Apărarea Patriei, octombrie 1955 (Anul 11, nr. 230-250)
1955-10-01 / nr. 230
Eroism în muncă Soldatul fruntaș Radu Iulian este radiotelegrafist. Nu a văzut niciodată marea, nu a simțit emoția aviatorului care se avîntă curajos prin spațiile fără hotar, dar poartă pentru toți o frîntură din răspunderea îndeplinirii misiunii lor și se bucură de succesele pe care ei le obțin. De aceea șira îndrăgit atît de mult arma sa. Radu Iulian este un om puțintel la trup. Vorba lui e scurtă și înainte de a spune un cuvînt mai cu greutate și cîntărește în fel și chip. Cînd pornește la un drum greu, știe dinainte că va ajunge la capătul lui. La început de militărie își făurise un vis : să mînuiască fără greș stația radio, să devină radiotelegrafist de clasă. Și visul acesta, asemenea unui vlăstar răsărit într-un pămînt roditor, a început să crească, să prindă rădăcini adînci, în stare să înfrunte toate furtunile. Vlăstarul a crescut și a legat rod. De atunci, pe calea timpului au trecut multe zile. Soldatul fruntaș Radu nu le mai știe șirul, dar ziua aceea nu o poate uita. Ieșise din dormitor cu gîndul să coboare în curte. Neavînd răbdare, începu să alerge pe scări în jos. Luase de curînd cizme noi și, cum nu era încă obișnuit cu ele, alunecă și se rostogoli cîteva trepte. Cînd dădu să se ridice, o durere ascuțită care pornea de la mîna dreaptă îl săgeta prin tot corpul. Cu mare greutate își înăbuși un geamăt. — Ai mîna fracturată — îi spuse medicul unității, la care ajunse cu ajutorul tovarășilor săi. Va trebui să stai cu mîna în ghips pînă se va prinde osul la loc.. — Și cu va trebui să stau așa? întrebă Radu, străduindu-se să-și ascundă durerea. — Poate o lună, poate mai mult... Bolnavul își întoarse privirea spre fereastră, strivind două lacrimi care se ivtră în colțul ochilor de durere și de necaz : „Acum ce mă fac ? se gîndea el. Cum rămîne cu pregătirea mea pentru examenul de radiotelegrafist de clasă ?‘‘. Fu dus la spital de unde se întoarse după un timp cu mîna în ghips și cu o scutire de o lună de zile. In prima zi încercă să stea liniștit, să nu facă eforturi pentru a se însănătoși mai repede. Insă gîndul că ceilalți militari din subunitate învață să manipuleze, să transmită radiograme, luptă să treacă peste baremuri, îl făcu să-și îndrepte pașii spre sala de specialitate. Se prezentă la comandantul subunității și ceru voie să ia loc la masa de lucru. Era tras la față, iar ochii îi erau tulburi, încerca să se țină drept pentru a-și ascunde slăbiciunea, își puse căștile și ascultă : „Ana — Constantin — Barbu — Ene — Haralambie, 2-7-3-5-1...“ înțelegea perfect toate semnele transmise, dar aceasta nu era de ajuns, trebuia să le scrie pe hîrtie, să le verifice. Mai trebuia apoi să facă exerciții de transmitere, dar mîna nu o putea folosi și nimeni nu-l putea ajuta. In pauză, militarii ieșiră pe afară, însă Radu nu se mișcă de la masă. Cînd rămase singur, puse mîna stîngă pe pîrghia aparatului și începu să bată șovăielnicinii și puncte. Nu avea antrenament și de multe ori în loc de linii bătea puncte și în loc de puncte. Unii. Totuși putea să izbîndească șî gîndul acesta îi strecură în suflet, o rază de speranță. S-au mai scurs cîteva zile. Examenul pentru cucerirea calificării de clasă se apropia. Soldatul fruntaș Radu Iulian învățase pentru a doua oară să manipuleze, da astă dată cu stinsa. — Așa e și pe front — îi spuse comandantul, văzîndu-i îndemînarea cu care lucra — cel care-și iubește patria, unitatea și tovarășii de luptă, cît timp poate duce o armă în mină, merge înainte. Mergi înainte și vei birui. Mîna stîngă poate ține și un creion... — Adevărați... Poate!... — spuse Radu pe gînduri. Voi încerca să recepționez cu