Apărarea Patriei, iunie 1957 (Anul 13, nr. 129-154)

1957-06-01 / nr. 129

2 APARAR­EA PATRIEI ____________________________________________________Sîmbăta 1 iunie 1957 Nr. 129 (3356) ■ ■ rin1 vrrimiTTii^mgHgiTwmffi rm—in­ inniM»a«wi»M^n­aai»!n!gig^3gBmffi5Egjaa^ffla«at^^aaEfsgs^^ SPRE DOBINDIREA MĂIESTRIEI MILITARE Comandantul viitorilor comandanți Tanchiștii fruntași nu intraseră încă la sfatul lor și, cum sînt ei calmi și răbdători din fire, discutați de una și de alta, așa, ca să treacă timpul. Erau acolo, adunați in fața remizei, comandanți de echipaje iscu­siți, ochitori încercați în lupta cu ha­remurile și țintele, mecanici conduc­tori care fac să tremure pământul sub șenilele mașinilor de luptă. Și era a­­colo și el, ușor de distins dintre cei­lalți, pentru că purta pe rubașcă nu mai puțin de trei semne onorifice de armă: „Tanchist de frunte", „Tehni­cian de frunte", „Transmisionist de frunte". Trei distincții primite drept răsplată pentru strădania de luni și luni de zile, sîmbo­zînd măiestria cu care posesorul lor lucrează in tot a­­tîtea specialități. Ar fi putut cineva să reziste cu­riozității de a-l cunoaște ? Eu n-am putut și m-am apropiat de el cău­tând prilej de vorbă. Și cunoștința am făcut-o după reguli militărești. — ...Sergent-major Gavrilă Milică —­ și-a spus numele omul cu trei sem­ne onorifice de armă. Am discutat cu el acolo, în pragul remizei, înainte de a intra la consfă­tuire. Mi-a spus că este comandantul unui pluton in care se instruiesc vii­tori comandanți de echipaje de tanc. Am aflat apoi în ce împrejurări s-au aliniat pe pieptul său cele trei semne onorifice de armă : unul—la sfirșitul școlii de sergenți, pentru rezultatele obținute atit in tim­pul anului cit și la e­­xamen ; altul — ca recompensă pen­tru aprecierile primite in aplicații ; altul — în urma unui control pe linie de transmisiuni efectuat de eșalonul superior in subunitatea sa. In împre­jurările arătate și în altele, Gavrilă Milică a dovedit că intr-adevăr este tehnician fruntaș, comandant de e­­chipaj fruntaș, transmisionist fruntaș. La vremea lor, cele trei specialități au fost studiate, însușite temeinic și cu răbdare. Căci, spune sergentul­­m­ajor, „geaba ești comandant de e­­chipaj dacă nu știi să-l instruiești pe radist, dacă nu știi ce meșter ește me­canicul conductor la motor și dacă o­­chitorul îți ține die lecții de tragere. In specialitatea fiecăruia trebuie să muncești, să înveți și să știi mai mult decît subordonații tăi. Cel puțin așa văd eu că trebuie să arate un bun comandant de echipaj". Că sergentul-m­ajor Gavrilă își a­­plică principiul, felul de a vedea lu­crurile — este lesne de înțeles : un exemplu este el însuși ; alt exemplu sînt cei care, ajutați și supravegheați de el, învață să devină comandanți de echipaje, meșteri în toate specia­litățile de pe tanc: soldatul­ fruntaș Crețeanu Paul, „Tanchist de frunte", soldatul Cizmaru Nicolae, soldatul Si­­mion Ștefan... Locotenent-major TR. BUCURENCIU Prietenul „necunoscut" al piloților După vocea de la radio mă aștep­tam să fie un uriaș, îndată ce l-am văzut însă, părerea mea s-a risipit ca un vis. Un militar înalt ce-i drept, cu fața prelungă, cu pomeții obrajilor proeminenți, cu priviri is­coditoare, așa mi s-a înfățișat pen­­tru prima oară Moise Vasile, fostul sergentul-major distilator la „Rafinăria 1 Ploești“. Povestirea vieții lui de militar a început să se depene simplu, dar cu nelipsitele-i greutăți, pe care le-a înfruntat pieptiș și le-a învins.