Apărarea Patriei, octombrie 1955 (Anul 11, nr. 230-250)

1955-10-01 / nr. 230

Eroism în muncă Soldatul fruntaș Radu Iulian este radiotelegrafist. Nu a văzut niciodată marea, nu a simțit emoția aviatorului care se avîntă curajos prin spațiile fără hotar, dar poartă pentru toți o frîntură din răspunderea îndeplinirii misiunii lor și se bucură de succesele pe care ei le obțin. De aceea șira în­drăgit atît de mult arma sa. Radu Iulian este un om puțintel la trup. Vorba lui e scurtă și înainte de a spune un cuvînt mai cu greutate și cîntărește în fel și chip. Cînd porneș­te la un drum greu, știe dinainte că va ajunge la capătul lui. La început de militărie își făurise un vis : să mînu­­iască fără greș stația radio, să de­vină radiotelegrafist de clasă. Și vi­sul acesta, asemenea unui vlăstar ră­sărit într-un pămînt roditor, a început să crească, să prindă rădăcini adînci, în stare să înfrunte toate furtunile. Vlăstarul a crescut și a legat rod. De atunci, pe calea timpului au tre­cut multe zile. Soldatul fruntaș Radu nu le mai știe șirul, dar ziua ac­eea nu o poate uita. Ieșise din dormitor cu gîndul să coboare în curte. Neavînd răbdare, începu să alerge pe scări în jos. Luase de curînd cizme noi și, cum nu era încă obișnuit cu ele, alu­necă și se rostogoli cîteva trepte. Cînd dădu să se ridice, o durere as­cuțită care pornea de la mîna dreaptă îl săgeta prin tot corpul. Cu mare greu­tate își înăbuși un geamăt. — Ai mîna fracturată — îi spuse medicul unității, la care ajunse cu a­­jutorul tovarășilor săi. Va trebui să stai cu mîna în ghips pînă se va prin­de osul la loc.. — Și cu­ va trebui să stau așa? întrebă Radu, străduindu-se să-și as­cundă durerea. — Poate o lună, poate mai mult... Bolnavul își întoarse privirea spre fereastră, strivind două lacrimi care se ivtră în colțul ochilor de durere și de necaz : „Acum ce mă fac ? se gîn­­dea el. Cum rămîne cu pregătirea mea pentru examenul de radiotelegra­fist de clasă ?‘‘. Fu dus la spital de unde se întoar­se după un timp cu mîna în ghips și cu o scutire de o lună de zile. In pri­ma zi încercă să stea liniștit, să nu facă eforturi pentru a se însănătoși mai repede. Insă gîndul că ceilalți militari din subunitate învață să ma­nipuleze, să transmită radiograme, luptă să treacă peste baremuri, îl făcu să-și îndrepte pașii spre sala de spe­cialitate. Se prezentă la comandantul subunității și ceru voie să ia loc la masa de lucru. Era tras la față, iar ochii îi erau tulburi, încerca să se țină drept pentru a-și ascunde slăbi­ciunea, își puse căștile și ascultă : „Ana — Constantin — Barbu — Ene — Haralambie, 2-7-3-5-1...“ în­țelegea perfect toate semnele trans­mise, dar aceasta nu era de ajuns, trebuia să le scrie pe hîrtie, să le ve­rifice. Mai trebuia apoi să facă exer­ciții de transmitere, dar mîna nu o putea folosi și nimeni nu-l putea aju­ta. In pauză, militarii ieșiră pe afară, însă Radu nu se mișcă de la masă. Cînd rămase singur, puse mîna stîngă pe pîrghia aparatului și începu să bată șovăielnic­inii și puncte. Nu avea an­trenament și de multe ori în loc de linii bătea puncte și în loc de puncte. Unii. Totuși putea să izbîndească șî gîndul acesta îi strecură în suflet, o rază de speranță. S-au mai scurs cîteva zile. Exame­nul pentru cucerirea calificării de clasă se apropia. Soldatul fruntaș Ra­du Iulian învățase pentru a doua oa­ră să manipuleze, da astă dată cu stinsa. — Așa e și pe front — îi spuse comandantul, văzîndu-i îndemînarea cu care lucra — cel care-și iubește patria, unitatea și tovarășii de luptă, cît timp poate duce o armă în mină, merge înainte. Mergi înainte și vei birui. Mîna stîngă poate ține și un creion... — Adevărați... Poate!... — spuse Radu pe gînduri. Voi încerca să re­cepționez cu stîngă. Lucrul