Apărarea Patriei, iunie 1956 (Anul 12, nr. 128-153)
1956-06-01 / nr. 128
2 .—.. ....................................... ....................................... I ...................I....... Comandantul crește viitori sergenți cu o bună pregătire metodică Ofițerul Barbu Ioan este un om cu multă experiență în munca de instruire și educare a soldaților, sergenților și ofițerilor. Ca o prețuire a meritelor sale, nu demult el a primit funcția de comandant al unei școli de sergenți. In noua funcție, ofițerul Barbu se preocupă îndeaproape de educarea viitorilor comandanți de grupe, înarmîndu-i cu metode cît mai bune și mai practice de a lucra cu soldații în diferite situații, de a-i instrui și educa cît mai bine. Din experiența pe care o poseda, ofițerul Barbu și-a dat seama că oricît de priceput ar fi un sergent în ceea ce privește cunoașterea armamentului, regulamentelor și a celorlalte probleme ale vieții militare, dacă nu va întrebuința o bună metodă de lucru cu oamenii, atrăgîndu-i la acțiuni comune, cunoștințele lui nu vor putea deveni un bun al soldaților, nu se vor putea valorifica. De aceea, el se străduiește neîncetat să formeze la viitorii comandanți de grupe : priceperea de a vorbi pe înțelesul soldaților, deprinderea de a ști să organizeze și să predea diferitele categorii de instrucție, precum și metode de a se apropia de soldați, de a afla căile ce duc spre inimile lor, spre a înțelege și a le cunoaște la timp toate nevoile. In practica muncii lui de comandant, ofițerul Barbu a reușit să cunoască multe părți bune și lipsuri ale sergenților. De aceea caută să educe în așa fel pe viitorii sergenți, încît vechile neajunsuri ale comandanților de grupe să nu se mai moștenească. Totodată el se străduiește ca viitorii sergenți pe care îi pregătește să fie nu numai buni instructori, ci și buni educatori ai soldaților, buni organizatori ai tuturor activităților ce se desfășoară în cadrul subunităților. La toate categoriile de pregătire, el insistă asupra metodei de lucru. La instrucția focului, de pildă, el a observat că mulți sergenți, deși cunosc regulile și procedeele de tragere, nu folosesc cele mai bune metode de predare. Iată un exemplu: un sergent este pus să predea tema: „Cunoașterea și întreținerea armamentului“. In timpul predării el nu ține seama să învețe pe participanți părțile componente ale armei, în mod cronologic, de la simplu la campus, ci predă soldaților ori numai părțile mari ale armei, ori complică toate acestea cu multă vorbărie și odată cu părțile mari predă o serie de amănunte pe care soldatul nu le poate reține. Și acest lucru sergentul îl repetă de fiecare dată cînd are de predat soldaților asemenea cunoștințe. Așa se face că, deși se afectează ore suficiente pentru cunoașterea armamentului, lipsa de metodă face ca soldații să rămînă în urmă cu însușirea cunoștințelor, să nu știe precis denumirea și rolul fiecărei piese din compunerea armei, să nu cunoască care sînt cele mai bune reguli și procedee de tragere etc. Pentru a învăța pe viitorii sergenți, comandanți de grupe, metoda cea mai bună în această problemă, ofițerul Barbu pretinde ofițerilor, subordonați ca atunci cînd predau instrucția focului să se transpună ei înșiși în situația de comandanți de grupe și să folosească metodele cele mai potrivite pentru instruirea acestora. In același timp el insistă asupra cît mai bunei desfășurări a Instrucției metodice a viitorilor sergenți, inițiind discuții în jurul anumitor metode și lăsînd pe fiecare să-și spună părerea. La urmă, ofițerul instructor trage concluzia și stabilește care este metoda cea mai bună. Același procedeu se folosește și la inițierea viitorilor comandanți de grupe în conducerea instrucției focului de artilerie. In timpul instrucției la ateliere, ofițerul Barbu a constatat că sergenții nu știau cum să repartizeze oamenii ca să lucreze toți în timpul afectat ședinței respective