Argus, august 1923 (Anul 14, nr. 3081-3107)
1923-08-01 / nr. 3081
Ini Iff 1 3381 ABONAMENTE BN TARA an an SCO Sei © luni 250 „ 3 Suni 150 If IN STRAENATATE Un an 700 Eei © luni 350 3 Esma 200 99 99 6 PA9IN! ORGAN ZILNIC a! COMERŢULUI $ jg| INDUSTRIEI şi FINANŢEI Directori : Chr. D. Staicovlci $i S. Pauker W Administrator : H. F. Valentin ___ rY„ k . . ______ Miercuri Ï August i*2$ EXEMPLARUL 2 Lei în ţară 4 Lei în Străinătate BIROURIL E: bucurești, str. sărindari4 TELEFON: 6/93 Si 23/69 Indexul de scumpete Răspuns la observaţiile unui confrate înaintea războiului, indexul de Scumpete, aşa cum a fost introdus mai întâi în ţările anglo-sa- lione, de unde a cucerit apoi lumea, a fost o statistică ce interesa numai pe specialişti şi lăsa complect indiferentă marea mască a consumatorilor din pricina micimei oscilaţiunilor în sus sau în jos. După război, în urma distrugerilor şi a deprecierei banului, massele au început să urmeze fluctuaţiileindexului cu o atenţie deosebită şi în câţiva ani, acesta a luat o însemnătate atât de covârşitoare în viaţa popoarelor, încât salarul a milioane de lucrători, în diferite părţi ale globului, este direct influenţat de index, iar paralelismul e ordonat prin lege. Introducând indexul în Argus am căutat a da o imagine cât de fidelă a mersului preţurilor în general, luând ca bază 40 de articole de prima necrritare, şi grupându-le în trei categorii : Alimente, îmbrăcăminte şi diverse, care îmbrăţişează nevoile generale şi esenţiale ale traiului, învăţămintele experienţelor făcute aiurea ne-au dovedit în mod neîndoios, că a împinge specializarea mai departe cu scopulde a cuprinde indicaţiuni cât mai numeroase, n’are nici un rost şi că tocmai în această materie se poate spune că „le mieux est l’ennemi du bien“. Numerele indice sunt şi rămân o aproximaţie, însă media lor calcă strâns peurma realităţilor destul de aspre ale existenţei contimporanilor... * * # Un confrate din Capitală nu se mulţumeşte totuş cu învăţăturile ce rezultă din indexul Argusului şi înşiră în Adevărul o serie de postulate, pe care lesocoteşte bine simţite. Mai întâi, închipuindu-şi că costul traiului şi Indexul de scumpete este unul şi acelaş lucru, se întreabă de ce indicăm preţul mijlociu numai al ţiţeiului, al lemnelor de foc sau tălpeide piele şi nu indicăm alte articole ca var, ciment, nisip, cari şi aceste interesează costul traiului. In schimb ne impută că nu ţinem cont de chirii. Pe urmă, e de părere că tabloul nostru de scumpete „nu oglindeşte în destul puterea operantă (?) a leului în comerţ şi industrie“. In fine, se mai plângede o altă „lacună“ şi anume, că preţurile Argusului sunt raportate la cele de 1 August 1916 luate ca termen de comparaţie.Ar fi trebuit, să adoptăm o dată anterioară, de pildă 1910—1914, căci în 1916, preţurile erau deja scumpite şi nu mai puteau trece drept „normale“. f [Acestea sunt, în scurt rezumate criticele confratelui care, s’o spunem de la început, păcătueşte printr’o confuzie şi o omisiune. N’a studiat mecanismul indexului nici în Anglia, după Economist nici în Franţa după l'Economiste Européen, nici în Germania după Frankfurter Zeitung, căci dacă le-ar fi cercetat, s’ar fi convins că nici una din aceste publicaţiuni mondiale nu confundă costul traiului cu indexul, nici una nu specializează peste măsură, nici luna nu ţine seamă de chirie, iar dacă în Anglia, Franţa şi Germania au început să ia, după război, ca termen de comparaţie data de 1 Iulie 1914 — începerea ostilităţilor — era firesc lucru din partea noastră să luăm ca punct de glecare data de 1 August 1916, îtrarea României în război. Oricum, trebuia un punct fix de plecare, indiferent de momentul g Ies. Unele indexuri străine au adoptat ca punct de plecare 1920 1021, 1922, fără a se preocupa dacă în aceşti ani preţurile au fost normale sau nu. Să înlăturăm deci acest amănunt