­­ După întoarcerea mea de la școala de radiogoniometriști, a spus el printre altele, am fost repartizat la stația al cărei șef este sergentul ■Corban. De la el am învățat stația, am început să pătrund tainele teh­nicii, încă necunoscute mie, și mai ales am învățat cum trebuie să vor­besc la radio. Mi-a fost foarte greu la început, deoarece nu vorbisem niciodată la radio și mai ales în termeni tehnici. Nu aveam dicțiune, nu înțelegeam cuvintele, lipsit chiar și încrederea. Ba mi­a pînă în clipa cînd am primit din aer con­firmarea primului cap compus pe care-l dădusem pilotului. De atunci parcă am prins aripi și am început să-mi fac conștiincios „meseria“, învățasem ca atunci cînd un pilot îți cere un cap compas înseamnă că e în situație critică. Dacă nu i-i dai corect el poate să greșească di­recția și dacă e la înălțime mică poate intra în munți. Dacă e în li­mită de combustibil nu poate ajunge pe drumul cel mai scurt la aerodrom și e nevoit să aterizeze forțat. Ser­gentul Corban îmi spusese : „Ori de cîte ori dai un cap compus să te gîndești la viața pilotului și a avio­nului care zboară în stratosfera, în nori sau în întunericul nopții“. Și cuvintele ostașului, devenit candidat de partid ca umare a stră­daniilor sale, au continuat să se depe­ne din ghemul amintirilor, curgă­tor, lin, ca apa unui rîu de șes. Cînd urmăresc zborul sînt atent îndeosebi la țintele ce zboară la cea mai mare distanță. In acest fel nu se scap din vedere și pot oricînd să intervin, dînd capul compas cînd mi se cere. Pe măsu­ră ce avioanele zboară mai aproa­pe de aerodrom, lucrez cu antena mai coborîtă. In acest fel antena e protejată, mai ales dacă e vînt puternic, iar bruiajul e de mai mică intensitate. Această metodă s-a dovedit a fi foarte bună. Și ea nu e singura. Dovada cea mai bună este că la consfătuirea fruntașilor pe unitate Moise s-a prezentat cu întregul echipaj, compus din soldații frun­tași Dumitrașcu Nicolae, fost agri­cultor, și Manta­­ Traian, fost repa­rator de telefoane. Aceștia au fost calificați de el la locul de muncă și dacă n-ar fi fost nevoie de ei în­­ unitate ar fi participat și la con­sfătuirile care au urmat la eșa­loanele superioare. Căpitan I. CALIN 0stirui­/i/anw/uMu/fa ------------------------------------------------■------------------------------------------------------------------- ` Totul a început din ziua cînd a avut loc tra­­gerea demonstrativă. Sergentul Ilarie Țuțulan, socotit pe bună dreptate cel mai bun țintaș din subunitate, citat de două ori ca exemplu pe uni­tate, a fost întrecut de soldatul­ fruntaș Oprea Va­siu. Vestea a produs, firește, vîlvă și — după în­cordarea ceasurilor de întrecere — ostașii discu­tau, comentau cu atît mai mare aprindere neaștep­­tatul rezultat. „Cum, măi frate Vasiule? se mira unul din grupa lui, a II-a. Păi acum cîteva luni cînd ai intrat în cazarmă, nici nu știai ce-i aceea armă !