și ei să poată verifica pe fiecare. Sînt unii sergenți care, în loc să formeze două ateliere în cadrul grupei, formează numai unul singur. Cînd este un singur atelier, soldații pierd timpul, așteptîndu-și rîndul, sau trec în grabă pe la atelier și lucrează superficial. De aceea, în subunitatea sa se obișnuiește ca la instrucția focului de artilerie să funcționeze de regulă pentru fiecare grupă două ateliere, iar instrucția focului, în general, să se execute întrunită pe pluton. In cadrul plutonului fiecare viitor instructor este pus să conducă activitatea celorlalți tovarăși ai săi, iar ofițerul instructor îi controlează asupra metodei și stabilește practicile potrivite. Un accent deosebit pune ofițerul Barbu pe învățarea de către viitorii sergenți a metodelor celor mai bune de conducere a grupelor și a lucrului în timpul instrucției tactice. In subunitatea pe care a instruit-o anterior, el a observat că la această categorie de instrucție sergenții, în majoritatea lor, nu foloseau un limbaj regulamentar, nu știau să organizeze lucrul în cadrul grupelor și, în timpul aplicațiilor, în mișcare, nu țineau legătura cu comandantul de pluton și nu conduceau cu competență grupele. Din cauza lipsei de legătură între grupe și comandantul de pluton, de multe ori pe terenul de aplicație se produceau îngrămădiri nejustificate, iar comandantul plutonului, în loc să se ocupe de conducerea luptei, trebuia să intervină mereu pentru ca grupele să-și mențină dispozitivul ordonat. O altă greșeală pe care a observat-o ofițerul Barbu la sergenți și împotriva căreia luptă cu hotărîre este aceea că se folosea o singură metodă de predare pentru toate categoriile de pregătire. Exemplu : grupa are de executat instrucția tactică cu tema : „Instalarea posturilor de pîndă și învățarea atribuțiunilor pîndarilor“. Aici sergentul cu o metodă bună procedează astfel : prima dată stabilește locul grupei, apoi arată întregii grupe unde se instalează postul de pîndă. După aceea pune grupa în situație tactică și numește pîndarii. Pentru instruirea acestora el duce toată grupa în fața postului de pîndă, scoate pe pîndari în fața grupei și-i instalează în locul indicat. Instructajul îl face în fața întregii grupe. Prin acest procedeu, odată cu instruirea pîndarului, învață toată grupa care sînt îndatoririle acestuia. Sînt însă unii sergenți, care, în această situație, procedează altfel. Fixează locul grupei și locul postului de pîndă. După aceea, grupa rămîne undeva în spate, iar el pleacă cu pîndarul la locul fixat și-i face instructajul. In timp ce instruiește pe pîndar, grupa stă degeaba și astfel se pierd timpul și o serie de cunoștințe. Acest procedeu nu este bun. Sînt de asemenea sergenți care, la instrucția genistică, după ce a pus grupa în situația tactică, duc toată grupa pe locul unde se vor executa lucrările, pun pe un soldat să execute lucrări „demonstrative“ în fața celorlalți și în timp ce acesta lucrează, restul stau și privesc. In felul acesta timpul trece și soldații nu reușesc cu toții să lucreze. Deci, în situația aceasta, metoda care este binevenită pentru instruirea pîndurilor, nu mai corespunde. De aceea, sergentul trebuie să aibă spirit de orientare, de organizare, să caute și să găsească singur acea metodă care să fie cea mai potrivită categoriei de instrucție pe care o execută și situației create. Spre această țintă se îndreaptă ofițerul Barbu Ioan în pregătirea metodică a sergenților săi. Astfel, unele lipsuri, ce mai există în această subunitate școală în ceea ce privește formarea unor viitori sergenți pricepuți sînt lichidate treptat, în așa fel ca la sfîrșitul școlarității subunitatea aceasta să poată da comandanți de grupe cît mai pregătiți, capabili să folosească cele mai bune metode în instruirea subordonaților. Maior A. SUSAN Corespondenți ne semnalează că. ...ofițerul Făluțoiu Ioan nu-și îndeplinește îndatoririle de șef