însă mergea mai greu decît și-a închipuit. Literele ieșeau de sub vîrful creionului strîm­be, parcă erau gata-gata să se răstoarne. Privind ce­le scrise, Radu făcu singur haz de opera sa, care aducea mai mult cu un drum încîlcit dintr-un joc pentru co­pil, decît cu literele alfabetului. Șter­se totul și începu să lucreze cu miga­lă și răbdare, rotunjind literă cu lite­ră. Cînd isprăvea cu una, începea cu alta Și, rînd pe rînd, termină cu toate. Porni iar de la început și tot așa pîn­î cîștigă o oarecare deprindere. Ceasuri întregi și zile a durat această mun­că. Cînd se convinse că va izbuti, în­cepu lucrul alături de ceilalți. Prima radiogramă recepționată cu stîngă se descifră cu greu, dar următoarele ai fost tot mai bune. Vezi ziua examenului. Comisia de verificare urmărea cu atenție lucrul militarilor la stații. Lîngă soldatul fruntaș Radu Iulian a zăbovit mai mult ca de obicei. Cei care nu-i cunoș­teau povestea erau ..nedumeriți văzîn­­du-i că transmite cu mîna s­tîngă. — De la început a lucrat așa ? În­­trebă un ofițer de la Instanța supe­rioară Nu ! De vreo cîteva săptămâni — răspunse comandantul. A suferit o fractură la mîna dreaptă și acum este în curs de vindecare. Ca să nu piar­dă examenul a învățat să transmită și să recepționeze cu stîngă. Ofițerul nu mai puse nici o între­bare. După terminarea tuturor probe­lor prevăzute, verifică cu atenție re­zultatele soldatului fruntaș Radu Iu­lian. La cunoașterea materialului și regulilor de exploatare dăduse răs­punsurile cele mai bune, iar la manipu­lare și recepție depășise cu mult hare­murile fixate. — Ați lucrat și înainte de a veni în armată în specialitatea radiotele­grafiei ? îl întrebă el pe Radu. — Nu, n-am lucrat. Sînt de la ța­ră — răspunse Radu cu fața numai zîmbet, ghicind în privirile membri­lor comisiei izbînda muncii sale. Așa a ajuns soldatul fruntaș Radu Iulian radiotelegrafist de clasă. Pe drumul acesta plin de greutăți l-a călăuzit dragostea față de arma sa și mai ales față de patria pe care o slu­jește cu credință. Locotenent T. MARGINEANU Militari de nădejde Oricine ar veni în atelierul nostru de reparații și s-ar îndrepta spre locul unde muncește plutonierul Iordache Gheorghe cu brigada lui va putea observa o ordine desăvîrșită. Din cînd în cînd va auzi cum unul cere altuia o cheie, sau brigadierul este chemat să vadă cum a fost montat un balansor, un rulment la vreun galet sau o altă piesă ce compune organele auto­­tunului. In timp ce plutonierul Iordache Gheor­ghe lucrează la motor, ochii ful­ageri sînt îndreptați și asupra militarilor din brigadă. Nimic nu-i scapă din vedere. Totul este controlat cu cea mai mare atenție Cînd auto­tunul este gata pentru probă, brigadierul mai execută un control asupra strîngerii șuruburilor. La proba ce se execută în­­ teren, el ur­mărește cu mare atenție dacă organele de comandă sînt bine reglate. Dacă în timpul probelor găsește unele deranjamente care nu pot fi remediate în teren, apoi cînd se reîntoarce la atelier nu se apucă de alte lucrări pînă ce deranjamentele n-au fost înlăturate. Atît brigadierul — plutonierul Iorda­­che Gh. — cît și soldatul fruntaș Moldo­van Cornel, pînă în prezent au dat repa­rații de bună calitate. Totodată ei au fă­cut și importante economii de benzină, vopsele, bumbac de șters cît și la alte ma­teriale. In felul acesta a înțeles plutonierul Iordache Gheorghe, cu brigada sa, să în­­tîmpine ziua de 2 Octombrie Plutonier M. BERCU BIRUIND GREUTĂȚILE Transmisioniștii nu cunosc ce-i obstacolul. Prin apă, prin păduri și peste alte obstacole, ei trebuie să treacă firul și să realizeze legăturile. Transmisio­niștii știu că îndeplinesc o misiune importantă, că și de felul cum funcționează legăturile depinde succesul pe cîmpul