Argeş, 1979 (Anul 14, nr. 1-4)
1979-03-01 / nr. 1
Necesitatea perfecţionării Perfecţionarea continuă a diferitelor domenii ale vieţii noastre sociale a devenit una din practicile curente ale politicii partidului nostru, a concepţiei de lucru a tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU. Pornind de la cerinţele vieţii, de la realităţile concrete ale României, au fost abordate în această perioadă probleme politice şi sociale — interne şi internaţionale — de o deosebită importanţă. Contribuţiile româneşti în definirea conceptului de societate socialistă multilateral dezvoltată, concept ce exprimă faptul că generalizarea relaţiilor socialiste în economie nu înseamnă încă împlinirea plenară a socialismului, ci abia începutul unei grandioase opiere, a cărei realizare ridică probleme multiple, de mare anvergură şi care comportă nu numai creşterea cantitativă ci transformări calitative fără precedent în toate sectoarele de activitate. În acest spirit au fost înţelese ultimele măsuri stabilite la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 1 februarie 1979 şi la Consfătuirea de lucru cu cadrele de conducere din industrie, construcţii, transporturi şi agricultură de la începutul lunii martie a.c. Precizînd că, „actuala formă de organizare şi conducere a agriculturii fărâmiţează in fond, forţele de care dispunem — atît umane cit şi mecanice — tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU insista asupra folosirii cu maximă eficienţă a fondului funciar, a mijloacelor tehnice şi a forţei de muncă, pe accentuarea procesului de concentrare şi specializare a producţiei agricole, pe apropierea conducerii tehnice şi economice din toate organismele agricole de unităţile de producţie, pe creşterea răspunderii acestora la îndeplinirea sarcinilor de plan. Măsurile adoptate vor crea premise pentru contribuţia mai activă a specialiştilor la mărirea producţiei agricole, vor lega mai strîns organizaţiile de partid de întreaga activitate de producţie — implicit va creşte şi mai mult rolul partidului în conducerea directă a acestui important sector al economiei naţionale. Consfătuirea cu cadrele de conducere din industrie, construcţii, transporturi şi agricultură, s-a distins printr-o analiză concretă şi responsabilă atît a succeselor, dar şi a lipsurilor acestor sectoare ale economiei naţionale. Importanta cuvîntare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu din finalul Consfătuirii a cuprins indicaţii preţioase privind lichidarea lipsurilor, generalizarea experienţei înaintate pentru îmbunătăţirea întregii munci. Condiţiile create de partidul nostru pentru participarea plenară a poporului la dezbaterea şi elaborarea hotărîrilor şi măsurilor privind dezvoltarea ţării a primit încă o dată, cu ocazia acestei importante consfătuiri, mărturia ei cea mai elocventă. Perfecţionarea relaţiilor sociale, democratismul larg reprezentativ sunt dovezile concrete că „Partidul Comunist Român — după cum se exprima tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU — întreaga noastră clasă muncitoare, oamenii muncii au ştiut şi ştiu să conducă destinele patriei incomparabil mai bine decit clasele exploatatoare de odinioară, asigurind naţiunii noastre un destin nou, strălucit, liber şi independent, progresul material şi spiritual rapid al întregii societăţi, creînd României Socialiste un loc demn in rîndul naţiunilor libere de lumii". Epoca noastră, epoca transformărilor grandioase pe plan mondial, a opţiunilor decise pentru o politică de pace şi înţelegere, a perfecţionărilor continue găseşte în România, în Preşedintele ei, o ţară şi un conducător, capabili să ofere o experienţă dintre cele mai bogate, soluţii constructive, bazate pe analiza lucidă şi responsabilă a situaţiei existente şi pe principii ferme, clar exprimate. 