al clubului. Biblioteca, direct subordonată lui, este adesea închisă. De asemenea, tot din neglijența sa, presa este adusă în unitate cu întîrziere de 2-3 zile. ...grija față de materialele culturale lasă de dorit în unitatea unde își face serviciul ofițerul Feher Iosif. De pildă, pe un coridor stă de mult timp un dulap , el este lăsat în voia soartei, în timp ce sînt subunități cărora le-ar trebui pentru bibliotecă. Oare e așa de greu ca dulapul să fie reparat și dat în folosință unei subunități? ...datorită unor imaginare „considerente de ordin local“, cărțile dintr-o serie de unități subordonate au fost strînse în biblioteca M.U. din care face parte și ofițerul După Pavel. Așa că militarii care au nevoie de cărți sînt nevoiți să vină la „biblioteca centrală“. De asemenea, mai trebuie spus că la această bibliotecă cărțile nu sînt păstrate în cele mai bune condiții. Iată o situație intolerabilă, pentru a cărei îndreptare e necesar să se înceapă cu crearea de biblioteci la subunități: ...stația de radioamplificare a unității unde își face serviciul ofițerul David Alexandru a fost transformată intr-un mijloc de comunicare a unor ordine și pentru amplificarea sunetului goarnei. Acest lucru este prevăzut de altfel și în programul zilnic al stației. Din el lipsesc total emisiunile locale, cu caracter educativ, pe care militarii continuă să le aștepte. AU SOSIT ZIARELE. ...Militarii sînt la instrucție. In tabără nu se află decît cei din serviciul de zi. Cum s-ar putea proceda, oare, ca presa — care conține importante evenimente internaționale și interne — să ajungă cît mai degrabă în mîinile cititorilor ? Soldatul fruntaș Pop Vasile a găsit o soluție — prin sergenții de serviciu. In clișeu . După ce ofițerul de serviciu a terminat comunicările pe care le-a avut de făcut, sergenții de serviciu pe subunități au rămas să primească ziarele spre a le trimite la terenul de instrucție, APARAREA PATRIEI Pe locul întîi înalt și uscățiv, cu ochii limpezi ca cerul zilelor de iulie — sergentul Toth Gheorghe stătea rezemat de turela tancului, cufundat în gînduri. Nn după amiaza aceea, el era mai frămîntat ca de obicei. „Trebuie să reprezint cu echipajul unitatea la concursul pe M.U. Oare nu mă voi face de rușine cu oamenii din echipaj ? Mecanicul conductor e un om încercat. Ochitorul e stăpîn pe cunoștințele sale. Dar ce va face Bulău !". Și gîndul i se opri la soldatul Bulău: „Bulău ! bun băiat, nu-i vorbă, disciplinat, muncitor, dîrz, dar ce folos că-i tanchist numai de două luni înainte a fost transmisionist. Și nici n-a fost tot timpul la instrucție. A stat mult prin gărzi permanente. Și acum trebuie să reprezint cu el unitatea la concurs. Nu-i chiar ușor! Ajutat, la instrucție a mers el cum a mers, dar la concurs știu eu cum va acționa ? Nu va mai avea cine să-l ajute. Va trebui să se descurce singur...“ Dar firul frămîntărilor îi fuse întrerupt de o voce — Ce faci, tovarășe Toth,... la ce te gîndești?—îl întrebă comandantul subunității, apropiindu-se de el. — Concursul... Ce fac cu Bulău ? Ce vrei să spui ? Doar e băiat bun. — E bun... dar, vedeți!... — Trebuie să-l ajutăm și va face treabă bună. In zilele premergătoare concursului, membrii echipajului au pregătit minuțios tancul și s-au pus la punct cu toate problemele. Ofițerul Sandor — comandantul subunității — s-a ocupat personal de pregătirea și antrenarea echipajului. Sergentul Toth a studiat regulamentele și, ajutat de comandantul subunității, a învățat cum să pună repede și bine situațiile pe hartă. Cu soldatul Buzău, comandantul echipajului a făcut insistente antrenamente de mînuire și ochire. Măsurile luate au ajutat pe tanchiști să se prezinte cu încredere la concurs. Și acum să-i vedem pe parcurs. Itinerariul cuprindea treceri înguste prin pădure, prin terenuri mlăștinoase, trageri reale și altele. Obstacolele puneau la grele încercări pe tanchiști. Odată cu concursul