“ — „O țineai în mînă ca pe-o lopată, să nu fie cu supărare, Vasiule“, spuse altul. — „Ei, lăsați băiatul în pace, zise al treilea, cu pizmă ascunsă. Norocul să trăiască ! Cum a nimerit el, puteam să nimeresc și eu, și tu... Asta-i!“ Sergen­tul Dănilă, comandantul grupei a III-a, cu care pînă atunci Țuțulan își disputase întîietatea, ne­­venindu-i să-și creadă­ urechilor, se adresă a­­­­cestuia, prietenos și încurajator : „Măi, or fi greșit socotitorii la pontaj. Hai cu mine la ținte. Hai, bre, ce-ai rămas ca o stană de piatră­?“ Țuțulan nu se mișcă. Un snop de raze de soare, scăpate printr-o spărtură a norilor care îmbulzeau cerul primăvăratic, îi lumină, nefiresc de viu, făptura înaltă. Um­bre și lumini se iscau, în contraste jucăușe, pe fața mușchiuloasă, în timp ce buzele-i groase motoleau în neștire chiștocul stins, purtîndu-l dintr-un colț al gurii într-altul. — Privirea i se plimba pe undeva, pe pămîntul fră­­mîntat de cizmele soldățești, se plimba fără să vadă nimic. Nu-l vedea nici pe Vasiu la cîțiva pași, care, țintuit parcă de o bucurie nătîngă, își tot ridica ochii spre el. Nu vedea nimic. Dănilă se întoarse curînd : „Măi, ochii văd, ini­ma crede. Opt gloanțe în centrul țintei. Țuțulane, te-a bătut !“ — Intr-o clipă ostașii făcură cerc în jurul lui Vasiu și, urmînd pilda lui Dănilă, îl felicitară ti­nerește, zgomotos, cu neprefăcută sinceritate. „Cu care mînă ai tras, frățioare?, căută să se dumi­rească unul mai glumeț. Nu ești cumva stîngaci?“ „Primul pe subunitate, strigă altul. Să ne trăiești! — Primul!“ La auzul acestui cuvînt, Țuțulan ri­dică brusc fruntea, dar, înciudat, și-o coborî din nou. Soldatul­ fruntaș primea strîngerile de mînă, stingherit, îmbujorat de emoție, ca o fată mare. Un pîrdalnic de nod i se oprise în gît și nu putea lega nici măcar două vorbe. Veni și locotenentul Tălmaciu, comandantul subunității, și strînse scurt mîna țintașului: „Te felicit, Vasiule. Să fii mereu așa“. Se răsuci pe călcîie și păși cu zîm­­betul întipărit pe buzele-i subțiri ca și cum aceeași laudă ar mai fi avut s-o împartă cuiva. Vasil, îi pricepu, cu o tresărire, intenția, și, în timp ce ceilalți ostași urmăreau cu atenție scena, se lui după­ ofițer cu ochii țintă la Tuțulan. Bucuria îi înflorea acum, curată și deplină, pe obraji, în pri­vire, în surîsu­l larg. Dar bucuria pieri deodată, ca zmulsă de o mînă. Soldatul-fruntaș întîlni pri­virea sergentului. Acesta aruncase, cu o țuguiere nervoasă a buzelor, chiștocul și, în sfîrșit, își ri­dicase ochii din pămînt. O expresie de răceală a­­mestecată cu mîhnire și cu o ciudată dezamăgire sclipi în ei doar cîteva secunde, de ajuns însă ca Vasiu să rămînă pironii locului. Această scli­pire o observă, la rîndul lui, și locotenentul, care, după ce îl măsură scurt pe Tuțulan, trădîndu-și uimirea abia printr-o încruntare ușoară, schimbă direcția­­ trecînd la alt pluton. In cîteva zile, Tuțulan se schimbase cu totul. Sentimente potrivnice se luptau în sufletul lui și cu cît se gîndea mai mult la întîmplarea cu Vasiu, o pornire pătimașă îi tulbura grindurile, punea treptat stăpînire pe voința-i dîrză. Făcea față în­datoririlor de comandant c­u aceeași destoinicie și sîrguință. Cine nu observa însă că sergentul era mai închis la fire, mai retras, mai zgîrcit la vor­bă? Noaptea, mai cu seamă, cînd totul — ca­zarma, dormitorul, împrejurimile, se scufundau în tăcere și semn, el simțea cît de mult îl doare mîndria rănită. „Primul!