de luptă. Clișeul de mai sus înfățișează o grupă de transmisioniști care trece cu firul prin apă pentru a realiza la timp legăturile ordonate de comandantul subunității. In post de santinelă Soldatul fruntaș Cîmpeanu Ion era în post de santinelă. Trecuse de miezul nop­ții și în curînd avea să-i vină schimbul. Deodată, la cîțiva metri în fața sa auzi un zgomot. Santinela luă poziția de tragere și ascultă nemișcat. „Schimbul nu poate să vină din partea aceea — își făcu el socoteala. Dacă e om, vine cu gîn­duri necurate“. Zgomotul se repetă, de astă dată mult mai aproape. Cu mîna pe trăgaci, santinela somă regulamentar, însă zgomotul continua să se audă tot mai a­­proape. Duse arma la ochi și trase spre direcția din care venea zgomotul. In acest timp, caporalul de schimb, ser­gentul Leopag Vasile, conducea schimbul spre posturi. Auzind foc de armă, iuți pasul. Cînd ajunse în apropierea postului păzit de soldatul fruntaș Cîmpeanu Ion, opri schimbul și se apropie cu băgare de seamă de post. Apoi se opri din nou și cercetă cu atenție împrejurimile. Zărind un individ care tocmai se ridicase de la pămînt, dintr-un salt, sergentul sări în spa­tele infractorului. Se încinse o luptă pungă. Neputînd să reziste strînsorii, in­­­­dividul a fost imobilizat. La chemarea santinelei sosiră și ceilalți militari, care legară pe infractor și-l duseră la corpul de gardă. A doua zi, individul a fost predat orga­­­nelor în drept. Pentru curajul de care au dat dovadă în executarea serviciului de gardă, sergen­tul Leopag Vasile și soldații fruntași Cîm­peanu Ion și Călu­eanu Aurel au fost evi­dențiați pe unitate și recompensați.­­De la corespondentul nostru voluntari întrecerea celor mai buni artileriști (De la corespondentul „Apărării Pa­triei“).­­­ Recent, s-a desfășurat con­cursul de trageri de artilerie pe regiune. Ca și în anii trecuți, artileriștii au aștep­tat cu nerăbdare acest concurs pentru a-și demonstra pregătirea lor de specialitate. Concursul a început. Primul loc a fost cîștigat de tunul comandat de sergentul major Pintilie Florian. Pe locul II s-a clasat tunul comandat de sergentul major Calotă Dinu, iar locul III a fost ocupat de tunul comandat de sergentul major Iacob Paul. Au urmat apoi tragerile din poziții acoperite, în cadrul cărora ofițerii Abagiu Gh. și Rășcanu Ion s-au dovedit a fi concurenții cei mai bine pregătiți. La tra­gerile cu obuzierul, ofițerul Tărcan Gh. a dobîndit cele mai bune rezultate. O luptă deosebit de dîrză s-a dat pen­tru ocuparea primelor locuri în proba re­zervată comandanților de baterie. După o dispută aprigă, ofițerul Staiciu, care a participat pentru prima dată la un ast­fel de concurs, a ocupat locul de frunte. El a trebuit să se întreacă cu artileriști experimentați ca ofițerii Cocîrla și Con­stantin Ciurel, comandanți care au ajuns în multe rînduri în finalele concursurilor de tragere pe armată. Dar ofițerul Stai­ciu, muncind cu îndârjire, a făcut față cu cinste condițiilor impuse de concurs. ....Am folosit chiar și o bună par­te din timpul meu , liber,pentru executa­rea antrenamentului în poligonul redus de trageri — a spus ofițerul Staicin. Un sprijin prețios l--am primit din partea ofițerului Bilonici Gh., comandant cu multă experiență, care, în cîțiva ani la rînd, a reprezentat cu cinste unitatea noas­tră la concursurile de trageri de artile­rie. De asemenea, comandantul unității m-a ajutat și îndrumat cu multă dragos­te, împărtășindu-mi din experiența sa bo­gată“. încrederea în forțele proprii, antrena­mentul sistematic și o voință fermă de a dobîndi victoria l-au ajutat pe ofițerul Staicin să obțină rezultate de valoare. Succesul său reprezintă totodată succesul întregii unități, care a reușit să-și păs­treze și mai departe