Argeş, 1970 (Anul 5, nr. 1-12)

1970-06-01 / nr. 6

creionări и ва сорт Miron NICOLESCU DE CÂND E LUMEA, milioane şi milioane de oameni şi-au îndreptat atenţia asupra copiilor: copiii lor, copiii­ copiilor, sau copiii altora. Lumea copiilor este o lume a vrajei, o lume fermecată care cucereşte pe oricine încearcă să-i treacă fron­tiera. Dar şi plină de surprize, care te pîndesc în fiecare mo­ment şi te descumpănesc nu de puţine ori. Nu există întrebări mai chinuitoare decît insistentele lor interogaţii :­­ Ce este asta ? De ce ? Cum ? Nimic, însă, nu tulbură, pînă­ la zguduire, decît atitudinea copiilor în faţa trecerii hotarului vieţii. Fiica mea cea mare este astăzi mama unei delicioase fe­tiţe de patru ani. Tatăl meu a murit, brusc, atunci cînd ea însăşi avea vîrsta de astăzi a nepoatei mele. Vestea m-a izbit atunci, ca un bolovan greu, primit de-a dreptul în piept. Trăisem fericit, cu mica mea familie, despărţit de nefiinţă prin zidul protector, pe care îl credeam puternic şi veşnic, al părinţilor тег. Şi iată că acest zid se năruia, iar prin dărîmaturile lui întrevedeam prăpastia necunoscutului. Am plîns nestăpînit la căpătîiul patului celui care îmi îndrumase, discret, paşii, toată copilăria şi toată tinereţea mea. Am plîns trecutul, l-am plîns pe el, dar o dată cu moartea lui mi-am plîns anticipat şi moar­­tea mea. Întors acasă, fetiţa mea îmi vede ochii înroşiţi : - De ce ai plîns, tată ? Cum să-i explic ? Am încercat să reduc lucrurile la forma cea mai simplă, dar rezultatul a fost neaşteptat: - Să nu mori niciodată, tată ! mi-a declarat copilul, izbuc­nind în plîns. Acum trei zile, fetiţa celei care îmi sărise de gît la moar­tea tatălui meu, a avut o conversaţie foarte ..serioasă“ cu ..o mamă“ (nevastă-mea). La ora prînzului, nevastă-mea începu : - Ştii ce mi-a spus drăcuşorul ăsta mic astăzi dimineaţă ? M-a întrebat... Fraza rămase neterminată, căci fetiţa, sărind de pe scau­nul ei, îi puse mînuţa pe gură şi o imploră : - Te rog, mamă, nu-i spune ! Bineînţeles, seara, după ce fetiţa s-a culcat, mi s-a relatat obiectul scurtei conversaţii între bunică şi nepoată : - Cînd am sa mă fac mare şi o să am şi eu un copil, te iau cu mine, să-i spui şi lui poveşti. - Atunci, (a remarcat bunica, imprudent), eu n-am să mai fiu aici. - Unde ai să fii ? - Departe, departe... - Da, dar ai să vii să mă vezi. - Atunci nu am să mai pot să vin să te văd. Răspunsul o puse pe gînduri pe fetiță. Dar numai pentru cîteva clipe. Căci decretă imediat : - Atunci nu vreau să fiu mamă. Fiica mea cea mică are și ea un amor de copil. Un băiat, cam de aceeași vîrstă cu verişoara lui. într-o zi, nu de mult, bunica îi arătă o fotografie : - Ghici, cine este aici ? - Tunţii Tunţi este verişoara lui­. - Nu ai ghicit. Aici sînt eu cînd eram mică. - Ai fost şi tu mică ? - Da, puiule. - Şi pe urmă ? - Pe urmă am crescut şi am ajuns ca mămica ta. - Şi pe urmă ? - Şi pe urmă am avut două fetiţe. - Pe cine ? - Pe mămica ta şi pe Ioana. - Şi pe urmă ? - Pe urmă am ajuns bunica ta. - Și pe urmă ? Dialogul s-a încheiat cu această întrebare. Nu ar­ fi scris niciodată aceste rînduri, dacă nu m-ar fi pus pe gînduri un scurt dialog, mai exact o încercare de dialog între bunic și nepot, relatată de Lichtenberger, celebrul istoric parizian al literaturii universale. Bineînţeles, bunicul era Lich­tenberger, ocupat să scrie la biroul său. Nepotul său, care avea oarecare cunoştinţe de mitologie creştină, se apropie şi-l în­treabă : - Bunicule, cum se duc morţii în paradis ? Bunicul se face că nu aude. Copilul rămîne o clipă pe gîn­duri. Apoi găsește brusc o soluție posibilă : - Peut-etre prennent-ils le metro.» zile amare ru rimai în carpali „Cine-ar fi crezut că blîndele noas­tre ape...