“ — cuvîntul acesta a­­dresat de ostași lui Vasiu îi răsuna amarnic ln urechi și inima i se strîngea ca într-un clește. „Ambiția!“, își spunea zvîrcolindu-se în așternut. Asta l-a făcut să mi-o ia înainte. La rîdă de mine Dănilă, să zîmbească ceilalți pe furiș...“ Intr-o după amiază nu mai putu răbda. Cu buzele strîn­se, cu fața golită de sînge, se îndreptă spre arbo­rele sub care Vasiu citea un ziar. — Soldat,fruntaș Vasiu ! Vasiu veni fuga marș și-și lipi călcîile în fața sergentului, încordat, tremurînd ușor, cu o pîl­­pîire de speranță nedeslușită pe chipu-i smeadt. — Ordonați, tovarășe sergent ! Țuțulan tălmăci sclipirea nădăjduitoare din ochii recrutului ca un gest de înfruntare fățișă și se răsti, strîngînd peste măsură centura în mîi­­nile-i mari. — Cine te-a instruit pe tine? Cine ți-a pus arma in mînă, fruntaș ? Cine te-a învățat milită­­rie ? Cine-ți este comandant ? — Dumneavoastră, tovarășe sergent. De ce ți-ai luat-o în cap, ai ? Am observat că nu mai saluți regulamentar. Pentru asta te consemnez. Nu ai voie să ieși din cazarmă dumi­nică. Și vei răspunde personal de curățenie în sector... Asta, ca să ții minte tot timpul cît vei fi în armată cine te-a făcut fruntaș. Ai înțeles? — Am înțeles, tovarășe sergent, bîlbîi Vasiu, năucit, cu un­ ton, cu o figură din care se vedea nu numai că nu înțelesese nimic, dar că mai ales furia sergentului îl durea cumplit. A doua zi, în timp ce sergentul inspecta tăcut armele curățate, Dănilă veni în fuga mare de la club, fluturînd noul număr al gazetei ostășești. — Țuțulane, bucură-te ! Nu te-am mai văzut rîzînd de-o veșnicie, acum musai să dai un chiot. Uite, aici scrie de Cristea al meu, dincoace de... — Pleacă, mîrîi înăbușit Țuțulan, făcînd un pas spre celălalt. Mînia îi împinse sîngele în cap și vinele gîtului îi zvîcneau sălbatic ,deasupra gu­­lerului robaștei. Zîmbetul vesel al lui Dănilă se stinse repede. Chipul i se întunecă ca și lumina zilei din jur copleșită de cerul noros, degetu­l căzu de pe rîndurile pe care vroia să le arate. Ostașii, în front, schimbară priviri scurte, nedu­merite, dar cu toate că erau curioși să afle cele scrise în ziar, nu îl urmară pe Dănilă, care, poso­morit, pornise spre grupa lui. Intr-un colț al curții, Vasiu mătura, abătut, florile de salcîm care acoperiseră ca un covor alb și gingaș pămîntul umezit de ploaie. Țuțulan bănuise cam despre ce putea fi vorba în ziar. Află aevea totul mai tîrziu cînd locote­nentul Tălmaciu îl pofti în birou. Se așeză pe scaun fără plăcere și nu luă aminte că mîna ofi­țerului stăruia mai mult decît trebuia pe umărul lui adus înainte. — Ce mai e nou, Țuțulane? vorbi după o pau­ză Tălmaciu, nepă­rînd surprins că sergentul nu își înalță, ca altădată, ochii spre el. De cînd nu te-ai bărbierit ? — Mă bărbieresc azi, tovarășe locotenent, răs­punse Țuțulan, ridicîndu-se cu greutate. — Stai jos: Ai citit ziarul ? Mi-aduc aminte ce fericit, da, ce fericit erai la prima tragere ! — Cîte luni au trecut de atunci ? „O simt ca pe o biruință — spuneai, și cred că nu exage­rai...