Argeş, 1970 (Anul 5, nr. 1-12)

1970-09-01 / nr. 9

Cele 7.690 de zile ale poetului Nicolae Labiş Gheorghe TOMOZEI La cîţiva paşi de bisericuţa Colţea, cu stîlpii pronaosului subţiaţi de ploile Bucureştilor, a­­proape de uriaşele gropi escavate sub talpa noului Naţional se puteau zări, căţăraţi pe mo­vile de lut roşu, zeci de oameni urmărind un spectacol marcat de mister : lucrătorii cu tîrnă­­copul erau îndepărtaţi şi în locul lor îşi făcuseră apariţia, în tranşeele proaspăt despicate, arheo­logi din palatul de peste drum, muzeul Şuţu. Rugaţi să­­ se îndepărteze, spectatorii căutau cu îndărătnicie să-şi păstreze locul dobîndit ori cucereau paşi mici, paşi curioşi pe buza gropii. Oraşul vibra în jur, cu maşini înfierbintate (cî­­teva dintre ele cu sirene ale Salvării) cu arbori prăfuiţi şi vitrine ca de acvariu şi în rumoarea indiferentă a crucii de bulevarde unde mineri au­­tentici scormoneau adîncuri perforate de cabluri absurde şi tuburi de beton calcinate, nimeni nu bănuia ce îi putea stringe la un loc pe curioşii acelei dimineţi, chiar un posibil accident nefiind decit un eveniment banal pentru memoria străzii. Era în luna iunie a anului 1970. Nu era nimic deosebit de văzut. Cîțiva bărbați cu chipuri în­­gîndurate scormoneau pămîntul cu aproape hi­lare precauții, colectînd în vase cu grijă trimise afară, sus, pietre, rădăcini negre ori cioburi de ceramică domestică ori fiare şi sîrme ruginite nu mi s-ar fi părut curios dacă printre bulgă­rii scoşi cu evlavie ar fi licărit capacele de tablă galbenă cu marca fabricii de bere „Luther“ din copilăria mea. Nimic important, aşadar, dacă ig­norăm firele de apă cu care degetele arheolo­gilor se întîlneau în răstimpuri, umbre tîrzii şi fi­rave ale gîrliţelor ce vor fi fierăstruit în vechimi Bucureştii gravurilor. Dar nimeni nu-şi părăsea locul. Pe neaşteptate, acolo jos, despovărate de ţă­­rîna jilavă s-au ivit, culcate pe patul morţii, ose­mintele unui om ce va fi fost contemiporan cu ctitorii blajini ai oraşului, păstor sau oştean. Un mormînt. Raclă tulburată, somn întrerupt, soare brutal căzut peste mî­niie poate încă strînse pe piept. Era - mi s-a povestit - un mormînt în care părea că dormise un lung crin de cretă. Oase lucioase şi pulberi ale ţesăturii veşmintelor, devălmăşite cu pietre de rîu rotunde şi copilă­roase se iveau cerului înceţoşat de acizi şi fu­ningini. Pe fundul gropii vertebrele trunchiului fulgerat Intr-un timp înceţoşat îşi sticleau albul "^verosimil aproape de pisania bisericii canta- Ca­rme, a Colţei, aproape de tainiţele noului Naţional... Cineva, un om (poate tînăr) fusese îngropat în locul acela într-un timp devenit vechime. Poa­te păstor, (poate poet) poate oştean. Şi nimeni, sînt sigur că nimeni nu ştia că exact pe locul acela, loc pînă în urmă cu un deceniu dungat de şinele tramvaielor „Thomson şi fiii“, un tînăr poet căzuse, îngenuncheat de un acci­dent devenit fatal, cu vertebrele dislocate într-un trosnet pe care îl bănui amplificat la absurd astfel incit să semene cu tulpinile mestecenilor (cu „vertebre“ negre și albe) doborîți de furtună. Sărmanii mei București : frunză peste frunză, raclă peste raclă... Ţarina ta s-a sporit la 24 de­cemvrie 1965 cu trupul poetului Nicolae Labiş, cel care, într-o poezie testamentară îşi reven­dica numai speranţa de a se închega în noi ca o „amintire frumoasă“ : „Pasărea cu clont de rubin S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. Nu mai pot s-o mîngîi. M-a strivit Pasărea cu clonţ de rubin. Ia­r mîine Puii păsării cu clonţ de rubin