a început și ploaia. Dacă pe vreme bună trecerea obstacolelor nu era o problemă prea grea, acum, din cauza ploii, pămîntul se mulase și trecerea lor devenise anevoioasa și complicată. Datorită iscusinței și inițiativei mecanicului conductor, chiar după primii kilometri parcurși, echipajul comandat de sergentul Toth luase un avans bun. — Mergem bine ! — spuse comandantul tancului, căutînd să-și încurajeze subordonații. Dar tocmai cînd să se bucure de succes, se ivi un necaz. La un moment dat, uitîndu-se în spate, caporalul Olteanu observă picături de ulei pe oblon. Dîndu-și seama că are o defecțiune la conductele de ulei, el a raportat de îndată prin telefonul de bord, comandantului de tanc. — înaintați pînă la prima acoperire — i-a răspuns comandantul. — Am înțeles. Lingă niște boscheți, caporalul Olteanu a oprit tancul. A dat repede oblonul din spate jos. A găsit două piulițe de la conductă slăbite puțin. In cîteva secunde le-a strîns. Apoi a continuat marșul. Urma o pantă coborîtoare, cu un drum îngust, mărginit de copaci. O mică neatenție tancul putea tampona copacii. Cași poralul Olteanu, sigur pe sine, a trecut obstacolele cu viteza maximă, și a recuperat timpul pierdut. Echipajul se apropia de punctul stabilit. Terenul accidentat și acoperit îngreuia înaintarea. Sergentul Toth dirija cu atenție tancul Deodată, comandantul tancului, raportă prin radio : — Stejarul sînt Unda. Am trecut pe la punctul... la ora... Mai merse ce merse, și în fața lor se ivi un tanc „inamic“.. — 30... zero... tanc inamic... perforant... — se auzi comanda sergentului Toth. Caporalul Olteanu încetini puțin viteza. Soldatul Buzău ochi repede și cu siguranță. Apoi, la comanda „foc“ trase. Obiectivul a fost distrus. Mare le-a fost bucuria cînd la bilanț comandantul M.U. a spus : — Tancul comandat de sergentul Toth s-a clasat pe primul loc, obținînd cel mai mare punctaj la complexul de discipline cuprinse în concurs. Parcă nu le venea să creadă. Erau bucuroși. Acum comunistul Toth se pregătește cu întreg echipajul pentru concursurile ce vor urma. Ei sînt hotărîți să aducă noi victorii unității și M.U. din care fac parte. Căpitan P JITARL Antrenamentul — condiție de bază in formarea bunilor radiotelegrafiști Pregătirea marinarilor pentru trecerea examenului de radiotelegrafiști de clasă constituie o preocupare de seamă a ofițerului Sevastian Romeo. Pentru a mări interesul militarilor la această specialitate, ofițerul Sevastian a luat măsura ca expunerea temelor să fie însoțită de schițe și planșe, pentru a fi cît mai atrăgătoare și pe înțelesul subordonaților. Antrenamentul sistematic a constituit condiția de bază în formarea de buni radiotelegrafiști. Printre cei mai buni care au trecut examenul de radiotelegrafiști de clasă se numără și utemiștii : cartnic major Mirescu Teodor, cartnicii Tanei Gheorghe, Dascălu Simion și alții. Trecerea cu succes a examenului de radiotelegrafiști de clasă de către majoritatea militarilor care au dat examen a constituit un imbold în munca de viitor și pentru restul militarilor radiotelegrafiști, care se străduiesc să învețe zi de zi tot mai bine specialitatea lor. Locotenent major T. MARIN Fo. de tabără Intr-una din serile recente, în unitatea unde muncește ofițerul Manole Dumitru a fost organizat un foc de tabără. Cind amurgul serii cuprindea întreaga tabără, militarii ieșeau din bordeie și se îndreptau spre locul unde se pregătise focul. In deschiderea focului de tabără, locțiitorul politic al unității a vorbit despre tratativele recente dintre U.R.S.S. și Franța. Apoi a urmat un scurt program artistic, care a cuprins cîntece și dansuri populare romînești. Frumos a cîntat cîteva melodii populare soldatul Bîldea. La încheiere, o grupă artistică a cîntat Marșul tanchiștilor, iar caporalul Bărbulescu Gh. a cîntat cîteva sîrbe la acordeon. Militarii au făcut o horă mare în jurul focului. O zi de instrucție