“ Sergentul nu-1 auzea și cu ochii în­frigurați urmărea rîndurile din pagina de pe birou, subliniate cu roșu : „...Un mare merit pentru performanța soldatului­ fruntaș Vasiu revine sergentului Țuțulan care l-a ajutat zi de zi să-și însușească măiestria...“ Cred că Vasiu încearcă azi același sentiment pe care l-ai încercat și tu cu luni în urmă, reluă Tălmaciu cu o stăruință plină de în­­­țeles. — Dumneavoastră ați trimis corespondența?, se trezi spunînd sergentul și se întoarse cu tot trupul spre ofițer. Citi răspunsul în privirea-i des­chisă și o rumeneală deasă îi coloră pomeții proe­minenți. Dădu să-și scoată țigările, se răzgîndi și rosti tulburat : îmi dați voie să mă retrag ? — Du-te ! In curînd vom lua parte la tragerile pe unitate. Am încredere în tine, sergent Țuțu­­ian. In tine și în grupa ta. Avem de apărat o faimă cîștigată pe merit. Pe urmă îmi vei pro­pune oamenii pentru insigna de „Infanterist de frunte". Contez pe spiritul tău de răspundere. ...Tragerile pe unitate erau pe sfîrșite. Soarele urcase ca de două suliți și, cu ochiu­l de raze ațin­tit asupra poligonului, privea nesățios, uitînd să mai plece. O boare subțire, cu miros de pămînt ars și de salcîmi din păduricea de pe deal, înfiora plăcut spinările asudate ale ostașilor, rînduiți în careu. Unii fumau, alții schimbau cuvinte șoptite, alții își ștergeau armele în tăcere, dar cu toții erau atenți, cu ochii la acei care urmau să tragă. In frunte se situaseră : un caporal din plutonul doi, soldatul Cristea din grupa lui Dănilă și Țu­țulan — subunitatea lui Tălmaciu — fiecare cu numărul maxim de puncte. Locotenentul urmărea cu o neliniște lăuntrică pe Țuțulan. Acesta dădu ultimele dispoziții grupei și se retrase câțiva pași de la linia de tragere. Ostașii, după ce se așezară în poziția culcat, își sprijiniră armele. Țintele — 7 la număr — răsăriră la poalele dealului. O rîn­­dunica săgetă văzduhul deasupra poligonului și cozi brusc, speriată pesemne de­­ mîna lui Țuțulan ridicată la orizontală . — Foc ! Bubuiturile sparseră tăcerea, acoperind țiuitu­rile stridente ale gloanțelor. Le urmară altele și altele. Se distingeau, după fiecare lovitură, valu­rile de rumoare, ca niște răsuflări imediat retrase, ale ostașilor-spectatori, numai ochi și urechi. Țu­țulan nu privea la Vasiu. Nici la ținta lui, în care apăruse și se mărea, spre deosebire de ale celor­lalți trăgători, doar o singură gaura în centrul țintei. Gîndurile i se încîlceau sub frunte, o mus­trare aspră îi forfeca cugetul : „Am greșit o lo­vitură. N-am biruit pe cei din subunitatea II-a“ Amărăciunea îi turna leșie în vine, pe cerul gurii, în pieptul voinic, îngroșată de zgura mîndriei în­durerate. Auzi într-un timp o voce în stînga : „Bine, Vasiule ! Mai departe !" Nu se întoarse spre comandantul său ; în vocea-i prea cunoscuta vibrau strune ciudate. Sergentul se răsuci greoi spre partea trăgătorilor. O secundă văzu fața lui Vasiu , tristă, cu trăsăturile înmuiate. Se bucură, însă îndată se izbi cu pumnul în picior, înciudat pe sine însuși. Ii veni să-i strige lui Vasiu : „Prop­tește cotul sting mai aproape de bază...