stîngă. Lucrul însă mergea mai greu decît și-a închipuit. Literele ieșeau de sub vîrful creionului strîmbe, parcă erau gata-gata să se răstoarne. Privind cele scrise, Radu făcu singur haz de opera sa, care aducea mai mult cu un drum încîlcit dintr-un joc pentru copil, decît cu literele alfabetului. Șterse totul și începu să lucreze cu migală și răbdare, rotunjind literă cu literă. Cînd isprăvea cu una, începea cu alta Și, rînd pe rînd, termină cu toate. Porni iar de la început și tot așa pînî cîștigă o oarecare deprindere. Ceasuri întregi și zile a durat această muncă. Cînd se convinse că va izbuti, începu lucrul alături de ceilalți. Prima radiogramă recepționată cu stîngă se descifră cu greu, dar următoarele ai fost tot mai bune. Vezi ziua examenului. Comisia de verificare urmărea cu atenție lucrul militarilor la stații. Lîngă soldatul fruntaș Radu Iulian a zăbovit mai mult ca de obicei. Cei care nu-i cunoșteau povestea erau ..nedumeriți văzîndu-i că transmite cu mîna stîngă. — De la început a lucrat așa ? Întrebă un ofițer de la Instanța superioară Nu ! De vreo cîteva săptămâni — răspunse comandantul. A suferit o fractură la mîna dreaptă și acum este în curs de vindecare. Ca să nu piardă examenul a învățat să transmită și să recepționeze cu stîngă. Ofițerul nu mai puse nici o întrebare. După terminarea tuturor probelor prevăzute, verifică cu atenție rezultatele soldatului fruntaș Radu Iulian. La cunoașterea materialului și regulilor de exploatare dăduse răspunsurile cele mai bune, iar la manipulare și recepție depășise cu mult haremurile fixate. — Ați lucrat și înainte de a veni în armată în specialitatea radiotelegrafiei ? îl întrebă el pe Radu. — Nu, n-am lucrat. Sînt de la țară — răspunse Radu cu fața numai zîmbet, ghicind în privirile membrilor comisiei izbînda muncii sale. Așa a ajuns soldatul fruntaș Radu Iulian radiotelegrafist de clasă. Pe drumul acesta plin de greutăți l-a călăuzit dragostea față de arma sa și mai ales față de patria pe care o slujește cu credință. Locotenent T. MARGINEANU Militari de nădejde Oricine ar veni în atelierul nostru de reparații și s-ar îndrepta spre locul unde muncește plutonierul Iordache Gheorghe cu brigada lui va putea observa o ordine desăvîrșită. Din cînd în cînd va auzi cum unul cere altuia o cheie, sau brigadierul este chemat să vadă cum a fost montat un balansor, un rulment la vreun galet sau o altă piesă ce compune organele autotunului. In timp ce plutonierul Iordache Gheorghe lucrează la motor, ochii fulageri sînt îndreptați și asupra militarilor din brigadă. Nimic nu-i scapă din vedere. Totul este controlat cu cea mai mare atenție Cînd autotunul este gata pentru probă, brigadierul mai execută un control asupra strîngerii șuruburilor. La proba ce se execută în teren, el urmărește cu mare atenție dacă organele de comandă sînt bine reglate. Dacă în timpul probelor găsește unele deranjamente care nu pot fi remediate în teren, apoi cînd se reîntoarce la atelier nu se apucă de alte lucrări pînă ce deranjamentele n-au fost înlăturate. Atît brigadierul — plutonierul Iordache Gh. — cît și soldatul fruntaș Moldovan Cornel, pînă în prezent au dat reparații de bună calitate. Totodată ei au făcut și importante economii de benzină, vopsele, bumbac de șters cît și la alte materiale. In felul acesta a înțeles plutonierul Iordache Gheorghe, cu brigada sa, să întîmpine ziua de 2 Octombrie Plutonier M. BERCU BIRUIND GREUTĂȚILE Transmisioniștii nu cunosc ce-i obstacolul. Prin apă, prin păduri și peste alte obstacole, ei trebuie să treacă firul și să realizeze legăturile. Transmisioniștii știu că îndeplinesc o misiune importantă, că și de felul cum funcționează legăturile depinde succesul pe