Ciugulind prin ţărină Vor găsi poate Urmele poetului Nicolae Labiş Care va rămâne o amintire frumoasă“. Adăugată la sfîrşitul prematur al unui Vasile Cârlova sau D. Iacobescu, reamintindu-ne că Băl­­cescu a pierit la numai 33 de ani tot atîţia cît a trăit poetul Eminescu (omul Eminescu avea să-l urmeze după alţi şase ani), moartea lui Labiş capătă proporţiile unei adevărate drame a isto­riei literaturii într-un moment în care mai mult ca oricînd scrisul românesc avea nevoie să-şi reîmprospăteze cerneala , în anii ultimului sfert de veac cheltuiţi sub fald de steag revoluţionar, în momente propice marilor opţiuni civice, în care scriitorii au şansa de a concura cu modele romantice afirmînd încă forme de eroism fizic dar în care nu e vremea cristalizărilor, a aşezării spiritului pe temeiuri sigure. In toate marile re­voluţii poetul se depersonalizează voluntar pen­tru a hrăni cu versurile lui Clipa şi ştiind că nu e vremea unor superioare aşezări de straturi in conştiinţa, lui de făurar, îşi refulează­­ superb - ambiţiile oferindu se să contribuie la aşezarea obştei pe trepte noi, din fiinţă singularizată prin destin el devine piesă de angrenaj, parte a unui întreg, anonim, dinamizat de superioare com­bustii. Tipul de revoluţionar întruchipat de Labiş e apropiat de capii „tabacilor" paşoptişti ori de cărvunari, ori de unionist!, e un ţăran cu verb stilizat, înzestrat cu simţ al pateticului dar deo­potrivă incisiv şi sarcastic, foarte puţin moldav (din familia, mai degrabă, a unui Arghezi - Faust decit Eminescu - Hyperion) tînăr fermecat de doine, de paşnice petreceri cu vin întărîtat şi femei iubeţe, descins din cronica lui Neculce în cronicile viforoase ale boierilor valahi ca din­­tr-un celest ha­n al Artouţei în şerpăria hanului lui Manuk. Sînt imagini pe care Labiş le-a iubit şi în care a crezut. Generaţia lui - constituită ca atare cu preţul morţii sale­­ credea că revoluia trăită e a unui magnific Anonimat în care in­dividul e chemat să slujească ideile aprinse prin­­tr-o detaşare de propria fiinţă. Mîndria ţără­nească a lui Labiş l-a făcut să considere că în re­voluţie e şi un loc al lui şi numai al lui, loc căre­­ aşteaptă. El a trecut munţii asemeni tri­bunilor ardeleni pe care treburi amare îi chemau în cetăţi „sodomice“ (Coşbuc, Goga) părăsind morocănos pădurea adorată şi lighioanele ogră­zii copilăriei pentru a începe, departe de obîrşii, o luptă superioară. N-a iubit oraşul dar nici nu l-a atacat cu patima poeţilor devitalizaţi care au văzut în ritmurile lui severe apopolipsa mitu­rilor primordiale, el s-a instalat în oraş, ca in­tr-un hotel (pentru sine nicicînd confortabil) şi a scris ignorîndu-i peisajul. Labiş nu e „dezrădă­cinat“, el nu e ars de „dor“ după ai săi pe care, cînd îi evocă ai impresia că-i aduce cu el, nu s-a legat de obiectele aşa zis personale (o singură dată doar, a cumpărat o cupă de ara­­gontit cu care visa să bea vin) nutrea o indife­renţă atît de mare pentru ceea ce numea ritualuri de viaţă mic burgheze încît, dezlegat de con­venienţe era totdeauna disponibil, totdeauna „calm", tensionarea lui era numai lăuntrică. Aducea cu sine nu atît „miresme de codru" şi „clipocit de izvoare“, cum vor să ne convingă admiratorii post-mortem, cît istorii „fioroase“ cu fete la horă purtînd între sîni cuţite spre a fi oferite iubiţilor în răfuieli sîngeroase, cu oameni primind moartea cu tărie dar înfricoşaţi de be­­tegirea animalelor, cu ancestrale boncăluituri cerbeşti şi prin icoanele evocate (icoane pe lemn mai degrabă crestate decît