aprecierea cîștigată la tragerile din anii trecuți. Căpitan P­ JITARU Măiestrie și curaj de vînător aerian Vremea era mohorîtă. Nori negri se adunaseră, gata să-și scuture încărcătura. Peste cîteva minute începu o ploaie mă­runtă și rece. Deodată, ușa „zebrei" se deschise din remorca conducătorului de zbor, căpi­și­­anul Gherghișan se îndreptă într-un su­flet spre avion. . Primise o misiune de interceptare ae­riană la mare înălțime, cu decolare ime­diată. Ploaia care continua să cadă îi lăsase peste cupola cabinei un văl de ceață din­colo de care nu mai putea să observe nimic. Privirile lui se mărgineau la ca­drul de interior al cabinei, la aparatele cu ajutorul cărora va conduce avionul. Baza inferioară a plafonului era de 400 m., și cînd atinse în urcare această înălțime avionul fu învăluit într-o negură care dădu pilotului senzația neplăcută de singurătate. Ochii, obișnuiți să caute re­pere, să privească ceea ce fuge înapoi de­desubtul avionului său, supraveghează acum cu toată atenția acele de la tabloul de bord. Aparatele radio ii aduc pilotului de la sol în astfel de ocazii cuvinte care com­portă un îndemn la curaj, la bărbăție. In cască îi răsună vocea conducătorului de zbor 2. 4. 5... 2. 4. 5... Sînt 4.1. Răs­­punde-mi cum mă auzi. 2.4.5. Sînt 4. 1. recepție... — 4.1.... 4.1.... 2.4.5. Te aud foarte bine, te aud foarte bine, recepție. — Spune-mi, 2.4.5..... ce înălțime ai, ce înălțime ai, sînt 4.1, recepție. ’ — Am 5.500... 5.500 și continui să urc. Totul pînă acum normal, recepție. — 2.4.5.... 2.4.5.... Ținta va trece la mare înălțime deasupra norilor. 65 ° nord... 65 ° nord. M­ai înțeles? Recepție. — înțeles 4.1.... Avionul înscrie spirale largi, iar moto­rul funcționează constant. Gherghișan are senzația că avionul totuși nu mai înain­tează, stă pe loc, și dintr-un reflex negîn­­dit împinge maneta de gaze bruscînd mo­torul. Acesta începe să nu mai asculte... nu mai are o ardere continuă. Pe Gherghișan îl cuprinde teama. Să-l lase motorul în imensitatea aceasta nea­gră, fără nici un fel de vizibilitate? Cum să acționeze ? In învălmășeala de gînduri el uită să mai raporteze stației că mo­torul este pe punctul de a se opri. Căpitanul Gherghișan este un pilot cu multă experiență. Nu de puține ori a rezolvat în aer situații foarte dificile și aceasta datorită multiplelor sale cunoș­tințe de navigație aeriană, cunoștințe de iscusit vînător. Și de data aceasta, bogata sa experiență va trebui să-l scoată din si­tuația destul de dificilă în care se află. Pune avionul în pantă și, căpătînd vi­teză, motorul începe să se restabilească, își revine la turația normală. Pierduse însă multă înălțime, întoarce butonul aparatului de radio de pe poziția de recepție și cheamă sta­ția. In loc de răspunsuri la apel, în cască răsună trosnituri puternice. Manșa îl bate la mînă și aviornul se zbuciumă neliniștit. Se aud trosnituri pu­ternice și cu greu căpitanul Gherghișan poate menține stabilitatea avionului. Pe parbrizul din față apare un givraj puter­nic și din cînd în cînd se sparge pojghița groasă de gheață apărută pe plexiglasul cabinei, dînd impresia că s-a făcut o gaură în cupolă. Avionul înaintează greu, motorul dă semne de oboseală. Pe fața pilotului au apărut broboane de sudoare. Nu puține eforturi l-a cerut menținerea avionului pe­ direcție în trecerea prin formația pe­riculoasă de nori. Altimetrul înregistrează un nou plus de înălțime. Norii încep să devină mai transparenți și vederea începe să cuprin­dă tot mai mult din corpul avionului, pînă la rezervoarele suplimentare prinse la mijlocul planurilor. Deodată, o lumină orbitoare inundă cabina. Pleoapele se închid prin reflex. Abundența de lumină provoacă totuși o durere momentană. Gherghișan respiră ușurat și, după ce