cîmpul de luptă. Clișeul de mai sus înfățișează o grupă de transmisioniști care trece cu firul prin apă pentru a realiza la timp legăturile ordonate de comandantul subunității. In post de santinelă Soldatul fruntaș Cîmpeanu Ion era în post de santinelă. Trecuse de miezul nopții și în curînd avea să-i vină schimbul. Deodată, la cîțiva metri în fața sa auzi un zgomot. Santinela luă poziția de tragere și ascultă nemișcat. „Schimbul nu poate să vină din partea aceea — își făcu el socoteala. Dacă e om, vine cu gînduri necurate“. Zgomotul se repetă, de astă dată mult mai aproape. Cu mîna pe trăgaci, santinela somă regulamentar, însă zgomotul continua să se audă tot mai aproape. Duse arma la ochi și trase spre direcția din care venea zgomotul. In acest timp, caporalul de schimb, sergentul Leopag Vasile, conducea schimbul spre posturi. Auzind foc de armă, iuți pasul. Cînd ajunse în apropierea postului păzit de soldatul fruntaș Cîmpeanu Ion, opri schimbul și se apropie cu băgare de seamă de post. Apoi se opri din nou și cercetă cu atenție împrejurimile. Zărind un individ care tocmai se ridicase de la pămînt, dintr-un salt, sergentul sări în spatele infractorului. Se încinse o luptă pungă. Neputînd să reziste strînsorii, individul a fost imobilizat. La chemarea santinelei sosiră și ceilalți militari, care legară pe infractor și-l duseră la corpul de gardă. A doua zi, individul a fost predat organelor în drept. Pentru curajul de care au dat dovadă în executarea serviciului de gardă, sergentul Leopag Vasile și soldații fruntași Cîmpeanu Ion și Călueanu Aurel au fost evidențiați pe unitate și recompensați.De la corespondentul nostru voluntari întrecerea celor mai buni artileriști (De la corespondentul „Apărării Patriei“). Recent, s-a desfășurat concursul de trageri de artilerie pe regiune. Ca și în anii trecuți, artileriștii au așteptat cu nerăbdare acest concurs pentru a-și demonstra pregătirea lor de specialitate. Concursul a început. Primul loc a fost cîștigat de tunul comandat de sergentul major Pintilie Florian. Pe locul II s-a clasat tunul comandat de sergentul major Calotă Dinu, iar locul III a fost ocupat de tunul comandat de sergentul major Iacob Paul. Au urmat apoi tragerile din poziții acoperite, în cadrul cărora ofițerii Abagiu Gh. și Rășcanu Ion s-au dovedit a fi concurenții cei mai bine pregătiți. La tragerile cu obuzierul, ofițerul Tărcan Gh. a dobîndit cele mai bune rezultate. O luptă deosebit de dîrză s-a dat pentru ocuparea primelor locuri în proba rezervată comandanților de baterie. După o dispută aprigă, ofițerul Staiciu, care a participat pentru prima dată la un astfel de concurs, a ocupat locul de frunte. El a trebuit să se întreacă cu artileriști experimentați ca ofițerii Cocîrla și Constantin Ciurel, comandanți care au ajuns în multe rînduri în finalele concursurilor de tragere pe armată. Dar ofițerul Staiciu, muncind cu îndârjire, a făcut față cu cinste condițiilor impuse de concurs. ....Am folosit chiar și o bună parte din timpul meu , liber,pentru executarea antrenamentului în poligonul redus de trageri — a spus ofițerul Staicin. Un sprijin prețios l--am primit din partea ofițerului Bilonici Gh., comandant cu multă experiență, care, în cîțiva ani la rînd, a reprezentat cu cinste unitatea noastră la concursurile de trageri de artilerie. De asemenea, comandantul unității m-a ajutat și îndrumat cu multă dragoste, împărtășindu-mi din experiența sa bogată“. încrederea în forțele proprii, antrenamentul sistematic și o voință fermă de a dobîndi victoria l-au ajutat pe ofițerul Staicin să obțină rezultate de valoare. Succesul său reprezintă totodată succesul întregii unități, care a reușit să-și păstreze și mai departe