“ spunea în acele zile negre, la radio, un reporter. Şi argument suprem : „Nici bătrînii n-au pomenit aşa ceva" ! La care, plin de o tristă ciudă, îţi vine să replici: „Ei, da, uite că s-a putut. Nu se aştepta nimeni, dar uite că s-a-ntîmplat totuşi. Multe lucruri, pe care nici nu ni le închipuim, se petrec, totuşi. S-ar zice că rîurile as­tea, aşa numite domestice, pur şi simplu ne-au înşelat încrederea“. Din nefericire, replica e tardivă şi stupidă, după lecţia atît de dureroasă pe care ne-au dat-o apele noastre. În­cerci un sentiment de cruntă obidă, ca atunci cînd prietenul cel mai bun te­ vinde. Doamne, şi ce bine-l cunoşteai! Aşa o fi ? Şi nu reuşeşti să înghiţi no­dul amar. De ce nu sînt nişte fiinţe pe care să le poţi pedepsi, întorcîndu-le suferinţa ? Te simţi, nu ştii de ce, vinovat. Pen­tru cei ce nu se vor mai întoarce ni­ciodată la vetrele lor. Pentru cei ne­­mîngîiaţi. Iată, umbli să găseşti cuvin­te alinătoare, dar durerea lor curge pe lingă tine ca o apă ieşită peste maluri. Cutremure, erupţii vulcanice, taifu­nuri, revărsări de ape devastau pînă acum alte colţuri de lume. Să-şi fi adus aminte şi de noi vreun zeu per­fid ? Merită să-i dai cu tifla. Căci în­cercarea nu i-a reuşit. Da, s-au vă­zut bărbaţi plîngînd în faţa ruinelor. Era însă în ei atita înverşunare, m in­cit ar ajunge să vindece toate rănile pămîntului, împotriva monstrului orb n-am stat numai douăzeci de milioane. Ci, de pe alte meridiane, au răspuns inimi prietene pulsului eroic, stînd sub zo­dia sfîntă a umanismului. Acum, cînd viaţa se întoarce în matca ei cea de toate zilele, sensul proverbului a de­venit mult mai tulburător. Om la om trage nădejde. Nu numai în Carpaţi. Tom­a BIOLAN sentimentul soarelui Nu am fost acolo. Nu am fost nici la Alba Iulia, nici la Tîrgu Mureş, nici la Sighişoara. Am fost, în schimb, la Sla­tina, am fost intr-un sat de lingă Slati­na, Sălcia, unde-mi am părinţii. Am văzut Oltul. Stăm şi-l priveam, dar nu-l mai recunoşteam. Parcă se răzbu­na pe oameni, pe casele lor, pe cîmpul lor, pe grădinile şi fîntînile lor. Doamne, ştiam că ne loviseră boli, ne loviseră alte popoare. Dar nu erau ale noastre. Apele acestea care ne-au lovit erau ale noastre. De aici încolo nu mai pot pricepe. Citeam zilele tre­cute undeva cum un reporter nu în­ţelege de ce trebuie să vină nenoro­cirile pe capul nostru, ca să ne dăm seama că suntem­ uniţi. Nu-i pot da răspunsul, pentru că nu-mi pot răs­punde nici mie de ce ne loviseră toc­mai apele noastre. Vedeam Oltul cum urla, turbat, peste griul pe care-l se­­mănaseră și-l îngrijiseră sălciorenii. Și atunci mi-am dat seama de ce a­­vea atita amărăciune în glas „nea Bi­bi“, cînd mi-a spus la telefon „Ne-a topit de tot Oltul ăsta“. în zilele acelea, poate mai puternic ca niciodată, am avut sentimentul soarelui. Toate ziarele scriau cu li­tere mari, în dreptul fiecărei locali­tăţi inundate, scurt şi mai cuprinzător ca oricînd : soare. Tîrgu Mureş : Soa­re. Sighişoara : Soare. Alba Iulia : Soare. Acelaşi cuvînt repetat de fiecare ziar, acelaşi astru repetat de oglinzi­le apelor revărsate peste satele noas­tre. Doamne, nici nu-mi vine să cred că apele acelea care înecau oameni, care dărîmau case, erau ale noastre. Nici nu-mi vine să cred că apa a­­ceea murdară și distrugătoare care a înecat pîinea și grădinile celor din satul Salcia, apa aceea despre care nea Bibi spunea că „ne-a topit satul“, era Oltul meu. Şi totuşi asta a fost realitatea. Dar nu va trece mult timp, şi apele vor fi