Amicul Tinerimei, 1932 (Anul 4, nr. 1-12)

1932-01-01 / nr. 1

3 AMICUL TINERIMEI aduce aminte și de mine, atunci gândeș­­te-te la o femee căreia moartea i-a răpit două vieți scumpe, într’un interval scurt! Sunt împărăteasa Augusta Victoria­» Și până să-și vie văduva în fire din sur­prinderea ei mare, împărăteasa și dispăruse! Văduva căzu în genunchi și mulțumi lui Dumnezeu într’o rugăciune ferbinte, împărăteasa și-a ținut cuvântul; ea a ajutat cu generozitate. Văduva și-a plătit datoriile și avea mereu de lucru, și fetița și-a redobândit deplină sănătatea. Adesea a­­mândouă stăteau în fața portretului împă­rătesei, cumpărat din primele economii și buzele lor șopteau: «Domnul să bine­cuvinteze pe buna noas­tră împărăteasă și pe întreaga ei casă !» Tom­a Dicescu Urgia vremei Ninge, ninge întruna. Fulgii de zăpadă cad domol și ’n voe de se formează în strat gros, amânat. E ’n apropierea sărbă­torilor. Copii de școală, mai ales cei din depărtare, de la sate, așteaptă cu nerăb­dare vacanța. Iată că a venit. Acum o mai mare nerăbdare îi cuprind, aceea de a se vedea acasă în sânul familiei lor iubite. Gheorghiță — fiul unui chiabur, cu stare și văzut mai bine în sat — era elev în clasa a doua de liceu. El se află în cul­mea mulțumirii, când sosește părintele ca să-l ia acasă cu sania, ii place mult bă­iatului să privească din sania ușoară — trasă de smei de cai cum se înfățișează natura acum în timpul crnei. — Uite-mă, fiul meu iubit, am venit ca de obiceiu se te­iau. Ți s’o fi urât cu a­­tâta învățătură. Copilul îmbrățișă pe părin­tele său. — Ah !, tată, cât de bun ești și cum îmi porți de grije! Apoi între ei se ncepui o conversație aprinsă, și ar fi voit să nu se mai isprăvească. Și la unul și la altul li se citia veselia în ochi. — Băiatul îl în­trebă nerăbdător cei mai fac cei de acasă: mama, surioara lui iubită, cum mai e pe acolo. Astea vrea să le afle mai întâi. — Apoi părintele zise: — Să-ți pregătești, dragă, lucrurile ce-ți trebue acasă, căci mâne vom pleca. — Mă duc atunci să mi-le așez, apoi plecă sprinten și vioi. Tatăl se duse la gazda fiului spre a pu­ne la cale ce avea de regulat și spre a mai schimba câteva vorbe. Băiatul filiera, cânta in odaia-i. Se mira cum să chitească lucrurile mai bine în cufăr. Mai eși pe a­­fară, văzîi sub șopron caii voinici, ce mân­cau cu poftă. Inaintă spre ei. Unul ne­cheză încet și scurt. — De mă. Mândriile, că vom merge a­­casă, fii vesel. Repede își aduse aminte de alte vremuri când, călare pe unul din ei, se chitea în goană nebună pe pajiștea ver­de unde pășteau; își aduse aminte cât de folositori sunt, pentru el cel puțin, că-l vor duce ca vântul acasă la dorul lui. Le știa blândețea ce o au față de el și se apropie fără sfială, rând pe rând, de fie­care, îi mângăie și le vorbi frumos. Apoi se în­dreptă către vizitiu, care venea cu un mal­dăr de fân la spinare. Un servitor bătrân, trecut prin nevoi, credincios tatălui său, era vizitiul ăsta. — Ei, moșule, ce zici, vom merge ? — Da, da! Cu ajutorul lui D-zeu, mâne pornim. Dar uite, tocmai acum se chiti pe nins. De s’o face omătul mare are să ne fie greu. Băiatul insă nu luă astea în samă, ci se întorse iar vesel și sprinten la cufăr. Nu mai știu ce să pună în el. Intr’o veselie și nerăbdare trecu ziua. Nin­soarea încetă odată cu înoptatul. Tatăl lui Ghiorghiță intră în odaia caldă. — A!, ha! — frecându-și palmele —dar ce mai puiuleț de ger are să-i tragă la noapte și mâne ne ducem de drag pe în­ghețate. — Avem noroc, tată, ca de regulă să mergem pe drum bun. ■k­a ¥ Când se făcu lumină bine, sania aștepta la poartă. Ger nevoe mare. Caii ageri, cu capul drept, cu urechile ațintite, priveau înainte. Din când în când clopoțeii de la gâtu­le, mișcați, sunau ascuțit. N’aveau as­tâmpăr, vreau să pornească. — Ptrrrul... gloaba dracului —făcu vi­zitiul vioi din buze. Am să te întind eu la ham destul. Stai, ca să te văd. In sfârșit plecară... Gazda, de la care își luară călătorii ziua bună, se uita veselă în urmă-le. Zăngănitul de clopoței se au­

Next