aprecierea cîștigată la tragerile din anii trecuți. Căpitan P JITARU Măiestrie și curaj de vînător aerian Vremea era mohorîtă. Nori negri se adunaseră, gata să-și scuture încărcătura. Peste cîteva minute începu o ploaie măruntă și rece. Deodată, ușa „zebrei" se deschise din remorca conducătorului de zbor, căpișianul Gherghișan se îndreptă într-un suflet spre avion. . Primise o misiune de interceptare aeriană la mare înălțime, cu decolare imediată. Ploaia care continua să cadă îi lăsase peste cupola cabinei un văl de ceață dincolo de care nu mai putea să observe nimic. Privirile lui se mărgineau la cadrul de interior al cabinei, la aparatele cu ajutorul cărora va conduce avionul. Baza inferioară a plafonului era de 400 m., și cînd atinse în urcare această înălțime avionul fu învăluit într-o negură care dădu pilotului senzația neplăcută de singurătate. Ochii, obișnuiți să caute repere, să privească ceea ce fuge înapoi dedesubtul avionului său, supraveghează acum cu toată atenția acele de la tabloul de bord. Aparatele radio ii aduc pilotului de la sol în astfel de ocazii cuvinte care comportă un îndemn la curaj, la bărbăție. In cască îi răsună vocea conducătorului de zbor 2. 4. 5... 2. 4. 5... Sînt 4.1. Răspunde-mi cum mă auzi. 2.4.5. Sînt 4. 1. recepție... — 4.1.... 4.1.... 2.4.5. Te aud foarte bine, te aud foarte bine, recepție. — Spune-mi, 2.4.5..... ce înălțime ai, ce înălțime ai, sînt 4.1, recepție. ’ — Am 5.500... 5.500 și continui să urc. Totul pînă acum normal, recepție. — 2.4.5.... 2.4.5.... Ținta va trece la mare înălțime deasupra norilor. 65 ° nord... 65 ° nord. Mai înțeles? Recepție. — înțeles 4.1.... Avionul înscrie spirale largi, iar motorul funcționează constant. Gherghișan are senzația că avionul totuși nu mai înaintează, stă pe loc, și dintr-un reflex negîndit împinge maneta de gaze bruscînd motorul. Acesta începe să nu mai asculte... nu mai are o ardere continuă. Pe Gherghișan îl cuprinde teama. Să-l lase motorul în imensitatea aceasta neagră, fără nici un fel de vizibilitate? Cum să acționeze ? In învălmășeala de gînduri el uită să mai raporteze stației că motorul este pe punctul de a se opri. Căpitanul Gherghișan este un pilot cu multă experiență. Nu de puține ori a rezolvat în aer situații foarte dificile și aceasta datorită multiplelor sale cunoștințe de navigație aeriană, cunoștințe de iscusit vînător. Și de data aceasta, bogata sa experiență va trebui să-l scoată din situația destul de dificilă în care se află. Pune avionul în pantă și, căpătînd viteză, motorul începe să se restabilească, își revine la turația normală. Pierduse însă multă înălțime, întoarce butonul aparatului de radio de pe poziția de recepție și cheamă stația. In loc de răspunsuri la apel, în cască răsună trosnituri puternice. Manșa îl bate la mînă și aviornul se zbuciumă neliniștit. Se aud trosnituri puternice și cu greu căpitanul Gherghișan poate menține stabilitatea avionului. Pe parbrizul din față apare un givraj puternic și din cînd în cînd se sparge pojghița groasă de gheață apărută pe plexiglasul cabinei, dînd impresia că s-a făcut o gaură în cupolă. Avionul înaintează greu, motorul dă semne de oboseală. Pe fața pilotului au apărut broboane de sudoare. Nu puține eforturi l-a cerut menținerea avionului pe direcție în trecerea prin formația periculoasă de nori. Altimetrul înregistrează un nou plus de înălțime. Norii încep să devină mai transparenți și vederea începe să cuprindă tot mai mult din corpul avionului, pînă la rezervoarele suplimentare prinse la mijlocul planurilor. Deodată, o lumină orbitoare inundă cabina. Pleoapele se închid prin reflex. Abundența de lumină provoacă totuși o durere momentană. Gherghișan respiră