din nou ale noastre, Oltul va fi din nou a­l nostru. Le vom apăra de duş­mani aşa cum ne-am apărat noi de ele. Pentru că noi, românii, ţinem foarte mult la tot ce e al nostru, şi-l apărăm, şi ne dăm viaţa pentru el. Vor fi ale noastre iar, vor fi bune, limpezi şi din nou prielnice vieţii. piatră lăzi de zestre Dan ROTARU Vieţuim pe pămîntul acestei ţări du­pă regulile nescrise ale unei misteri­oase balanţe­ oricîte nenorociri s-ar îngrămădi intr-un talger, apăsîndu-l, întotdeauna rămîne destulă putere pe celălalt, destulă măreţie umană pentru ca urgiile să nu hotărască. Barbarii şi-au minat peste noi ne­închipuite pustiiri; au săgetat în mun­ţi, pe dealuri, în cîmpii, pretutindeni şi totul ; lespezile din vetrele strămo­şeşti şi-au întors spinările la ascuţi­şurile săgeţilor şi ei şi-a galopat nes­tatornicia spre locuri unde vîrful să­geţilor se îndoaie, iar noi am rămas ! Neprieteni s-au azvîrlit ca fiarele înfometate asupra coltucului de pîine al copiilor noştri, s-au îmbuibat din puţinul nostru şi au plecat hohotin­­du-ne în batjocură liturghia morţii prin foame ; dar pietrele nu pot fi mestecate şi fiecare colţ de stîncă al acestui pămînt ascunde un bob de grîu ! De două ori focurile ne-au pîrjolit casele, ogrăzile şi grădinile ; gloan­ţele au căutat carne tînără, obuzele au încercat să are, bombele să sape fîn­­tîni , dar pietrele nu pot fi ucise şi au rămas ! Şi acum, iată, a venit şi apa ! în talgerul nenorocului s-au ridicat nă­­praznic Someşul, Tîrnavele, Mureşul, Prutul, Siretul şi Dunărea ! Dar în­totdeauna ne rămîne cite ceva în ce­lălalt talger. De data aceasta, cu noi a fost Argeşul, apa întemeietorilor de ţară, curgînd limpede şi molcomă ! Misterioasa balanţă ne lasă mereu de ajuns pentru a nu ne prăbuşi în nefiinţă. Astăzi, apa a întors multe frunţi dinspre soare către bezne. Dar pietre suntem­ şi vom rămîne ! Fiindcă sintem­ mai bogaţi cu o învăţătură : o cărămidă în temelia casei, una în temelia digului ; o piatră în zidul ca­sei, una în zidul digului. Corneliu MARCU Mi-am făcut copilăria pe lingă un rîu care primăvara bubuia în maluri surpînd pămîntul cu tot ce avea dea­supra. Alteori îşi ieşea din matcă şi mătura tot ce-i sta în drum. Tot — adică un stog de fin sau un coteţ de păsări, poate nişte vite, uneori şi cite o casă. Balaurul căpcăun cerea şi tribut de oameni, dar numai impru­denţa şi nepăsarea, uneori făloasa şi inconştienta „îndrăzneală“, se plăteau cu viaţa. Eram avertizaţi din genera­ţie în generaţie, primejdia intrase în tradiţie, împletirea „plasurilor“ (di­guri din două rînduri de gard de nu­iele cu miez de pămînt bătucit) fiind primul meşteşug pe care îl învăţam. Am trăit o vreme printre construc­­torii de hidrocentrale, oameni cu me­nirea de a domestici furia apelor. I-am văzut cum înotau în adîncul pă­mîntului, cînd a fost inundată galeria de la Vîlsan. I-am văzut cum băteau cu răngi în sloiurile de gheaţă care barau cursul de apă în dreptul podului de la Corbeni, ei atîrnînd deasupra stihiilor legaţi în frînghii. I-am vă­zut cum îşi duceau copiii pe coastele muntelui cînd apele ameninţau colo­nia de la Poiana Mucenicului, cum îi puneau la adăpost pe sub copaci şi se înapoiau să astupe surpăturile din dig. I-am văzut la Oeşti cum au spri­jinit cu spinările bolta tunelului pînă cînd alţi muncitori au cicatrizat rana aceea a straturilor geologice. I-am văzut cu pieptul în şuvoaiele de apă la Cernat, la Topolog, pe Rîul Doam­nei, la Cumpăna, la Valea cu Peşti. Dar tot ce am văzut pînă în acest mai intra în ordinea firească a lucru­rilor. Un rîu care se revarsă ici-colo, o gospodărie cu apa pînă la