privește puțin în jur, începe cercetarea spațiului aerian în căutarea țintei mobile. Avionul zboară la mare înălțime. Pilo­tul rotește fără încetare privirea în jur, spre a nu fi surprins. In același timp, în­cearcă să prindă legătură cu punctul de zbor, încercările sînt însă zadarnice. La toate apelurile, nici un răspuns. Dar iată că la orizont se ivește un punct care din cînd în cînd se înteiază în razele soarelui. Pentru căpitanul Gher­ghișan totul e clar. Apăruse ținta. Re­nunță să mai caute legătura radio și se pregătește de luptă. Avionul „inamic“ se apropie tot mai mult de vînător. Gherghișan începe să atace țlinta din „coadă", degajează apoi într-un viraj de luptă la stîngă, revenind în atac. Lupta se duce la mică înălțime deasu­pra bazei superioare a plafonului. „Ina­­­micul“, profitînd de apropierea norilor, simulează că a fost lovit și printr-o răs­turnare se înfundă în stratul de nori. Rezisînd manevra, vînătorul începe să patruleze și să supravegheze spațiul dea­supra norilor. Socotește că „inamicul" nu se poate avîmta în nori fără să cunoască zona în care zboară. Presupunerea lui Gherghișan se adeverește. Curînd, „ina­micul", crezînd că i-a reușit șiretlicul, apare din nou deasupra norilor. Cu toată viteza, Gherghișan se îndreaptă spre țintă, începînd din nou „lupta“. Cu toate manevrele tactice, avionul „inamic“ este „lovit". Misiunea a fost îndeplinită. Gherghișan degajează într-un viraj larg și, socotind că este timpul să se în­toarcă acasă, se înscrie pe direcție. Gîn­dul că e lipsit de legătură radio cu pă­­mîntul începe din nou să-l neliniștească. Zborul în nori, lupta aeriană la o mare înălțime, l-au făcut să devieze cu mult de la traiectul stabilit la sol. Este dezo­rientat și nu are nici un mijloc de orien­tare. Harta nu-l poate ajuta, de data a­­ceasta, cu nimic, împinge puțin de manșă și pîcla al­burie a norilor îl înghite numaidecît. Acele cronometrului de la mină îi indică o oră și 15 minute de zbor. Face un calcul rapid. Capul Compas primit către țintă și locul unde a întîlnit ținta îl ajută să determine întrucîtva locul unde se află. E deasupra munților. Cu toate acestea se avîntă în adîncul norilor, spărgîndu-i în spirală. Are deplină încredere în apara­tele de bord, în altimetru. Cu inima strîn­­să de emoție străbate norii pînă cînd a­­cele altimetrului indică 4.000 m. înăl­țime. Redresează avionul și-l așează în plan orizontal, zburînd la regim economic. To­tuși, va trebui să părăsească avionul. Pa­rașuta pe care a purtat-o ani de-a rîndul în toate locurile, la toate înălțimile, fără să-i găsească întrebuințarea practică, va trebui acum să-i salveze viața. Parașuta va salva cu siguranță viața pilotului, dar avionul, viața avionului, cine o va salva? Nimeni! Avionul va pieri mistuit în flăcări, odată ajuns la pă­­mînt. Și cît de minunat este acest avion! L-a purtat de aîtea ori ca un prieten bun pe căile înălțimilor, spre locuri necutreie­rate de nimeni. Ia o hotărîre. Nu-l va părăsi. Privirea i se oprește la dreptul litrome­­trului. Aparatul arată că în rezervor mai este combustibil pentru 20 minute de zbor. Pune amîndouă mîinile pe manșe și con­duce mai departe avionul în plan orizon­tal. Caută printre nori o spărtură pe unde s-ar putea strecura. Avionul mai are combustibil pentru 10 minute de zbor. Minutele trec neobiș­nuit de repede. Pretutindeni, norii sînt la­­ fel de compacți. Deodată, pilotul tresare. Se vede pă­­mîntul , înscrie avionul într-un viraj foarte strîns și intră în picaj aproape ver­tical prin­­ spărtura din nori de care dă­duse. Din nou, pămîntul nu se mai vede, însă lui Gherghișan îi e de ajuns cît a vă­zut. Corectează poziția avionului după o­­rizontul artificial și după două minute de zbor străbate plafonul. Cu