ușurat și, după ce privește puțin în jur, începe cercetarea spațiului aerian în căutarea țintei mobile. Avionul zboară la mare înălțime. Pilotul rotește fără încetare privirea în jur, spre a nu fi surprins. In același timp, încearcă să prindă legătură cu punctul de zbor, încercările sînt însă zadarnice. La toate apelurile, nici un răspuns. Dar iată că la orizont se ivește un punct care din cînd în cînd se înteiază în razele soarelui. Pentru căpitanul Gherghișan totul e clar. Apăruse ținta. Renunță să mai caute legătura radio și se pregătește de luptă. Avionul „inamic“ se apropie tot mai mult de vînător. Gherghișan începe să atace țlinta din „coadă", degajează apoi într-un viraj de luptă la stîngă, revenind în atac. Lupta se duce la mică înălțime deasupra bazei superioare a plafonului. „Inamicul“, profitînd de apropierea norilor, simulează că a fost lovit și printr-o răsturnare se înfundă în stratul de nori. Rezisînd manevra, vînătorul începe să patruleze și să supravegheze spațiul deasupra norilor. Socotește că „inamicul" nu se poate avîmta în nori fără să cunoască zona în care zboară. Presupunerea lui Gherghișan se adeverește. Curînd, „inamicul", crezînd că i-a reușit șiretlicul, apare din nou deasupra norilor. Cu toată viteza, Gherghișan se îndreaptă spre țintă, începînd din nou „lupta“. Cu toate manevrele tactice, avionul „inamic“ este „lovit". Misiunea a fost îndeplinită. Gherghișan degajează într-un viraj larg și, socotind că este timpul să se întoarcă acasă, se înscrie pe direcție. Gîndul că e lipsit de legătură radio cu pămîntul începe din nou să-l neliniștească. Zborul în nori, lupta aeriană la o mare înălțime, l-au făcut să devieze cu mult de la traiectul stabilit la sol. Este dezorientat și nu are nici un mijloc de orientare. Harta nu-l poate ajuta, de data aceasta, cu nimic, împinge puțin de manșă și pîcla alburie a norilor îl înghite numaidecît. Acele cronometrului de la mină îi indică o oră și 15 minute de zbor. Face un calcul rapid. Capul Compas primit către țintă și locul unde a întîlnit ținta îl ajută să determine întrucîtva locul unde se află. E deasupra munților. Cu toate acestea se avîntă în adîncul norilor, spărgîndu-i în spirală. Are deplină încredere în aparatele de bord, în altimetru. Cu inima strînsă de emoție străbate norii pînă cînd acele altimetrului indică 4.000 m. înălțime. Redresează avionul și-l așează în plan orizontal, zburînd la regim economic. Totuși, va trebui să părăsească avionul. Parașuta pe care a purtat-o ani de-a rîndul în toate locurile, la toate înălțimile, fără să-i găsească întrebuințarea practică, va trebui acum să-i salveze viața. Parașuta va salva cu siguranță viața pilotului, dar avionul, viața avionului, cine o va salva? Nimeni! Avionul va pieri mistuit în flăcări, odată ajuns la pămînt. Și cît de minunat este acest avion! L-a purtat de aîtea ori ca un prieten bun pe căile înălțimilor, spre locuri necutreierate de nimeni. Ia o hotărîre. Nu-l va părăsi. Privirea i se oprește la dreptul litrometrului. Aparatul arată că în rezervor mai este combustibil pentru 20 minute de zbor. Pune amîndouă mîinile pe manșe și conduce mai departe avionul în plan orizontal. Caută printre nori o spărtură pe unde s-ar putea strecura. Avionul mai are combustibil pentru 10 minute de zbor. Minutele trec neobișnuit de repede. Pretutindeni, norii sînt la fel de compacți. Deodată, pilotul tresare. Se vede pămîntul , înscrie avionul într-un viraj foarte strîns și intră în picaj aproape vertical prin spărtura din nori de care dăduse. Din nou, pămîntul nu se mai vede, însă lui Gherghișan îi e de ajuns cît a văzut. Corectează poziția avionului după orizontul artificial și după două minute de zbor străbate