care nu are nimic a face cu problema însăși. Am spus că scriitorul articolului de la Adevărul face o confuzie, crezând că este unul și acelaș lucru costul traiului și indexul de scumpete. * [A stabili costul traiului însemnează a lua drept criteriu menajul-tip al unei familii modeste uvriere, şi a socoti cât îi trebue pentru a exista, la un moment dat. Vom spune fără înconjur că aceasta este mai mult o jucărie statistică, pentru că nu există un menaj tip uvrier, deoarece altfel trăeşte un lucrător tipograf şi altfel un măturător de Stradă. La noi în ţară, stabilirea Costului traiului după această normă, n’ar avea nici un sens întru cât 80 la sută din populaţie sunt ţărani, jaeatinşi flfi scumpe.te deoarece produsele lor au conservat valoarea aurului, iar fabrici numeroase cu milioane de lucrători trăind toţi după acelaşi tipic nu posedăm. Dimpotrivă indexul de scumpete, aşa cum l-am introdus, se mărgineşte a indica mersul preţurilor la serie de articole de primă necesitate, şi deoarece am înfiinţat o rubrică a alimentelor şi una a îmbrăcămintei, fiecare poate calcula, conform acestor preţuri, costul traiului său. Nu ţinem seamă de chirii şi nici un index , general nu ţine seamă de ele pentru că e o imposibilitate, mai ales în momentul de faţă. Dacă ar exista libertatea transacţiunilor s’ar putea lua ca unitate-tipe o serie de case urmărindu-se cu atenţie fluctuaţiile chiriei din şase în şase luni, încă cu legea care ocroteşte pe chiriaşi în mai toate ţările, lăsând, totuşi transacţia liberă în unele cazuri, astfel că două case de acelaşi tip plătesc una 5000 lei şi alta 100.000, nu se poate concepe un index al chiriei. In ceea ce priveşte imputarea că „tabloul nostru nu oglindeşte destul puterea operantă a leului“ socotim că iarăşi e o confuzie la mijloc. Puterea operantă a leului şi urcarea preţurilor sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen. Există scumpete pentru ca puterea de cumpărare e leului a slăbit. In orice caz, problema monetară e ceva deosebit care n’are ce căuta, în mod practic, în mecanica indexului. In fine, ultima obiecţie: de ce nu mărim numărul articolelor ce intră în calculul mediilor indexului, arătând precum cere confratele de la Adevărul, să indicăm şi preţul varului, cimentului etc. întrebarea e veche şi a fost rezolvată de mult. Acum douăzeci ani, directorul statisticei din Statele Unite a înfiinţat un index bazat pe 250 articole şi un altul pe 40 numai. S-a constatat că mijlocia a fost aproape identică, cu diferenţe infinitesimale, în ambele cazuri. Acest rezultat nu e de loc suprinzător. Urcarea sau scăderea preţurilor, este un fenomen care se repercutează asupra întregei cote a mărfurilor şi atunci când se scumpesc 40 diferite mărfuri de consum universal, se scumpesc în aceiaşi măsură şi 250. In scurt experienţa a dovedit că un index bazat pe sutimi de articole sau pe 40 numai, dă aceeaşi medie. Repetăm : Je mieux est l’ennemi du bien. A încerca universalizarea indexului este a-l strica. Aşa cum este, e un instrument preţios de măsurătoare, însă nu trebue să-i cerem să arate mai mult decât poate. Unul va cere azi indicele chiriei, mâine un altul va cere indicele transporturilor pe căile ferate, un al treilea va cere indicele impozitat’, în cât s’ar ajunge la o babilonie. Excesul în toate e un defect. ' VIATOR Pentru i. ministru de război CINE FAC CONTRABANDELE S’a constatat oficial că un colonel comandant de regiment, a fost prins in delict de contrabandă. In adevăr vama din Timișoara, cercetând bagajele colonelului Josef Cnezi, comandantul regimentului No. 109/110 din aceiași localitate, care se întorcea din străinătate, a găsit într’o ladă, declarată că ar conţine efecte vechi, 67 de kilograme de mătase. Colonelul a declarat autorităţilor că mătasea iar îi fost pusă fără ştiinţa sa în ladă, de una din rudele sale. Pentru acest delict