu echilibru.