harta în față se orientează imediat. Pune motorul în plin. S-a orientat just. Peste cîteva cli­pe, jos apare un aerodrom. După aterizare, litrometrul indică cantitate de combustibil în rezervor pen­­­tru cel mult trei minute de zbor. Cu mulțumirea că totul s-a terminat cu bine, deschide cabina, coboară și se în­dreaptă spre punctul de comandă al aero­dromului. Va raporta că a aterizat cu bine și că avionul a fost salvat dintr-o situație dificilă. ...Măiestria pilotului, curajul său și dragostea pentru avion și-au spus cuvîn­­tul, P. CRISTEA ARMATA IN NOI CREAȚII ARTISTICE Romanul unei epoci frâmîntate De foarte multă vreme mă preocupă Viața diviziei de panduri și participarea armatei romîne la războiul antihitlerist. Pînă acum acest eveniment de seamă din istoria poporului nostru, punct de răscruce în cotitura către steaua ade­văratei demnități naționale, n-a fost încă reflectat în literatura noastră realist-socialistă. Cu modestele mele mijloace artistice mă străduiesc să îm­plinesc această lipsă. Față de alți scrii­tori care ar păși pe acest drum difi­cil, date fiind amploarea materialului documentar și pluralitatea problemelor politico-sociale ale epocii (care ar tre­bui numaidecât înregistrate) — perso­nal am avantajul de a fi cunoscut în a­­mănunt Istoria acelor vremuri, ca par­ticipant activ în cadrul diviziei de vo­luntari la războiul împotriva Germa­niei fasciste. Evident, asta nu ușurează decît în puțină măsură sarcinile ce-mi revin ca scriitor. Transcrierea exactă a unor întîmplări constatate la fața lo­cului și zugrăvirea conștiincioasă a unor oameni ce au existat cu adevărat riscă să devină o oglindă palidă realității de odinioară dacă nu sînt slu­n­jite cu îndîrjire și pasiune artistică. Nu-i de ajuns să cunoști o sume­denie de fapte și personaje, pentru a le reîntruchipa într-un roman — cu aceeași vigoare cu care ele s-au impus istoriei la momentul respectiv. După cum, de asemenea, nu-i de ajuns să-ți încarci memoria cu fapte și personaje, oricît de eroice și dramatice ar fi fost ele, dacă n-ai puterea să cuprinzi eve­nimentul dat pe dimensiunile sale reale, în esența lui cea mai pro­fundă și creatoare. Amănuntul cu­tare sau cutare poate să apară ne­semnificativ, dar în fața ta el capătă calitatea de simbol, pentru că alături de altele ajută la reconstituirea fidelă a istoriei. Este adevărat că-n centrul atenției mele stă existența și drumul de glorie al diviziei „Tudor Vladimi­­rescu“ — dar cartea, în întregul ei, tinde să îmbrățișeze întreaga epocă, în tot ce a avut ea mai caracteristic. Din punct de vedere arhitectural, mun- Convorbire cu autorul locotenent-colonel LAURENȚIU FULGA laureat al Premiului de Stat ca mea se angajează pe proporțiile unei trilogii —• „EROICA“. Intrucît mă găsesc în faza de terminare a pri­mului volum al trilogiei, voi încerca, solicitat fiind de redacție, să ofer citi­torilor ziarului­­,Apărarea Patriei" cî­teva informații, ținînd strict de dome­niul literar. M-am străduit și mă voi strădui ca „Eroica“ să nu fie pur și simplu un documentar reportericesc, ci, mai presus de orice, o epopee de lar­gă respirație — înfiorată necontenit de însuși patosul cuprins în titlul tri­logiei. Convingerea că amintirile per­sonale ar fi putut limita cadrul cărții, dăunînd în același timp caracterului ei obiectiv, m-a obligat să solicit și evo­cările altor participanți la viața divi­ziei. E de la sine înțeles că după a­­ceastă acumulare masivă de material, după clasarea lui, pe liniile planului gîndit anterior, sarcina de a-l așeza în tiparele literare s-a dovedit la fel de spinoasă. Trebuia căutată cu preț fixarea epocii pe caractere și orice ti­puri care să exprime exact forțele po­litice angajate în luptă și care să su­gereze