plafonul. Cu harta în față se orientează imediat. Pune motorul în plin. S-a orientat just. Peste cîteva clipe, jos apare un aerodrom. După aterizare, litrometrul indică cantitate de combustibil în rezervor pentru cel mult trei minute de zbor. Cu mulțumirea că totul s-a terminat cu bine, deschide cabina, coboară și se îndreaptă spre punctul de comandă al aerodromului. Va raporta că a aterizat cu bine și că avionul a fost salvat dintr-o situație dificilă. ...Măiestria pilotului, curajul său și dragostea pentru avion și-au spus cuvîntul, P. CRISTEA ARMATA IN NOI CREAȚII ARTISTICE Romanul unei epoci frâmîntate De foarte multă vreme mă preocupă Viața diviziei de panduri și participarea armatei romîne la războiul antihitlerist. Pînă acum acest eveniment de seamă din istoria poporului nostru, punct de răscruce în cotitura către steaua adevăratei demnități naționale, n-a fost încă reflectat în literatura noastră realist-socialistă. Cu modestele mele mijloace artistice mă străduiesc să împlinesc această lipsă. Față de alți scriitori care ar păși pe acest drum dificil, date fiind amploarea materialului documentar și pluralitatea problemelor politico-sociale ale epocii (care ar trebui numaidecât înregistrate) — personal am avantajul de a fi cunoscut în amănunt Istoria acelor vremuri, ca participant activ în cadrul diviziei de voluntari la războiul împotriva Germaniei fasciste. Evident, asta nu ușurează decît în puțină măsură sarcinile ce-mi revin ca scriitor. Transcrierea exactă a unor întîmplări constatate la fața locului și zugrăvirea conștiincioasă a unor oameni ce au existat cu adevărat riscă să devină o oglindă palidă realității de odinioară dacă nu sînt slunjite cu îndîrjire și pasiune artistică. Nu-i de ajuns să cunoști o sumedenie de fapte și personaje, pentru a le reîntruchipa într-un roman — cu aceeași vigoare cu care ele s-au impus istoriei la momentul respectiv. După cum, de asemenea, nu-i de ajuns să-ți încarci memoria cu fapte și personaje, oricît de eroice și dramatice ar fi fost ele, dacă n-ai puterea să cuprinzi evenimentul dat pe dimensiunile sale reale, în esența lui cea mai profundă și creatoare. Amănuntul cutare sau cutare poate să apară nesemnificativ, dar în fața ta el capătă calitatea de simbol, pentru că alături de altele ajută la reconstituirea fidelă a istoriei. Este adevărat că-n centrul atenției mele stă existența și drumul de glorie al diviziei „Tudor Vladimirescu“ — dar cartea, în întregul ei, tinde să îmbrățișeze întreaga epocă, în tot ce a avut ea mai caracteristic. Din punct de vedere arhitectural, mun- Convorbire cu autorul locotenent-colonel LAURENȚIU FULGA laureat al Premiului de Stat ca mea se angajează pe proporțiile unei trilogii —• „EROICA“. Intrucît mă găsesc în faza de terminare a primului volum al trilogiei, voi încerca, solicitat fiind de redacție, să ofer cititorilor ziarului,Apărarea Patriei" cîteva informații, ținînd strict de domeniul literar. M-am străduit și mă voi strădui ca „Eroica“ să nu fie pur și simplu un documentar reportericesc, ci, mai presus de orice, o epopee de largă respirație — înfiorată necontenit de însuși patosul cuprins în titlul trilogiei. Convingerea că amintirile personale ar fi putut limita cadrul cărții, dăunînd în același timp caracterului ei obiectiv, m-a obligat să solicit și evocările altor participanți la viața diviziei. E de la sine înțeles că după această acumulare masivă de material, după clasarea lui, pe liniile planului gîndit anterior, sarcina de a-l așeza în tiparele literare s-a dovedit la fel de spinoasă. Trebuia căutată cu preț fixarea epocii pe caractere și orice tipuri care să exprime exact forțele politice angajate în luptă și care să