s-a încheiat astfel plină de veselie și tinerețe. Locotenent major GH. PETRACHE Popicăria unității Pentru a face ca militarii să-și petreacă timpul liber cît mai plăcut și cu folos, în tabără, din inițiativa ofițerului Filip Ioan s-a început amenajarea unei popicării. Pînă în prezent s-au făcut săpăturile, podina și acoperișul. Peste cîteva zile, popicăria va fi gata, iar militarii vor avea încă un loc plăcut unde să-și petreacă timpul liber. O conferință despre amfibii Trecînd în dimineața acelei zile de primăvară prin fața clubului unității, atenția îți era atrasă de un afiș care anunța, cu litere de o șchioapă, că la ora 18 ofițerul Dinu P. va vorbi în sala clubului despre : „Rolul amfibiilor în armată“1. Soldatul Frățilă Ion citise cu mult interes afișul. Era un militar conștiincios ce se străduia să cunoască tot, și pe drept cuvint învățase multe de cînd sosise în armată. Chiar sergentul Stanciu Gh., care dă cu foarte multă exigență calificative bune, recunoscuse că în grupa sa soldatul Frățilă este un militar bine pregătit. Dar uite, cuvîntul „amfibie“ nu știa ce înseamnă, deși parcă mai auzise cîndva această expresie. Se strădui mult să-și amintească, dar nu reuși. Atunci se hotărî să nu mai întrebe pe nimeni, ci să aștepte cu răbdare ora conferinței. La ora 18, soldatul Frățilă sosi, plin de curiozitate, în sala clubului. Mare îi fu mirarea cînd pe pereții încăperii văzu niște planșe cu cîteva tancuri, mașini, un fel de avioane și între toate astea o broască și alte cîteva animale sau insecte. In timp ce căuta să-și explice cum ce asemănare ar putea exista între un tanc și o broască, ofițerul Dinu își începu conferința. El vorbea cu voce tare, rar, și pentru exemplificări se folosea de planșele ce erau afișate pe pereți, precum și de un frumos album pe care îl proiecta pe un paravan cu ajutorul unui aparat de proiecție. în introducere, el arătă că amfibiile sînt viețuitoare care au organe ce le dă posibilitatea să trăiască în medii diferite, în apă și pe uscat. Iată, „broasca este o amfibie“ — spuse el. ö Soldatul Frățilă Constantin era de la țară. De alte ori nu se jucase pe malul rîu din Valea Seacă, și cîte‘ broaște nu prinsese el? Dar niciodată nu-și închipuiseră aceste viețuitoare cu pielea rece. Trageri cu mitraliera de pe tanc Cu cîteva zile în urmă, militarii subunității în care lucrează ofițerul Florea Ioan au executat o ședință de tragere de instrucție cu mitraliera de pe tanc asupra obiectivelor fixe. Bine pregătită, ședința a dat rezultate bune. Majoritatea militarilor au obținut calificativele „bine" și „foarte bine“. Pierită a fi evidențiați pentru interesul și modul corect de execuție a ședinței de tragere Soldații : Baltaru Ioan, candidat de partid, Rădăcină Ion, Vodă Dumitru, Stan Ion etc. Aceștia, ca și mulți alții, au obținut calificativul „foarte bine". (De la un corespondent voluntar), atît de dezgustătoare la pipăit, pot avea un nume atît de afurisit. Acum ofițerul Dinu proiecta pe paravan, ca la film, niște tancuri și mașini care — spunea el — „întocmai ca și broasca, pot merge foarte bine pe uscat, dar și pe apă“. El mai prezentă apoi niște avioane care pot ateriza și pe apă și pe uscat — precum și cîteva automobile care „merg" pe apă la fel de bine ca și pe șosea. „Toate aceste mașini de luptă le numim amfibii“. Soldatul Frățilă își aminti atunci că la o aplicație în care se forțase un curs de apă participaseră și niște tancuri care trecuseră vadul nu pe pod, ci pe sub apă, incii creaseră o minunată surpriză „inamicului". Atunci mai auzise el cuvântul amfibie. Cu multă atenție ascultă și privi apoi modul de pregătire și folosire a amfibiilor în armată, modul lor de acțiune în lupta modernă și cite altele. Seara, în dormitor, soldatul Frățilă se simțea mulțumit că a mai învățat încă ceva. „Dacă m-ar fi întrebat cineva despre afurisita asta de amfibie, — gîndea el — m-aș fi făcut ,de