dramatic toate procesele care au dus la înființarea diviziei de volun­tari. De la această depărtare de timp, tot ce odinioară mi se părea ca acțio­­nînd în afara legilor dezvoltării so­cietății, întîmplător și fără de legătură directă cu marile probleme politice ale vremii, mi s-a relevat acum în nezdrun­cinată dependență de clasa căreia unul sau altul dintre personaje aparține. De pildă, dacă acum 13 ani — cînd după capitularea armatei romîne la Don a avut loc cea dintîi ruptură între ofi­țeri și soldați — apreciam fenomenul în relație de condițiile tragice ale în­cercuirii, acum îmi este limpede că de fapt acolo s-a manifestat cu putere lupta de clasă. Astfel, clipă de clipă, în nopțile albe de limpezire a liniilor cărții, au început să mi se contureze ochilor atît reprezentanții lumii în­­ descompune­re, cît și exponenții lumii care a triumfat odată cu eliberarea țării de sub jugul fascist. Nu puteam concepe istoria diviziei de voluntari romîni în Uniunea Sovietică fără acele etape, a­­marnice pe care armata romînă, îm­pinsă în războiul antisovietic, le-a cu­noscut pe drumul întregii sale a­­venturi războinice. Am ales ca punct de plecare al trilogiei însuși momentul încercuirii de la Don, știut fiind că-n acele împrejurări s-au vădit primele simptome ale fărîmițării pretinsei uni­­tăți ideologice a armatei romîne anto­­nesciene, ca și atitudinile categori­ce în masa ostășească împotriva răz­boiului fascist. Cartea întîia se în­cheie în ceasul în care convoaiele pri­zonierilor ajung la porțile lagărelor, pe o durată de aproape o lună de zile — și totuși cartea în numără peste 800 de pagini. Da, e greu de înțeles acest lucru dacă pierdem din vedere că-n a­­fară de fapte, pe drumul dintre punc­tul capitulării și lagăr, s-au consumat mai ales profunde procese sufletești care au avut darul să zdruncine multe poziții vechi și să clarifice multe con­științe omenești. E de ajuns să spun că finalul cărții întîia înregistrează prima treaptă cîștigată de prizonieri, adeziunea conștientă a majorității lor la primul­­ manifest împotriva războiu­lui fascist. Ne găsim așadar pe Don, spre sfîr­­șitul lunii noiembrie anul 1942. Divi­ziile românești capitulează. Ofițerii par­lamentari trec cu steagul alb în poziția sovietică, pentru a discuta cu comanda­mentul sovietic condițiile de capitu­lare. Evenimentul răscolește în primul rînd masa soldaților, care se văd sal­vați, în sfîrșit, de nenorocirea în care fuseseră împinși de mai marii țării. Ruptura dintre soldați și ofițeri nu s-ar fi adîncit în asemenea măsură, că­­pătînd în cursul aceleeași nopți un ca­racter aproape anarhic, dacă soldați­lor nu li s-ar fi adus la cunoștință că o parte dintre ofițeri, stat-majoriști prin excelență și exponenți ai fascis­mului romînesc, fac toate efortu­rile pentru a torpila actul capitulării. Se intenționa printre altele conti­nuarea luptelor, pretextîndu-se cu fraze patriotarde evitarea „rușinii națio­nale“. Dar soldații au ajuns repede la concluzia că, de fapt, sub aceste dis­cursuri cu spume la gură se ascundea gîndul salvării proprii — cu prețul masacrării armatei. tn timpul acestei răscoliri a spiritelor, eroul principal al cărții, sublocotenentul de rezervă Ștefan Corbu, intelectual cinstit sufle­tește dar cu opinii destul de haotice, se alătură masei ostășești. Dar odată cu predarea armelor, împăcarea e de­ întrebare : In munca dvs. de creație v-ați inspirat și din viața militarilor Armatei noastre Populare ? Răspuns : Da, desigur, Armata constituie un bogat izvor de inspira­ție. Genul cîntecului ostășesc, în care am mai scris pînă acum doua lucrări, mă interesează și l-am abordat întot­deauna cu dragoste. Dealtfel este da­toria noastră, a artiștilor, să oglindim artistic și cît mai veridic