vama Timişoara a aplicat o amendă de aproximativ 3 milioane înştiinţând în acelaş timp ministerul de finanţe. Ministerul de război de asemenea a fost sesizat de acest caz şi a dispus facerea anchetei cuvenite. Sperăm că d. ministru de război, a cărui probitate şi simţ de onoare este îndeobşte cunoscut şi apreciat, va lua măsurile severe cuvenite, pentru ca prin exemplul ce urmează să dea cu colonelul contrabandist din Timişoara, să oprească pe alţii de sub ordinele d-sale, să cauzeze ca până acum negustor rimei cinstite prejudicii morale, contrabandele find aruncate de obice în sarcina lor. Modificarea legei asupra plăţilor în străinătate se discută la Sinaia Misiunea d-lui Beneş. Colaborarea cu ministrul Franţei la Bucureşti. Campania creditorilor francezi. O justificare elveţiană a legii „Legea va fi modificată“, adeclarat d. I. G. Duca Ce s-a hotărît la Sinaia Elveţienii justifică legea Se va modifica numai articolul 12 Aeropagul puterilor Micei Antante, întrunit pentru consolidarea păcei câştigate cu atâtea jertfe, în cocheta perlă a Carpaţilor va avea să impună în afară de directivele diplomatice şi politice, în mod indirect şi soluţionarea chestiunei aranjamentului de plată a datoriilor contractate de comercianţi în străinătate. Guvernul, cedând unor presiuni amicale, va traduce in fapt promisiunea făcută cu prilejul ultimei vizite de d. Vintilă Brătianu în străinătate, de a modifica arajamentul astfel încât să nu nesocotească cu totul interesele creditorilor. Ca să se ajungă la această capitulare s'a dus un războiu crâncen in contra ministrului de finanțe, căruia i s'a invocat mereu că ar fi în joc chiar prestigiul si creditul tării în afară. Campania dusă în contra României de către presa creditorilor cari se cred loviţi în interesele lor a adus la atmosfera grea şi neîncrederea întâmpinată de d-l Vintilă Brătianu în marile centre europene. Din sursă absolut autorizmată ni s-a comunicat că d-lui Beneş ministrul afacerlor străine cehoslovace, i-a fost încredinţată dificila misiune de a face guvernul român să renunţe la legea deja votată de parlament sau s’o modifice astfel încât să se garanteze , creditorilor într’un termen cât mai scurt în casarea datoriilor. Sâmbătă a* m, după sosirea d-ui E. Beneş la Sinaia acesta a avut o întrevedere cu d-l de Manneville, ministrul plenipotenţiar al Franţei, care l’a pus în curent cu intenţiile exprimate în ultimul timp de diverse persoane oficiale în această chestiune. Imediat după aceasta ministrul cehoslovac a avut o consfătuire intimă cu d-l Duca, care l’a asigurat că într’adevăr guvernul român intenţonează să modifice legea pentru plata datoriilor din străinătate şi de aceea este în căutarea unei formule care să împace amebeie tabere. Probabil că ea nu va fi, însă aceea propusă de creditorii francezi, italieni şi cehoslovaci, ci una în cadrul aranjamentului particular încheiat de creditorii englezi cu reprezentanţii debitorilor români acum câtva timp la Manchester. D. E. Beneş a replicat că este convins că soluţiunea ce va fi adoptată de guvern va fi astfel formulată încât creditorii să nu fie lăsaţi la voia întâmplării şi că se vor avea în vedere doleanţele lor. Discuţiunile urmate au fost foarte cordiale iar la sfârşit d-nul Duca a promis să intervină personal pe lângă d-l Vintilă Brătianu comunicăndu-i în acelaş timp dezideratele formulate de ministrul cehoslovac. * * * In cetatea Petişorului admiravremuri de restrişte osind luetabila găzduitoare în timpuri de pace a aliaţilor din vremui de restrişte se va soluţiona deci una din problemele ce nelinişteau profund lumea noastră comercială. O lege afemeră va fi transformaă într-un aranjament insolubil care proteguind economia noastră naţională va asigura în aceaş timp şi bunul renume al ţării peste hotare. Nu se poate pronostica conţinutul viitorului aranjament. Suntem