“ — „Ce m-a apucat?, se dojeni cu înverșunare în minte. El mi-a știrbit faima, el... ce mai! Ei, acum să-i văd, singur ce face". Se îndreptă din șale, ridică mîna pentru o nouă comandă. Recrutul își zb­uci capul spre el, o secundă. „In definitiv, se zbun­ciumă mai departe sergentul, pedeapsa i-am ri­dicat-o Așa". Auzi bubuiturile care sfîrtecară din nou văzduhul, dar atenția îi era furată în chip ciudat de imaginile care-i dădeau buzna în minte, sub pleoape... In prima zi de cazarmă, la masă, Vasiu, ferecat în el ca un bursuc și aruncînd căutături speriate, pînditoare, în jur. Apoi întîia țigară furi stă împreună... Și scrisoarea. De acasă, din concediu, proaspătul fruntaș îi scria : „To­varășe sergent, care-mi sînteți ca un frate ! Sora mă tot întreabă: ce fel de ochi aveți?“ „Ochii îi are ca toți oamenii, dar inima i-e mai bună de zece ori..." Țuțulan își duse mîna la gulerul robaștei , îl sugruma. Și pieptul îi era încins în zale aprinse. Parcă un sentiment nou, necunoscut, și totuși fi­resc, cerea să se nască venind din adîncul ființei lui cinstite și drepte și năzuind să umple golul du­reros din suflet. Auzi clar glasul lui Tălmaciu : „Bravo, Vasiule ! încă o lovitură și subunitatea noastră va fi prima. Ca totdeauna“. Sergentul se întoarse spre fruntaș în aceeați clipă cînd acesta ca la o comandă, înălță capul spre el. In clipa aceea parcă și inimile, și roata minții, și timpul, se opriră pe loc. Apoi trăsăturile muiate ale re­crutului se însuflețiră deodată, luminate de o vă­paie dinăuntru. El își trase cotul stîng aproape de piept. „Mi-a ghicit și gîndul, se bucură năval­nic Țuțulan și simți cum sentimentul acela nou i se revarsă biruitor în toată ființa. îndată, ridi­­cînd mîna pentru ultima comandă, știa că Vasiu — la cea din urmă lovitură — va izbuti, știa că el îl va propune pentru insigna de „Infanterist de frunte“. Și știa, de asemeni, simțea ceva mai de preț, anume că el, Țuțulan, va fi mîndru ci de propria-i biruință ȘTEFAN GLIGOREA­ sc­H­Ă Brav ostaș, la datorie! versuri: 1. GheSiuc muzica: Lt. col. C. Costoli Prin ploi și aprige furtuni Răzbat în frunte cei mai buni , Cu fruntea sus cîntînd pășesc Din praguri mîndrele-i privesc. REFREN ! Brav ostaș, la datorie ! Vreme rea sau bună fie, Marea de-o străbați, cu norii de te-ntred­. Pe plaiuri, în marșuri dacă treci. II Mi-i dragă viața de soldat Și pe drapel cînd am jurat Chemarea țării am simțit Ca pe-un îndemn de neclintit REFREN ! Brav ostaș, la datorie ! Țara-ntreagă-n gînd să-ți fie. Marea de-o străbați, cu norii de~­ Pe plaiuri, în marșuri dacă treci.­­ III Din vremuri vechi, străbuni eroi Și-au dat chiar viața pentru noi. Ne-ndeamnă ca o stea de foc Să fim în frunte-n orice loc. REFREN 3 Brav ostaș la datorie ! Poartă arma cu mindune, Slovele de aur cată să-nțelegi Te știm strajă patriei întregi.­­Bis !Bis te-ntreci, J- Bis Voci Pian /VA Refren cr [ V sesc /r7in­i­­ . nr­­.for 3L TCL / n. rlp­ ft .<./ nu mai- sar­ta 1.2.? bat treci frec Pint, ft REPEDE, PRECIS, EFICACE In clișeu . Echipajul de tanc din care face parte și caporalul Olaru Nicolae a obținut succese însemnate la instrucție. — Sergentul Staicu Dumitru instruiește temeinic pe militarii din subordine pentru buna executare a tragerilor atît ziua cît și noaptea. — Postul de luptă de sub comanda cartnicului Nedelcu Constantin a dobîndit c­a urmare a succeselor obținute — titlul de post de luptă fruntaș. (Foto : ) MACARSCHT

Next