sugereze dramatic toate procesele care au dus la înființarea diviziei de voluntari. De la această depărtare de timp, tot ce odinioară mi se părea ca acționînd în afara legilor dezvoltării societății, întîmplător și fără de legătură directă cu marile probleme politice ale vremii, mi s-a relevat acum în nezdruncinată dependență de clasa căreia unul sau altul dintre personaje aparține. De pildă, dacă acum 13 ani — cînd după capitularea armatei romîne la Don a avut loc cea dintîi ruptură între ofițeri și soldați — apreciam fenomenul în relație de condițiile tragice ale încercuirii, acum îmi este limpede că de fapt acolo s-a manifestat cu putere lupta de clasă. Astfel, clipă de clipă, în nopțile albe de limpezire a liniilor cărții, au început să mi se contureze ochilor atît reprezentanții lumii în descompunere, cît și exponenții lumii care a triumfat odată cu eliberarea țării de sub jugul fascist. Nu puteam concepe istoria diviziei de voluntari romîni în Uniunea Sovietică fără acele etape, amarnice pe care armata romînă, împinsă în războiul antisovietic, le-a cunoscut pe drumul întregii sale aventuri războinice. Am ales ca punct de plecare al trilogiei însuși momentul încercuirii de la Don, știut fiind că-n acele împrejurări s-au vădit primele simptome ale fărîmițării pretinsei unități ideologice a armatei romîne antonesciene, ca și atitudinile categorice în masa ostășească împotriva războiului fascist. Cartea întîia se încheie în ceasul în care convoaiele prizonierilor ajung la porțile lagărelor, pe o durată de aproape o lună de zile — și totuși cartea în numără peste 800 de pagini. Da, e greu de înțeles acest lucru dacă pierdem din vedere că-n afară de fapte, pe drumul dintre punctul capitulării și lagăr, s-au consumat mai ales profunde procese sufletești care au avut darul să zdruncine multe poziții vechi și să clarifice multe conștiințe omenești. E de ajuns să spun că finalul cărții întîia înregistrează prima treaptă cîștigată de prizonieri, adeziunea conștientă a majorității lor la primul manifest împotriva războiului fascist. Ne găsim așadar pe Don, spre sfîrșitul lunii noiembrie anul 1942. Diviziile românești capitulează. Ofițerii parlamentari trec cu steagul alb în poziția sovietică, pentru a discuta cu comandamentul sovietic condițiile de capitulare. Evenimentul răscolește în primul rînd masa soldaților, care se văd salvați, în sfîrșit, de nenorocirea în care fuseseră împinși de mai marii țării. Ruptura dintre soldați și ofițeri nu s-ar fi adîncit în asemenea măsură, căpătînd în cursul aceleeași nopți un caracter aproape anarhic, dacă soldaților nu li s-ar fi adus la cunoștință că o parte dintre ofițeri, stat-majoriști prin excelență și exponenți ai fascismului romînesc, fac toate eforturile pentru a torpila actul capitulării. Se intenționa printre altele continuarea luptelor, pretextîndu-se cu fraze patriotarde evitarea „rușinii naționale“. Dar soldații au ajuns repede la concluzia că, de fapt, sub aceste discursuri cu spume la gură se ascundea gîndul salvării proprii — cu prețul masacrării armatei. tn timpul acestei răscoliri a spiritelor, eroul principal al cărții, sublocotenentul de rezervă Ștefan Corbu, intelectual cinstit sufletește dar cu opinii destul de haotice, se alătură masei ostășești. Dar odată cu predarea armelor, împăcarea e de întrebare : In munca dvs. de creație v-ați inspirat și din viața militarilor Armatei noastre Populare ? Răspuns : Da, desigur, Armata constituie un bogat izvor de inspirație. Genul cîntecului ostășesc, în care am mai scris pînă acum doua lucrări, mă interesează și l-am abordat întotdeauna cu dragoste. Dealtfel este datoria noastră, a artiștilor, să oglindim artistic și cît mai