talpa ca­sei sau chiar o uliţă de sat, sînt fe­nomene mai mult sau mai puţin o­­bişnuite, întîmplări care poartă am­prenta normalităţii. Tot ce am văzut pînă acum era pe măsura puterii noastre de înţelegere. Eram, intr-un fel, de acord ca rîul să se umfle cînd se topesc zăpezile, ca să dăm peste ape subterane cînd sfre­deleam munţii cu tunele. Era mai ales, pe măsura puterii noastre de apărare, pentru că, după cîteva ore de împotrivire şi de luptă, viitura de apă se retrăgea ca o fia­ră rănită. Dar ce a fost în această lună mai, poate că nu s-a mai întîmplat de la diluviu încoace. Că de-ar fi fost aşa, nu s-ar mai fi găsit în prunduri unelte din vremea pietrei cioplite şi pe văi atîtea vetre de aşezări statornice. Nu ici-colo un rîu. Nu o uliţă, nici un sat, ci mai mult de o mie de loca­lităţi. Nu cinci-şase pogoane de pă­mînt, ci zeci de mii de hectare. Nu zece oameni în luptă cu stihiile, nu o sută, nu o mie, ci sute de mii, 20 de milioane. Apele au dat lovitura prin surpriză şi au lovit masiv. Dar şocul surprizei şi şocul proporţiilor nu au paralizat. După secunda derutei au urmat mi­nute, ceasuri, zile de luptă, dramati­că, dureroasă, crîncenă, dar fără pa­nică. De data asta, singurătatea şi teama nu au ghilotinat speranţele : nimeni nu a căzut înainte de a fi lovit de val. Nicicînd sentimentul solidarităţii u­­mane nu s-a putut manifesta ca acum. Suntem­ într-o zonă care a avut no­rocul de a fi evitată. Nu mai pome­nesc aici toate acţiunile noastre în folosul celor năpăstuiţi. Dar nu mă pot opri să relev un fapt cu totul ie­şit din comun : zilele acestea au fost deschise lăzile de zestre, vestitele lăzi muscelene şi argeşene, conside­rate tabu , au fost scoase din ele­vi, fete, pieptare, ilice, marame, acele veşminte de care o femeie nu se a­­tinge decit de două-trei ori în viaţă, şi au luat un drum al frăţiei. Fără so­lemnitate, cu gesturi fireşti, cum fi­resc este în aceste clipe să-şi dea o­­mul şi inima din piept. Marin IONIŢA doi mărturie Era duminică după masă, noi, ploa­ie, frig şi ţineam un fel de „consi­liu“ de familie cu privire la fiica mea din clasa a VIII-a. Locuim într-o baracă în zăvoi, pe malul Argeşului, acolo unde este garajul şi balastiera şantierului care construieşte lacurile de acumulare şi hidrocentralele piteş­­tene. Ploua, şi la 2 după amiază se întunecase ca în amurg şi soţia mea avea în suflet un fel de teamă nelă­murită, mai degrabă neliniştea aceea care ne-a cuprins pe toţi în ultimele zile şi spunea că fără mine nu ar putea să rămînă nici o jumătate de oră aici, în baraca din pădure, pe o vreme ca asta. Am amînat pentru a doua zi căutarea unui meditator : ploua, era frig şi noi nu ne induram să ne despărţim nici cîteva minute. Şi atunci mi-a bătut în uşă un om plin de noroi şi mi-a spus că se caută 14 şoferi şi 14 tîmplari care să trans­porte şi să monteze nişte barăci la Satu Mare şi m-a întrebat dacă mai ştiu unde locuiesc şi alţii. La ora 2 după masă am fost anun­ţaţi, ia 5 maşinile erau încolonate la poarta depozitului din Curtea de Argeş. Ne-am întîlnit cu apele înfuriate încă de la Rîmnicu Vîlcea. Am stră­bătut peste 700 de kilometri, călcînd pe urmele primei viituri şi în gura celei de a doua. Am trecut peste poduri care cădeau în urma noastră şi peste punţi improvizate, pe drumuri care nu se vedeau de sub apă, printre copaci doborîţi şi tot felul de lucruri tîrîte de puhoaie, prin nămol vîscos pînă la osia roţilor. Intr-un film cu şoferi, pe care l-am văzut acum vreo 15 ani, trebuia să ajungă numai cine poate, noi trebuia să ajungem toţi, cu totul. In maşinile noastre duceam panouri, uşi, vată