totuşi convinşi că el va fi astfel alcătuit încât să nu se ivească nici o divirgenţă mai pronunţată, nici o ură între noi şi aliaţii noştrii de azi şi de mâine. Gh. Stroe In buletinul lunar : „Ştiri economice şi financiare“ (Wirtschaftliche und finanzielle Nachrichten) *) pe care Banca Elveţiană şi română îl tipăreşte, răspândindu-l în mod gratuit în Elveţia şi ţările din apus, găsim sub titlul de „Observaţiuni asupra nouei legi pentru regularea datoriilor în străinătate un interesant articol privitor la explicarea legii pentru aranjarea datoriilor valutare, carre a dat naştere la atâtea discuţiuni. II reproducem pentru că el dă o justificare a legii faţă de creditorii străini. „O serie de articole din presa străină, atacând cu înverşunare noua lege pentru regularea datoriilor în străinătate, ne impun datoria să dăm explicaţiunile necesare asupra împrejurărilor , cari au condus guvernul român, să ia dispoziţiunile prevăzute în menţionata lege. înainte de toate insistăm, în mod special, asupra faptului că, explicaţiunile ce le dăm sunt numai constatări adevărate ale împrejurărilor şi că nu intră în intenţiunea noastră să apărăm sau să atacăm această lege. Pentru a arunca o lumină vie asupra acestei chestiuni, trebue să o luăm ab ovo şi să vedem cari sunt cauzele cari au provocat relaţiunile neplăcute dintre debitorii români şi creditorii străini. Chestiunea astfel pusă, ne arată că, imediat după terminarea războiului, o mare parte a industriei străine, a cărei putere de producţiune era astfel organizată, ca să poată satisface nevoile imense ale războiului,a fost silită să constate că prin încetarea ostilităţilor, consumul producţiei proprii scăzuse deodată în mod simţitor, aşa încât industriaşii s’au văzut nevoiţi, spre a-şi putea plasa mărfurile, să caute debuşeuri noui. Cu acest prilej nu se putea să nu se întâlnească cu cumpărătorii români. România care suferise aproape doi ani de zile ocupaţiunea germană, al cărei stoc de mărfuri era complect sleit, cu atât mai mult că, pe vremea aceea aproape nu exista o industrie naţională, era şi dânsa silită să caute mărfuri noui pe pieţele externe. Aşa s’a întâmplat că interesele comercianţilor români, având nevoie de mărfuri şi cele ale industriaşilor străini, în căutare de cumpărători, s’au întâlnit într’o comunitate perfectă de interese. Dacă Leul, după încheerea păcii, ar fi avut aceeaşi valoare ca înainte de război, toate operaţiunile s’ar fi încheiat în mod normal, ca în totdeauna; dar leul valora atunci 67 ct. la Paris. Această împrejurare forma un obstacol la încheerea normală afacerilor, deoarece toată lumea era convinsă că leul va redobândi în foarte scurt timp valoarea sa integrală. Această părere predomina nu numai în cercurile româneşti, dar şi în cele străine, cari cunoşteau bogăţiile noastre naturale şi se bizuiau pe faptul că România a eşit din acest războiu de două ori mărită. Din această cauză negustorul român se codea să cumpere mărfuri, cu speranţa că le va obţine în cur rând cu un preţ mai mic de câtă vreme vânzătorul străin era grăbit să desfacă marfa sa. Pentru a salvgarda interesele ambelor părţi, s’a găsit următoarea soluţie : Comerciantul român să cumpere tot ce-i era necesar, iar preţul, în lei, să-l depună, pentru garantarea vânzătorului, la o bancă din ţară sau din străinătate, iar plata efectivă să n’aibă loc decât după câteva luni. Dacă adinei, precum se presupunea leul s’ar fi urcat, cumpărătorul va fi îndrepţit a relua prisosul sumei depuse. Ambele părţi erau astfel convinse că şi-au făcut, reciproc, un mare serviciu, fără ca interesele lor personale să fie puse în pericol. Negustorul român putea să cumpere cât de multe mărfuri, fără să rişte că va regreta peste câteva luni, că leul se va fi urcat, iar vânzătorul era fericit că a putut desface o mare cantitate de mărfuri, a cărei plată era asigurată