veridic viața ostașului rou, apărător al Republicii noastre. întrebare : La ce lucrați în prezent pentru armată ? Răspuns : La un Marș al Armatei Populare. Propunerea a venit din partea Ministerului Forțelor Armate ale R.P.R. și am primit-o cu bucurie. Iacă de cînd m-am apucat de lucru, am fost convins că un Marș al Arma-parte de a se stabili între cele două tabere în care s-a împărțit pe neașteptate armata romînă. Deși nediferențiate precis, zi de zi însă surpătura dintre ele se adîncește, precizîndu-se tot mai mult poziția de clasă de pe care acționează fiecare. Pe de o parte sînt acei soldați și ofițeri cărora li se relevă în orbitoare lumină adevărul despre războiul pe care-l purtaseră pînă atunci și despre realitatea sovietică , pe de altă parte sînt reprezentanții autentici ai fascismului romînesc, care continuă chiar în condițiunile prizonieratului să desfășoare politica lor nefastă. Romanul înscrie astfel creșterea conștiințelor celor dintîi, dezvăluie adevărata față a pretinșilor patrioți, pagină cu pagină una dintre ei devine de neîmpăcat. Din grupul personajelor mai luminoase se fac remarcate tipurile caporalului Tudor Mazilu și al doctorului Radu Ancuța — legați prin puternice fire de clasa muncitoare și care operează în mintea celor cu care intră în contact substanțiale prefaceri de opinie. Din tabăra adversă ies în evidență personaje cum sînt colonelul Giurgea, maiorul Hariton, sau sublo- Convorbire cu compozitorul RADU PALADE Tei Populare trebuie să întrunească o serie de calități deosebite, care nu se cer întotdeauna și tuturor cîntecelor cu tematică militară. Pe lîngă caracterul militar, care poate fi redat printr-un ritm pregnant și prin intonații de fanfară, pe lîngă caracterul popular, care să-l facă înțeles și iubit de ostași, unui astfel de marș i se cere, în primul rînd, o linie melodică amplă și măreață, un conținut de idei corespunzător sentimentelor nobile de dragoste și atașament ale ostașilor noștri față de Armata Populară în care slujesc, față de patriecotenentul Androne — prin faptele și pozițiile cărora se demască adevăratul caracter de clasă al războiului antisovietic. Intre aceste două forțe oscilează Ștefan Corbu și alții aidoma lui, pentru care mai greu se prefigurează adevărul — dar care la clipele de grea cumpănă (cum ar fi deocamdată semnarea armistițiului) se zmulg din propriile lor hățișuri sufletești și află repede calea spre adevăr. Primul volum din „Eroica", subintitulat „Oameni fără glorie“, e conceput pe o largă canava de fapte și evocări, dar străbătut de un profund conflict dramatic. Cartea se află în lucru la Editura Tineretului. Firește că aștept cu legitimă nerăbdare apariția ei. Voi fi la fel de nerăbdător să iau act de părerea cititorilor asupra primului volum din „Eroica". Și dacă acesta se va bucura de aprecierea cititorilor, cu atît mai mult voi simți în mine puterea de a duce la capăt și celelalte două cărți ale trilogiei. De asemenea, pentru a putea fi ușor memorat și plăcut la cîntat, acest marș trebuie să fie simplu, concis și melodios, accesibil nu numai corurilor profesioniste, ci în primul rând maselor largi de militari. Nu știu în ce măsură voi izbuti să dau marșului pe care îl compun toate aceste calități, care sînt totodată condiții însemnate și obligatorii. In orice caz, țin să vă asigur că preocuparea de a reflecta aceste calități este mereu prezentă în munca mea de creație. Sper că voi duce la bun sfîrșit sarcina pe care mi-am luat-o de a scrie Marșul Armatei Populare, în colaborare cu poetul Nicolae Dumbravă. Mă voi strădui să dau militarilor noștri ,un marș pe care să-l îndrăgească și să a-i cînte plini de voioșie. Se pregătește un Marș al Armatei Populare