1Ш1 Revistă a Comitetului judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă, editată de ziarul Secera şi Ciocanul Patria Cuvînt care spune Întotdeauna mai mult decit o întreagă operă, cuvînt folosit spre a lumina ideea poetică, spre a-i da forma dăinuirii şi durată. PATRIA rămîne pentru poet prima iubire, acel suflet comun, unit, din care ne tragem, unde ne întoarcem fiecare, la care ne închinăm pios fiecare. PATRIA e spaţiul în care sufletul poetului se află întotdeauna acasă, e ceea ce rămîne veşnic şi de neşters; PATRIA e ideea în care gîndul fiecăruia se aşează ca o cărămidă de soare intr-un zid cosmic ; PATRIA e şi acest fir de nisip care poate măsura ritmurile vieţii şi ale universului , pentru că PATRIA nu e numai prezent, ci şi devenirea căreia fiecare din noi îi e dator cu o bătaie de inimă, cu un imn, cu o mulţumire. PATRIA nu începe azi şi nu sfirşeşte cu fiecare din noi, PATRIA a început mai demult decit noi, ea are vîrsta lumii, a cosmosului, ea va dura cu veşnicia... E un dar pe care ni-l face, — cu care ne fericeşte pe fiecare, generaţie de generaţie — aceea de a putea zice: Niciodată PATRIA nu a fost mai frumoasă ! Pentru că de fapt şi atunci cind rîurile noastre duceau lacrimi la vale, PATRIA era frumoasă, şi in gînd era tot frumoasă... PATRIA e in afara şi în inima noastră, PATRIA e cea din cuvintele şi necuvintele noastre, PATRIA e ceea ce poate cuprinde gîndul şi frumosul pe care-l încape numai necuprinsul... PATRIA e şi rouă pe care-o ocrotesc florile, dar şi gîndul nostru de mai bine şi mai frumos. PATRIA e versul scris, dar şi versul rămas veşnic dator şi nescris. PATRIA e totul: pămint şi cuvînt, gînd şi faptă, durată şi trimestrul ardere, victorie şi lacrimă, nume de rîu, şi de ape, şi de munte, şi de oraşe, şi de sate, şi de oameni, dar şi date înscrise cu cerneluri roşii in calendarele noastre... PATRIA e şi blocul care-ţi ocroteşte visarea, dar şi stiloul care naşte frumos, şi plopul care-ţi bate-n geam, şi ştirea pe care-o auzi la radio. PATRIA e în toate acestea şi-n multe altele, nenumite acum. PATRIA e cutezanţa noastră, şi împlinirea noastră, şi zestrea noastră de univers, şi cîntecul nostru, şi visul nostru, şi veşnicia noastră comună... PATRIA e temelia de aur pe care aşez aceste modeste litere dar şi gîndul că pentru fiecare clipă trăită, fiecare din noi rămîne dator cu o viaţă acestui popor... PATRIA e cel mai frumos poem scris de planeta PĂMINT pe UNIVERS. Dan ROTARU Cînd toamna zorilor Petre GHELMEZ Mi-am săpat cu grijă, In tăcută răbdare, livezile, Poezie. Am pus banul meu de sudoare La rădăcinile reci — fulgere albe Sparte-n pămint. Am curăţat casele crengilor de omizi Şi degetele mele sunt arse De verdea leşie a tîrîtoarelor. Am ajutat mugurilor să-mbobocească... Tu mă priveai cu un aer distrat, Stînd pe răzor, Ţinînd un glob din puf de păpădie în mînă, Ori alergai după fluturi. Cînd toamna zorilor a venit Şi-n fereastra mea s-a arătat Luceafărul, Coborît să numere căpăţînile fructelor, Merele tale s-au dovedit mai gingaşe. Mai rotunde şi mai colorate. Piersicile aveau obrazul mai rumen. Prunele erau mai ochioase. — E o nedreptate ! — am strigat. Am urnit pe plajă un munte. Muntele tău a acoperit şi plaja şi marea. Am îndreptat umerii unei flori către cer. Ochii cerului Au coborît, orbi de dragoste, Pe grădina florilor trezite din somn La trecerea ta. Cu laţuri şi seminţe alese Am ademenit o pasăre, l-am făcut colivie de aur Şi, vîrînd-o-nlăuntru, am pus-o să cînte. — Iţi voi tăia scările ! Doar trufia ta e de vină... Dar ce complicata urmări Va atrage această nefericită-ntîmplare ? Unde-o să cazi. De pe acoperiș aruncîndu-te. S-ar putea să se nască omenească și mai adevărată fîntînă. Dînd în vileag, atitea, fîntînile false. Da, s-ar putea... Eminescu de Ioan ALEXANDRU Opera lui Eminescu este uriaşă faţă de puţinătatea anilor trăiţi, măreţia ei nu e dată numai de numărul paginilor, de ordinul miilor rămase după mîna lui, ci în primul rînd de forţa lor de a penetra sufletul acestui popor. S-a vorbit mult despre Eminescu şi se va vorbi mereu. Două mi se par teme majore ale operei sale, ale râvnei sale, care îl consacră prezenţă mereu contemporană : de anii cei mai tineri pînă la Testamentul Dorului său ultim, ţine setea după nemurire, căutarea înfrigurată a Divinului, a Absolutului, fără de care istoria nu-şi află finalitate şi împăcare. Eminescu nu-şi poate odihni cuvîntul într-un univers limitat fără să cerce marginile nemărginitlor, fără să străbată golurile înspăimîntătoare cu viteza fulgerului din Luceafărul pînă la tronul părintelui tuturor creaturilor care este persoana în spiritul celei mai adânci şi elevate tradiţii a poporului acestuia, îngemănată râvnei după nemurire, iat-o pe cea după izbăvirea Patriei române legată de înrădăcinarea poetului în fiinţa istorică, în rînduiala acestei patrii strînsă roată de milenii în jurul Carpaţilor. Pe altarul Patriei îşi va mistui fiinţa, sub