viața osta­șului r­ou, apărător al Republicii noastre. întrebare : La ce lucrați în prezent pentru armată ? Răspuns : La un Marș al Armatei Populare. Propunerea a venit din par­tea Ministerului Forțelor Armate ale R.P.R. și am primit-o cu bucurie. Iacă de cînd m-am apucat de lucru, am fost convins că un Marș al Arma-parte de a se stabili între cele două tabere în care s-a împărțit pe neaștep­tate armata romînă. Deși nediferenția­te precis, zi de zi însă surpătura dintre ele se adîncește, precizîndu-se tot mai mult poziția de clasă de pe care acțio­nează fiecare. Pe de o parte sînt acei soldați și ofițeri cărora li se re­levă în orbitoare lumină adevărul des­pre războiul pe care-l purtaseră pînă atunci și despre realitatea sovietică , pe de altă parte sînt reprezentanții au­tentici ai fascismului romînesc, care continuă chiar în condițiunile prizonie­ratului să desfășoare politica lor ne­fastă. Romanul înscrie astfel creșterea conștiințelor celor dintîi, dezvăluie a­­devărata față a pretinșilor patrioți, pa­gină cu pagină una dintre ei devine de neîmpăcat. Din grupul personajelor mai luminoase se fac remarcate tipu­rile caporalului Tudor Mazilu și al doctorului Radu Ancuța — legați prin puternice fire de clasa muncitoare și care operează în mintea celor cu care intră în contact substanțiale prefaceri de opinie. Din tabăra adversă ies în evidență personaje cum sînt colonelul Giurgea, maiorul Hariton, sau sublo- Convorbire cu compozitorul RADU PALADE­ Tei Populare trebuie să întrunească o serie de calități deosebite, care nu se cer întotdeauna și tuturor cîntecelor cu tematică militară. Pe lîngă carac­terul militar, care poate fi redat prin­tr-un ritm pregnant și prin intonații de fanfară, pe lîngă caracterul popu­lar, care să-l facă înțeles și iubit de ostași, unui astfel de marș i se cere, în primul rînd, o linie melodică am­plă și măreață, un conținut de idei corespunzător sentimentelor nobile de dragoste și atașament ale ostașilor noștri față de Armata Populară în care slujesc, față de patrie­­cotenentul Androne — prin faptele și pozițiile cărora se demască adevăra­tul caracter de clasă al războiului antisovietic. Intre aceste două forțe oscilează Ștefan Corbu și alții aidoma lui, pentru care mai greu se prefigu­rează adevărul — dar care la clipele de grea cumpănă (cum ar fi deocam­dată semnarea armistițiului) se zmulg din propriile lor hățișuri sufletești și află repede calea spre adevăr. Primul volum din „Eroica", subintitulat „Oa­meni fără glorie“, e conceput pe o largă canava de fapte și evocări, dar străbătut de un profund conflict dra­matic. Cartea se află în lucru la Editura Tineretului. Firește că aștept cu legi­timă nerăbdare apariția ei. Voi fi la fel de nerăbdător să iau act de părerea cititorilor asupra primului volum din „Eroica". Și dacă acesta se va bucura de aprecierea cititorilor, cu atît mai mult voi simți în mine puterea de a duce la capăt și celelalte două cărți ale trilogiei. De asemenea, pentru a putea fi ușor memorat și plăcut la cîntat, a­­cest marș trebuie să fie simplu, con­cis și melodios, accesibil nu numai corurilor profesioniste, ci în primul rând maselor largi de militari. Nu știu în ce măsură voi izbuti să dau marșului pe care îl compun toate aceste calități, care sînt totodată con­diții însemnate și obligatorii. In orice caz, țin să vă asigur că preocuparea de a reflecta aceste calități este me­reu prezentă în munca mea de creație. Sper că voi duce la bun sfîrșit sar­cina pe care mi-am luat-o de a scrie Marșul Armatei Populare, în cola­borare cu poetul Nicolae Dumbravă. Mă voi strădui să dau militarilor noș­tri ,un­ marș pe care să-l îndrăgească și să a-i cînte plini de voioșie. Se pregătește un Marș al Armatei Populare

Next