rîs, fiindcă n-aș fi știut să-i spun nimic. Dar acum, acum știu că amfibiile dau tărie armatei noastre". Căpitan ION MARINESCU — Vineri 1 iunie 1958 Nr. 128 (3048] LA EXERCIȚIILE TACTICE DE FRONT Exercițiile tactice de front ocupă un loc deosebit de important in instrucția militarilor noștri. Cu prilejul acestor exerciții, militarii învață sa acționeze corect, energic și rapid, în condiții cît mai apropiate de realitatea cîmpului de luptă modern. Legea fiecărui exercițiu tactic de front, „se repetă de atîtea ori pînă ce se execută bine“, este folosită de către comandanții de subunități pentru a forma la ostașii pe care îi comandă calitățile necesare unor adevărați luptători. In același timp, la exercițiile tactice de front, soldații învață cum să se comporte față de inamic, învață să folosească și să amenajeze terenul, să respecte diferitele reguli de mascare și să întrebuințeze just și la timp mijloacele de foc din dotare. In clișee : 1) Locotenentul Tănase Nicolae, comandant de pluton, indică misiunile de luptă micilor comandanți. 2) Grupa de pușcași de sub comanda sergentului Pantea Ioan a deschis un foc puternic asupra inamicului. 3) Grupa comandată de caporalul Vlad Ilarie se deplasează pe o nouă poziție. (Foto : M. FELIX), RECUNOAȘTERE ÎN MUNȚII . . La pornirea din cazarmă cerul era limpede și senin. Cei cîțiva nourași ce se arătau de dimineață la răsărit acum nu se mai vedeau, împrejurimile le puteai cuprinde cu vederea pină departe. Ofițerul Mihalache Virgil se uită o bucată de vreme la dealurile ce se înălțau într-o parte și intr-alta a drumului, admiră împreună c ceilalți tovarăși ai săi florile de diferite nuanțe și culori ale livezilor și apoi, îndreptîndu-și privirea înainte, simți parcă trecindu-i prin vine un fior plăcut : „Munții“... Intr-adevăr, la o distanță nu prea mare de locul unde se aflau, dincolo de culmile proaspăt înverzite ale dealurilor, se proiectau pe cer, uriașe și încă înzăpezite, crestele munților. Cînd se apropie mai mult de munți, căpitanul Mihalache vorbi către cei care îl însoțeau : „ Iată munții, voinicii... Și după scurtă vreme, se începu recunoașterea. Ofițerii se urcară mai intîi pe o înălțime și cercetară în jur. Dincolo de creastă se lăsa în vale o pantă domoală care după ce ajungea la malurile joase și abrupte ale unui pîrîu urca din nou, de data aceasta mai pieptiș, spre creasta unei alte înălțimi. — Aici ar fi, cred, un loc potrivit pentru atacul unei companii de pușcași, — își dădu cu părerea unul dintre participanți. Dar ofițerul Mihalache n-a fost de acord. A analizat o clipă terenul, și-a făcut o mică socoteală și apoi a spus : — Nu! Aici nu e bine. Nu e bine din cauză că înălțimea din față, care se presupune a fi ocupată de „inamic“, e mai înaltă decît aceea pe care ne aflăm noi. Asta ar favoriza mult forțele dușmane. In al doilea rînd, urcușul din pîrîu și pînă la creastă e greoi și nu oferă posibilități de ascundere pentru trupele proprii. înțelegeți ? Ofițerul Mihalache s-a apropiat ceva mai mult de cei care-l însoțeau la recunoaștere și apoi a continuat : — Nu trebuie să uităm. Lupta în munți e, în primul rînd, o luptă pentru înălțimi. Cine deține virfurile cele mai înalte, cine cucerește mai intîi crestele, acela iese victorios. După aceasta, grupul de ofițeri a început deplasarea spre un loc mai potrivit. Au străbătut o pădurice mică și deasă, au trecut un pîrîiaș cu unda cristalină și apoi au început să urce o culme abruptă și țuguiată. Participanții au început să gifițe. Urcușul însă continua. — E greu, dar e eroic / glumi la o vreme ofițerul Mihalache. — Eroic și nu prea, îi răspunse cineva din dreapta. Mi se pare că o să urcăm și aici de pomană. — Nu se știe ! După hartă, se pare că această culme e ca un boț de aur pentru vînătorii de munte. — Glumiți, tovarășe căpitan ? — Nu. Nu glumesc deloc. Peste cîteva minute, ofițerul Mihalache făcu semn cu mina. — Ia