zugrăvite) Labiş se apropia de acele episoade „grozave“ care au ispitit pana lui Sadoveanu sau a părintelui Ga-1­act­ion. Era reprezentantul unui popor întreg, cu ose­minte „vărsate" în ființa-i fragedă, personagiu aşteptat, aşezat de legi biologice în fruntea unei serii, mesager nemijlocit al unei neobişnuite chemări. Aspru, speriat de gingăşia irezistibil disimulată în tot ceea ce tăia din flori de ger, vorbăreţ, dar de o neagră muțenie cînd era vor­ba de subiecte predilecte, tulburat de pofte dar pur, afişînd o sănătate vinovată în tot ce făcea (îşi refuza poza „teluricului“), Labiş avea toate datele unei fiinţe dedublate. Adolescentul pro­fund modest nutrea la ceasurile scrisului o su­perbă şi suverană încredere în sine, în magica lui învestitură. îşi consuma, ca pe un vin al so­litudinii, bucuria de a face să se rostească in­fernale duhuri, „populîndu-l" cu generozitate, capacitatea de a „vedea“ idei şi de a le supune. Era un drept pe care i-l conferea faustica-i mi­siune de „spirit al adîncurilor“ : „Eu sînt spiritul adîncurilor, Trăiesc în altă lume decît voi, în lumea alcoolurilor tari, Acolo unde numai frunzele Amăgitoarei neputinţi sînt veştede. Din cînd în cînd Mă urc în lumea voastră In nopţi grozav de liniştite şi senine, Şi-atunci aprind mari focuri Şi zămislesc comori Uimindu-vă pe cei ce mă-nțelegeţi. Apoi cobor din nou prin hrube trudnice In apa luminoasă, minunată. Sînt spiritul adîncurilor, Trăiesc în altă lume decît voi". Titanii damnaţi, ori transparenţii eroi ai mitu­rilor nordice sînt devoraţi de aceeaşi suferinţă. Personagiul poeziei „solitar al pustiilor pieţe“ purtînd un chip mutilat de mersul sub stalactite dar de nearătat oamenilor îşi apropie în schimb, aş zice „o oră“ de creaţie : mari focuri, mari co­mori sînt plăsmuite cu speranţa copilăroasă de a-i uimi pe cei ce înţeleg. E o infimă, plăpîndă, satisfacţie, după obţinerea căreia, cufundat în­tr-un subconştient cu aparenţe îndulcite de re­velaţia recunoştinţei, deci „minunat“ de asemuit cu coborîrea în canalele de scurgere ale metro­polei, spiritul adîncurilor îşi regăseşte cadrul care-i relevează, metodic, condiţia, e înstrăinat, împins într-o lume străină. Bacovia, evocîndu-se ca „Verlaine, topit de băutură“ ori Labiş între­­zărindu-se în lumea cu frunze declorofilizate a „alcoolurilor tari" se regăsesc sub semnul lui Poe în orizonturi cu ore fluide, spaţii atemporale se întîlnesc, se confundă cu ţărmuri concrete, se străvede în versuri dispreţul pentru materia pie­­ritoare şi încrederea în lumi abstracte. Poetul îşi reneagă orice altă calitate decît aceea de a ilustra „teme“, se socotea (şi era) un mecanism subtil în care poezia lucra inconştient, viziuni haotice se disciplinau într-um sine torturat de spaima căderii în inerţie şi actu­l de preafie părea că se rezumă la simple transcripţii din memorie. Fiindcă memoria lui se încărca sau se descărca de impresii ca în băi de acizi revelatori, în acest sens, se poate vorbi despre el ca despre un creator de spectaculară spontaneitate. Iubea rigoarea fără a-i fetişiza virtuţile şi nu avea con­sideraţie pentru pan­grafia calofi­lă ori pentru naturi confuze devenite prin accident „ermetice“. Epoca în care s-a compus „lliada" era pentru el „belle époque“ a poeziei lumii. Păstorii - poeţi ai munţilor copilăriei (Stînişoara) aveau în traistă aceleaşi merinde - mai puţin pumnul de smochine - ca păstorii gîndind euritmiile homerice. Pot vorbi aici despre o imagine care l-a stăpîniit pe Labiş: el a avut nostalgia de a fi „grec“, adică de a împărtăşi