prin suma de lei depusă, cu atât mai multcă poseda şi o poliţă în valută străină, cu scadenţa peste trei sau peste şase luni. Dacă leul s’ar fi urcat într’adevăr acest procedeu s’ar fi dovedit ca foarte practic şi folositor ambelor părţi. Negustorul a cumpărat, de pildă,, în Elveţia, mărfuri pentru 100 mii frs. elveţieni, a dat o garanţie, după valuta de atunci, de aproximativ 150.000 lei şi a vândut marfa cu un beneficiu de 20 la sută, adică proximativ 180.000 lei. Dacă leul s’ar fi urcat, vânzătorul ar fi primit, după trei sau șase luni cei 100.000 frs. elv., iar negustorul român ar fi reluat din depozitul de lei, tot ceea. și ca prisosea. Dar.... oamenii prevăd și împrejurările desmint adesea preve■ derile lor. , Leul, în care toţi, fie români, fie străini, aveau cea mai mare încredere, a cărui urcare toată lunea o aştepta într’un viitor cât mai apro. I piat. Leul în loc să se urce, cădea, pentru motive, ce nu se pot nici azi I bine explica. (Cauzele ce se invoacă deobiceiu : neplata datoriilor din I partea Statului și a particularilor, nu sunt motivele ci consecințele căderei leului). Dar ziua scadentei se apropia în mod inevitabil şi atunci s’a consta- L tat că valoarea leului, în acea zi, era n.’ai scăzută decât în ziua cum- i părărei. Din această cauză, cumpărătorul român s’a văzut silit să ceară o prelungire de termen, pe care creditorul străin o acorda fără nici o dificultate, tot convins fiind, că , leul se va urca în curând. Leul însă , continua să scază, până ce ajunse la valoarea actuală. Optimismul înrădăcinat la început, la cumpărătorul român cât şi la vânzătorul străin, scăzu şi el în aceeaşi proporţie, până când o părire absolut contrară, un pesimism tot atât de mare, a înlocuit prima părere, la ambele părţi. De atunci negustorul român tot stăruia să i se , acorde noui termene, câtă vreme nu. idustriaşul străin stăruia tot aşa de s impetuos, să fie plătit. De aci , speraţiuni, proteste, etc. e *) No. 7 anul al 2-lea din 1 Iulie. : Aceasta era situaţia negustorului român. Am luat ca pildă că a cumpărat mărfuri pentru 100.000 frs. elv şi că a depus 150.000 lei. Prin scăderea leului, el datoreşte (fără să mai socotim şi dobânzile) aproximativ 3.500.000 lei. Bineînţeles că vânzătorul, fie el englez, francez, italian sau elveţian, pretindea că diferenţa de cura mi-1 mivfistp. şi cerea achitarea complectă a datoriei, capitalului, dobânzilor şi a cheltuelilor. Cauza primordială însă a acestei stări de lucruri neplăcute, era optimismul ambelor părţi şi ambele au făcut o operaţiune cu caracter speculativ. Dacă cumpărătorul n‘ar fi depus lei ca garanţie ci ar fi plătit imediat, azi n‘ar datora nimic. De altă parte nici vânzătorul n’are dreptul să se plângă, căci nici el n’a acceptat convenţiunea primordială a unui depozit în lei, decât pentru că avea o încredere oarbă în valuta leului şi pentru că voia să se desfacă cu orice preţ de excedentul mărfurilor sale. Dacă nu voim să afirmăm că ambele părţi sunt vinovate, (căci nu ele sunt cauza scăderei leului) ambele au fost cel puţin de o imprudenţă egală şi ambele trebuie să suporte acum consecinţele neprevederei lor. Pentru negustorul român care are datorii în valute forte, situaţia devenise extrem de critică, căci el datoreşteacum sume pe cari nici nu le posedă. Vrem să mai adăugăm că leul în România posedă o putere de achiziţie mult mai mare, ca aceea pe care i-o atribuiesc bursele străine. Contrar celorlalte valute scăzute,ca cele din Rusia, Polonia, Germania sau Austria, unde 1 milion de ruble, mărci sau coroane nu reprezintă nimic, la noi, un milion de lei este încă o avere frumuşică. Ce puteau să facă acum negustorii români, datori în valute ridicate? Ei datoreau adesea de 5—10 ori mai mult decât posedau! Ei au explicat creditorilor străini situaţia lor lamentabilă. O parte din aceştia au examinat-o cu sânge rece, au