priviți, ce frumos nu se deschide în față defileul ! Vedeți ? De aici, cu, o mitralieră ții pe loc un batalion întreg. — Cum așa ? — Foarte bine. Reperezi șoseaua ta locul acela îngust, și nici pasărea in zbor n-o să mai poată trece. Apoi, ca să fie și mai convingător, ofițerul Mihalache a adăugat: — Eu de aici de pe vârf, cu un singur pluton, aș avea curajul să lupt cu un batalion întreg care ar încerca să treacă prin defileu. — Dar dacă batalionul acesta are și tancuri ? — Poate să aibă și tancuri, și artilerie. Eu îl opresc. Mă ascund bine și mă organizez aici. Blochez șoseaua colo la cotitură și nici mama tancurilor nu mai trece. Bucăți de stinci și lemne avem din belșug. Cu despre artilerie, ca să ajungă să tragă exact pe țurțudanul acesta, e foarte greu. Iar mai jos de el. In strigă și în dreapta, poate să tragă cu o vrea. Dinspre munți se revărsa un curent de aer rece, care făcea ca obrajii ofițerilor veniți la recunoaștere să prindă bujori. Unii dintre ei începuseră chiar să tremure ușor. Dar ofițerului Mihalache, ca un vechi om al munților, părea că nici nu-i pasă. Se uita mai departe in jur, analiza in chip și fel terenul, își făcea însemnările necesare pe hartă și fuma. Fuma țigară după țigară. Atunci stabilim aici apărarea noastră ? — întrebară unii dintre însoțitori. — Da. Aici. Pe vîrful pe care ne aflăm acum va fi un pluton. Iar pe creasta de dincolo de vale, celelalte două întăririle principale le vom pune aici. — Bine, interveni cineva, dar între subunitățile noastre va fi o mare ruptură. De ce ? se arătă nedumerit ofițerul Mihalache. Mă uit la prăpăstiile care ne despart de creasta de dincolo. Și ce credeți că „inamiculu1 o să pătrundă printre prăpăstiile acestea ? Pe unde nu putem trece noi, nu va putea trece nici el Și apoi să știți că asigurarea joncțiunilor in munți are o particularitate. Aici nu se insistă atit de mult pe legătura „cot la cot“ dintre subunități, ci pe legătura cu foc. In cazul nostru o armă automată de aici și una de dincolo de vale vor fi suficiente pentru asigurarea joncțiunii. — Și dacă totuși „inamicul“ scapă ? "întrebă din nou acel participant, mereu nedumerit. — Dacă scapă, n-are ce să facă. Ia uitați-vă in spate/ Ce frumos îl putem lovi cu rezerva. Dar nu numai atit. Aici se poate lupta și în încercuire. Asta e de fapt una dintre marile griji pe care trebuie să le poarte comandanții noștri cind intră în munți , ca orice poziție a lor să se preteze la lupta in încercuire. ...Soarele începu acum să se întunece. Norii veniți dinspre munți încercau să-i acopere fața. Atmosfera răcoroasă, dar plăcută, de pină aci a fost înlocuită de o boare rece și umedă. Apoi, ca niște uriașe avalanșe, de pe crestele înzăpezite începu să coboare ceața. Ofițerii veniți la recunoaștere și-au terminat de fixat dispozitivele subunităților, și-au terminat lucrul pe hartă și tocmai au început să coboare spre șosea, când cineva dintre ei vorbi . — Vine ceața. Ne ajunge din urmă. — Și ce-l dacă ne ajunge ? făcu ofițerul Mihalache, pe un ton de indiferență. Ceața este un bun ajutor al vinătorului de munte. Multe acțiuni îndrăznețe se pot organiza pe timp de ceață. Multe încercuiri, multe ambuscade, multe surprize i se pot face „inamicului“. Pe timpul luptelor in munți, vînătorii așteaptă ceața, ca broaștele ploaia... Ajunși in șosea, cei cițiva ofițeri o porniră spre cazarmă. Munții cu piscurile lor golașe, cu stincile lor incă bălbite și cu costișele lor abrupte au rămas in urmă. Coborind spre oraș, vînătorii de munte au Intilnit din nou primăvara cu frumusețile ei. Dar, cu toate acestea, intre participanții la recunoaștere se purta o discuție vie tot despre munți și luptele specifice lor. Ofițerul Mihalache povestea cum, în anii trecuți, la o aplicație tactică de o proporție mai mare, datorită unei subunități de cercetare de munte, vînătorii au atacat un întreg eșalon de infanterie și artilerie, chiar