cu o comunitate îrn care gustul pentru sublim e linie comună de conduită, preocupările cele mai pline de nobleta - taifasuri în grădini epicuriene, ospeţe de rafi­nată simplitate. Moartea l-a împiedicat să fie „grec“, dar şi în scurta-i carieră literară el şi-a cenzurat cu brutală severitate tentaţia liniştii olimpiene, s-a considerat ostaş al unor războaie fatal deosebite de bătăliile eline prilejuind „Anabasis“-uri, calme jurnale de front. Labiş ştia după semne logice dar şi dintr-un subcon­ştient apropiat de aiui lui, cei ce anticipează ploile, mâna viilor ori morţile după „arătări“ relevate doar sensibilităţii lor, ştia că nu-şi poa­te îngădui să se instaleze în tiparul comod al vreunui clasic, că trebuie să-şi afie un loc sin­gular şi a pornit să-şi înjghebe poezia punîndu-i la temelii trainice grinzi tradiţionale dar s­ortin­­du-i sub acoperiş mansarde cu pereţii zugrăviţi de Bosch, cu ferestre tăiate spre păduri infer­nale. Semn alb, lemn dulce la temeliile poeziei lui Nicolae Labiş, pe care lectura sumară îl poate azvîrli în capitale moarte de istorie literară ori în sentimentale firide ale bunelor intenţii, vai­ neîmplinite. „Acoperişul“ ciudat, acoperişul unic al poeziei lui a fost luat de vini înainte de a fi fost fixat pe căpriori la 24 decemvrie 1956 Casa e retezată ca, de sabie, o ţeastă sublimă. Dar există edificiul, cu primele lui cămări în care adolescentul, e drept, n-a mai apucat să pună ordine, există acele versuri care îl îndrep­tăţeau pe George Călinescu să-l socotească a fi un poet „pe deplin exprimat...“. Versuri pe care vîrsta i-a îngăduit să le înnegrească în caiete de școlar. Am avut curiozitatea să înumăr cu aproximări inerente, zilele, cîte le-a trăit printre noi Nicolae Labiş : 7.690. Ochii lui Eminescu au văzut lumina în 14 350 de zile. Lui Arghezi i-au fost oferite din calendarul universal 31 850 de zile... Labiş a grăbit reîntîlnirea poeziei noastre de după război cu căile de acces la tradiţiile clasice aisurmîndu-şi riscul de a se exprima decis, tran­şant, polemic într-un climat literar favorizînd desenul glacial, construcţia cu sonorităţi gratuite ori imaginea înfrumuseţată sau alunecată în trivial. Labiş s-a rostit cu violenţă incantînd daruri şi frumuseţi elementare ale naturii noastre psihice într-o limbă literară melodioasă dar so­bră, lipsită de expresii „neaoşe“ şi îmbogăţită cu cele mai moderne şi mai neaşteptate formulări. Amatorul de vin băut din căni sau „cojiţe" tîr­­guia cu oarecare neglijenţă o pupă de marmură iar poetul descins din familia lui Creangă se servea de neologisme ca un haiduc de furculiţa şi lingura unui ospat crăiesc , cu simplitate a­­muzată. Metrului popular el i-a preferat euritmii eminesciene, iambul zilelor „de lucru" şi alexan­drinul „de duminică", practicînd în acelaşi timp cu fine intuiţii versul liber mai potrivit, adesea, discursurilor patetice în care „muzica“ putea stîn­­jeni. Atras de sonet ca de o lucrare „boie­rească“, a realizat în „Pierderile" (cu derogări de tehnică) tipare de excepţional sunet : ...într-un sicriu de ceafă, aşa au adormit, Au amorţit în umbră firesc, fără blesteme, Şi apele uitării le duc necontenit Şi nu mai este nimeni în viaţă să le cheme. In locul lor sosiră cu negri maci în dinţi Femei întunecate cu gura tutunie, Cu ochi ca alaunul şi au dansat, fierbinţi Şi răguşit cîntat-au o tristă melodie. Lăsîndu-vă mai singuri le duce Rîul Verde Imaginînd din aburi făptura lui Satan, Le duce şi pe ele şi după zări le pierde In raclele greoaie, cioplite grosolan“. După evocarea unui Prometeu în care durerea e anulată de plictiseala loviturilor monotone ale ciocului de vultur, memoria poetului ne impune : „Ziarele, aceste drapele ciuruite“. Un evantai de imagini simultane, concentrate într-un singur catren conturează cu farmec desuet un univers al nostalgiilor în care oglinzi şi se­cunde se întrepătrund, fluide : „Sîngeră vioara nea­gră-ntre oglinzi. Gîndurile-s moarte. Vrerile supuse. Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi Braţele de aer ale clipei duse“. lată portretul unei tinere femei, executat după rigorile impuse în atelierul unui pictor flamand: „Primejdiosul zîmbet sombrat în castitate, Mişcările prudente şi umerii păgîni, Ameţitoare noapte a şoaptei depărtate Şi şarpele virtuţii curbîndu-se-ntre sîni". Poezia face parte dintr-un ciclu de mici ca­podopere intitulat cu vinovăţie „Destinderi“ in care autorul de lungi balade capta adevărate fulgere de lirism pe care le socotea însă mai prejos de piesele epice ale cărţilor pe care ie proiecta, din alint ori dintr-o evaluare superfi­cială asemeni unu­i Cellini ratînd un uriaş verseu de bronz şi realizîndu-se în solniţe şi comnee mi­nuscule. Din acest fericit ciclu e de citat, pentru pîcla de decemvrie funerar cu care ne învăluie, poezia „Clonţ“ în care e reabilitat şi un tipar metric degradat prin exces de către Topîrceanu: „Toamna asta lunecă iarăşi pe păduri, Iarăşi se întunecă Munţii ştirbi şi suri; Berzele, încetele, Au pornit în şir. Încîlcit în pletele Albei amintiri, Stau pe unde bucină Visul tău cînd treci, Şi adînc mă zdruncină Clonţu! toamnei reci. Umbra mea îşi clatină Limpedele var; Vine ca o datină Noaptea de coşmar“. Şi iată o autumnală izbutind să se sustragă timbrului bacovian. Prin acumulări de detalii a­­pa­rent neînsemnate se sugerează un belşug tra­gic, o împlinire lipsită de bucurie: „Iar oameni­i-s mai singuri mişcîndu-se-ntre ei. Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei Şi se crispează rîsul puţin cîte puţin... Studentei, de acasă i s-a trimis un vin. Eu am băut dintr-însuli. Era un vin modest, Ca mămăliga bună, ca pîinea de sub ţest, Şi m-am gîndiit ce doruri adinei, ce tandrurii A curs, în clipocirea acestui vin, topit, Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi Cura în lividul sînge al strugurilor copţi. Şi vinul lăudîndu-l pleoapele mi-am­ strîns Şi nebăgat de seamă în mine surd am prins“. E de remarcat cum „curg“ versurile poeziei, din catren în catren asemeni vinului modest, roşu desigur, insinuat peste trepte şerpuitoare in lemn tocit... Ars poetica tînărului pîndit de moarte se înfă­ţişa voit discursivă, epitolam crispat: „Să observaţi că niciodată N-am fost singur cu mine cum mulţi au crezut. Tot се-am iubit, niciodată N-am mistuit într-al timpului paşnic trecut. Tot се-am putut să privesc Mi s-a părut din cale-afară De crunt ori dumnezeesc Nu i-am dat voie să moară. Sub­venit Am să fiu fericit Cînd cineva, Descifrîndu-mi litera şi inima mea, Va putea fi privit Rîzînd, ori rînjind, Ori plîngînd“. Poezia reface substanţa unei alteia, o încercare de definire a Poeziei datînd din acelaşi funest 1956 în care consumatorul de poezie e devorat, ori numai pîndit de capcanele propriului obiect de adorare : „Deşi­ i din implicaţii şi rămurişuri pure Ori­ diin cristale limpezi ce seînteind se rup, Intrînd în ea să tremuri ca-n iarnămtr-o pădure, Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup“. COLEGIUL DE CONDUCERE 1 GHEORGHE TOMOZEI (redactor şef) FLORIN MUGUR AL. CERNA-RADULESCU MARIANA SENILA TAPISERIE

Next