minerală, instalaţii de apă şi energie, lăzi cu geamuri; dacă vreuna ar fi rămas de convoi, s-ar fi întîrziat construcţia barăcilor. Am călătorit zi şi noapte, cu pleoa­pele arse de nesomn, dar cu o trezie de care n-am fi fost în stare în alte împrejurări, duceam cu noi mijloa­cele de adăpostire a 300 de oameni care aveau mare nevoie de un pat cald şi uscat. Şoferii din fimul acela de groază făceau lucrul pentru bani, îşi riscau viaţa ca să-şi cîştige existenţa. Noi am plecat într-o zi de repaus, aflînd unul de la altul că se caută 14 con­ductori auto, şi 14 tîmplari... Şoferii de care vorbeam au avut de trecut un baraj de pietre, un pod, o mlaşti­nă. Noi am avut un drum zeci de obstacole. Dar nici o clipă nu ne-am simţit în primejdie. Peste tot rîurile, podurile, drumurile, erau suprave­gheate, verificate, măsurate, jalonate. Eram orientaţi să călătorim numai pe traseele cu securitatea asigurată. O­­coleam podurile şubrede, alunecările de teren, breşele făcute în şosea, desprinderile de bolovani. In sate şi între sate oamenii ne pregă­teau cale liberă, înlăturînd obstaco­lele puse de-a curmezişul drumului. Era cunoscută ora cînd trebuia să a­­jungem în cutare sau cutare localitate şi dacă întîrziam se stîrnea acolo în­grijorare şi se venea în întîmpinarea noastră. La Gilău eram nevoiţi să în­­tîrziem cîteva ore pentru remedierea defecţiunii la una dintre maşini. Nu ştiu de unde ni s-a pus la dispoziţie un autotren, oamenii de pe stradă ne-au sărit în ajutor la transferul materialelor şi după cîteva minute ne-am putut continua călătoria. Ate­lierele mecanice şi garajele, care se mai aflau în funcţie, toate unităţile pe care le solicitam nu pregetau să ne sprijine. Ca să fiu sincer, trebuie să mărtu­risesc că mă aşteptam la multe în­curcături. Am parcurs distanţe apre­ciabile în condiţii normale şi de multe ori mi-a fost dat să asist la ştrangu­lări ale firelor de circulaţie, la acci­dente. De data aceasta am străbătut ţara de la un cap la altul, dar n-am întilnit aşa ceva, cu toate că pe mulţi kilometri nu se vedea drumul de sub apă, cu toate că ne grăbeam mai mult decât oricine. Printre stihii, zeci de convoaie, sute de autovehicule, cu a­­limente, cu ambarcaţiuni, cu îmbră­căminte, cu ciment, cu cherestea, cu utilaje, cu cisterne de apă potabilă, cu oameni... Ordine perfectă creată de oameni în haosul dezlănţuit de na­tură. Ne-am înapoiat după cinci zile şi după cinci nopţi, dar am fi fost gata să luăm călătoria de la cap. La început, existase ideea ca să meargă numai oameni necăsătoriţi, fără familie. Dar noi ne-am suit in maşini, care cum am aflat. Nu a stat nimeni în cumpănă. Brătescu are trei copii, unul din ei nu a împlinit încă anul, Asandei două fetiţe, Ionel Gheorghe tot aşa, de fapt nici unul dintre noi nu e holtei. De ce am fă­cut-o pe vremea aia de ploaie şi de creştere a apelor, cînd familiile noas­tre erau pe margine de rîu ? Fiindcă locuim pe malul Argeşului şi toate barajele lui au fost făcute de noi şi ştim că rezistă. Fiindcă erau oameni care la data aceea aveau mai multă nevoie de noi decit cei de pe aici... Constantin N­AST­ASE şofer­ mecanic, I.C.H. — Corbeni REVISTĂ DE CULTURĂ, editată de Comitetul judeţean pentru cultură şi artă Argeş Redacţia şi administraţia : PITEŞTI, B-dul Republicii nr. 64 telefon : 1 42 28 COMITETUL DE REDACŢIE ing. Constantin BUDAN, ing. Sava COSTACHE, Gheorghe CÎRSTEA, Marius DIACONES­­CU, Mihai DIACONESCU, Constantin DINISCHIOTU, Mi­hai DUMITRU, V. FIROIU arh. Valeriu MANU, Victor NICA, Augustin Z. N. POP, Gheorghe STANCULESCU, Ga­briel ŢEPELEA, ing. Nicolae TILIVEA.

Next