în timp ce aceștia serveau masa. „Așa-i în munți — ridea ofițerul Mihalache Virgil — nu-i ca la cimpie. Dacă nu ești atent unde te așezi la masă, dacă nu ai o bună siguranță apropiată, felul doi nu mai apuci să-l mănînci“... Locotenent major GH. BOGDAN ... Are și țeava viața ei Numai cine este artilerist poate înțelege nerăbdarea cu care noi, servanții, așteptam să executăm prima ședință de tragere cu tunul. Dorința de a primi „botezul focului" se naște în inimă chiar de la prima ședință de instrucție, cînd comandantul începe să descrie caracteristicile tehnico-tactice ale tunului In dorința de a afla cît mai multe date, citești regulamente, adresezi zeci de întrebări Instructorilor și nu-ți poți opri dorința de a ști și cunoaște șurub cu șurub. Poți să-l montezi, să-l cureți, să-l manevrezi, dar o curiozitate îți stăruie încă — cum trage? Iți dai seama că prin trageri te legi mai strîns de materialul pe care îl deservești, că poți să înveți lucruri în plus, că n-ai să le mai uiți niciodată pe cele învățate. Și iată că acea zi pe care n-ai s-o uiți niciodată sosește . Ea a sosit și pentru noi. Comandantul de piesă dă ordine scurte : „Trageți țeava pe puntea de odihnă", „Puneți prelata", „Imperechiați tunul“, „Soldat Agap, vei observa tunul pe timpul deplasării“. Intr-o clipită, mașina ne poartă cu tunul la poziția de tragere fixată dinainte. Este chiar în marginea unui drum, pe liziera unei păduri. Cu toții strîngem prelata și începem curățirea materialului. Pe drum s-a depus praf pe țeavă, aparate și mecanisme. 11 ștergem cu repeziciune. Alții curăță muniția. „Muniția trebuie bine curățită, ca și interiorul țevii. Altfel, viața țevii se scurtează“ — spune comandantul de presă. Ne gîndim oare : „și țeava are viață?“, instructorul ne înțelege nedumerirea și intervine . „Țeava fiecărui material are viața ei. Ea nu se măsoară însă în ani ca a noastră, ci în număr de lovituri. Cu cât o țeavă poate trage mai multe lovituri, cu atît se zice că a avut o viață mai lungă. Viața țevii depinde în primul rînd de noi, militarii. Prin activitatea noastră, noi putem să lungim sau să scurtăm viața țevii. Iată, soldatul fruntaș Simion udă prăfuit din fața țevii, acum terenul pentru că altfel, în timpul tragerii, suflul ar ridica tot acest praf și l-ar depune nu numai pe tun, dar și în interiorul țevii. Trăgînd apoi o nouă lovitură, Interiorul țevii ar fi supus unei eroziuni, deoarece grăunții de praf ar fi presați în pereții țevii de către proiectile. Cu gîndul la viața țevii, pregătim încărcăturile, mascăm materialul. Comandantul de presă urmărește cu atenție activitatea fiecărui servant și dă numeroase îndrumări. „...Tunul ! gata de tragere !“ — răsună vocea lui. Răspunsul ne sosește imediat. „Asupra... foc!“. O lovitură puternică, o flacără, fum, este tot ceea ce noi numim „botezul focului“. Comandantul de piesă controlează interiorul țevii după fiecare lovitură, fără însă a renunța la obținerea unei cadențe de tragere rapide. Cînd constată că interiorul nu este perfect curat, ordonă imediat curățirea. Nimic nu-i scapă comandantului nostru. Verifică înregistrarea elementelor de tragere, ochirea și modul cum a fost curățită muniția, pretinde o ordine desăvîrșită in jurul tunului. Tragerea se încheie. Ca tineri trăgători, nu înțelegem de ce nu s-a tras cu încărcătură plină. Sergentul Sava ne explică: „Și asta face parte tot din lungimea vieții țevii. In timpul tragerii, țeava este supusă la mari eforturi. Aceste eforturi se repetă pentru fiecare tragere. Cu cît folosim o încărcătură mai mare, cu atît eforturile se măresc“. . In drum spre cazarmă cîntăm. Suntem bucuroși că ne-am îndeplinit cu succes misiunea. Nu ducem tunul în remiză și nu ne despărțim de el decît după ce îl curățim „conform regulamentului". Ne îngrijim în mod deosebit de țeavă, „o parte delicată a materialului" — cum spune comandantul nostru, Soldat V. BERCEANU