privirea blândă a părintelui tiranic, acest fiu al neamului nostru daco-roman străpuns de dorul cerului senin, ars de viu din iubire pentru patria sa, pentru voievozii şi ţăranii, pentru văduva şi orfanul, pentru toţi nedreptăţiţii şi ofensaţii neamului românesc pe Golgotele nesfîrşite ale istoriei noastre zbuciumate. Acestea sunt două torţe aprinse în noapte în conştiinţa noastră, râvna după nemurire şi cea după izbăvirea Patriei Române, şi-n arderea lor întreagă şi curată s-a mistuit preacuratul cuget şi trup feciorelnic fără să lase urmă de cenuşă în talgerul de aur al jertfei de sine acest frate sfânt al inimilor noastre Mihail Eminescu. Neîndoielnic, pentru locuitorii acestuiharnic colţ de ţară care este Argeşul, cea de a II-a ediţie a Festivalului naţional „Cîntarea României“ semnifică un prilej de mare sărbătoare atît a muncii, a creaţiei tehnico-ştiinţifice, dar şi a spiritualităţii argeşene, un moment esenţial în creşterea calităţii manifestărilor cultural-artistice, înţelese şi împlinite ca autentică declanşare a energiilor noastre creatoare. Atît din etapa de masă, în cele municipale şi orăşeneşti, cît şi în de curînd încheiata fază judeţeană, sutele de formaţii artistice, zecile de mii de interpreţi şi creatori au urmat, cu alese satisfacţii, drumul menirii lor — un drum simplu şi drept, dar pe atît de cuprinzător şi de adînc implicat în conţinutul mereu nou pe care l-a luat viaţa patriei socialiste. In acest răstimp — cuprins între dialogul cu tovarăşii de muncă, pe scenele întreprinderilor, şi prezenţa celor mai buni pe scena fazei judeţene , participanţii, fie ei interpreţi sau spectatori, au trăit festivalul la o înaltă tensiune spirituală. Ei s-au dovedit, o dată în plus, constructori-artişti, care înalţă Argeşul socialist nu numai din fier şi beton, dar şi pe ei înşişi, cu limpedea credinţă în viitorul comunist. Nemijlocit implicaţi în această amplă cîntare a muncii şi a creaţiei, argeşenii au demonstrat din nou — cu uneltele specifice artei — că aici, la confluenţa de istorii, se clădesc — pe cel mai frumos şantier al socialismului, „cel al construcţiei umane“ — oameni noi, oameni care zidesc în fiece temelie dragoste de partid şi de ţară, nădejdi şi luptă, dar şi vers, şi cîntec. Stimulaţi de acest generos cadru, ei îşi exprimă, în tiparele de bucurie ale creaţiei, conştiinţa vieţii noi pe care o ctitorim în chip comunist. I '“' n tot acest răstimp, drumurile gazetăreşti, participarea la jurii ne-au purtat prin locuri de muncă, cluburi, case de cultură, cămine culturale, pe atît de fremătătoarele scene ale festivalului. I-am reîntîlnit aşadar pe toţi acei ce se ştiu a înălţa la puterile luminii — prin muncă, dar şi prin munca artistică. I-am revăzut, dar pe alte coordonate valorice, pe muncitorul-corist şi tehnicianul-dansator, pe ţăranul-recitator, pe inginerul-pictor. I-am ascultat pe inventatorii argeşeni stînd la sfat. Chipuri mai vechi şi mai noi, laureaţi şi debutanţi. Am pătruns în „laboratoarele“ lor de creaţie, încercînd să decantăm din entuziasta lor participare acel nobil înţeles : că astăzi, într-un cadru atît de fertil ca acela al „Cîntării României“, se plămădesc, cu bucurie şi nădejde, nu numai valoric pentru oameni, dar şi oameni de valoare. Pretutindeni am înregistrat un autentic salt valoric faţă de ediţia precedentă a festivalului. Repertoriile, avînd un bogat conţinut ideologic, s-au împrospătat, aducînd noi şi noi mărturii ale amplului zbor pe care-l străbate ţara la parametri revoluţionari. Cuvîntul de dragoste înălţat partidului, secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, este acum mai adînc, mai vibrant. Ampla paletă interpretativă s-a îmbogăţit, exigenţele calitative, cum era şi firesc, au crescut, valorosul potenţial interpretativ fiind redimensionat după criterii mai ferme. S-au născut formaţii noi, cele mai vechi s-au primenit. Instituţiile profesioniste au fost mai mult printre oameni, pentru oameni. A sporit considerabil numărul (dar şi calitatea !) dezbaterilor, simpozioanelor, lectoratelor tehnice, schimburlor de experienţă, a spectacolelor şi expoziţiilor. Acestea au fost, de fapt, finalizarea unei intense şi cuprinzătoare dar mai cu seamă permanente — activităţi cultural-artistice şi tehnico-ştiinţifice desfăşurate în proporţie de masă. Iată de ce, din acest punct de vedere, în Fertila evitare a muncii şi a creaţiei