găsit plângerea întemeiată şi s-au lăsat convinşi să închee tranzacţiuni. Alţi creditori, mai puţin maleabili sau mai puţin instruiţi în ceea ce priveşte situaţia reală a debitorilor, au pornit procese în contra debitorilor români. Toate aceste procese mergeau gi’eoiu, erau tărăgănite, dar orice lucru are un sfârşit. Se apropia momentul când tribunalele după numeroase amânări, trebuiau să se pronunţe. Dar deoarece negustorul român, chiar condamnat la plată, tot n’ar fi putut să plătească, precum am arătat mai sus, delegaţii negustorimei şi ai Camerelor de comerţ s’au adresat guvernului cu rugămintea să găsească o soluţiune. Guvernul se afla în faţa următoarei alternative : a) Putea să declare că datoriile particularilor nu-1 privesc. In acest caz, majoritatea negustorilor ar fi fost declaraţi în stare de faliment, căci, şi — repetăm acest punct principal al întregei chestiuni, — negustorul român, datoreşte deobşte, prin»scăderea valutei române, mult mai mnit decât posedă în toată averea ;a mobilă şi imobilă. b) Guvernul putea să vie cu o leg®e sileşte pe debitorul român, sa lepuie averea sa drept garanţie, iar inhitarea datoriilor să o amâne dâns, lu-i astfel putinţă să mai muncească un şir de ani, ca să achite inte-,gral, dar în rate, pe creditorul străin. Acesta ar primi astfel, cu o mare întârziere este drept, întreaga datorie, capitalul şi dobânzile. Soluţiunea din urmă, oricât de dureroasă ar fi, a fost adoptata conform principiului : „din două rele alege pe cel mai mic“. Prima soluţiune ar fi lipsit pe creditori de aproape totalitatea creanţelor lor, aşa însă vor fi plătiţi integral, treptat, treptat, iar negustorului român i se dă putinţa să muncească mai departe. Această lege care amână plăţile, apare într’adevăr străinătăţei ca o măsură prea drastică şi puţin favorabilă intereselor străine; în ultima analiză însă se vede, că e tocmai favorabilă străinătăţei. Această lege a fost acceptată, anticipat, de creditorii englezi. Pe de altă parte, guvernnul îşi dă toată silinţa ca în inter-,valul de la 3 Iunie până la 3 Septembrie 1923, să aducă şi pe ceilalţi creditori în valută urcată, să se unească de bunăvoie la această tendinţă de a regula datoriile externe şi pentru acest motiv a înscris în § 13 al legei, un moratoriu d® trei luni. Situaţiunea delicată în care se găsesc cumpărătorii şi vânzătorii, precum şi soluţiunea dureroasă ce s’a dat, sunt consecinţele naturale ale celui mai cumplit războiu mondial, ce umanitatea a cunoscut până în ziua de azi. Toată lumea a trebuit să sufere, atât ţările beligerante, cât şi cele rămase în neutralitate. Toate clasele societăţii au pierdut, fie că erau militari, civili, intelectuali, artişti, savanţi, etc. Lumea comercială, lumea fabricanţilor şi industriaşilor nu putea să scape de răul general. Guvernul român a făcut tot posibilul să bandajeze rănile şi să înlătur® o pierdere de sânge inutilă”.P rin articol documentat apărut în Elveţia Compania creditorilor francezi „Sans FU*1 dîn Fans publică în numărul său de la 16 Iulie următoarea notiţă pe care o reproducem cu titlu de document : „Presa română comentează, nu fără vioiciune, articolele apărute in presa engleză și franceză cu privire la demersurile pe cari d. Vintilă Brătianu le Încearcă în cele două Capitale. Unii pretind că primirea, mai de grabă glacială, ce s’a făcut ministrului de finanţe român la Paris, este imputabilă Inerţiei d-lui Antonescu. (E vorba de ministrul României în Franţa, d. Victor Antonescu, N. R.I .:Confraţii noştri români să fie liniştiţi in această privinţă . D. Antonescu, foarte simpatic la Paris, a făcut până şi imposibilul pentru a pregăti acţiunea d-lui Vintilă Brătianu. Bar este un lucru a cărui impresie în străinătate nici un diplomat nu va izbuti niciodată s’o şteargă, şi anume AMORALITATEA POLITICEI GUVERNULUI SĂU. „Creditul nu se reglementează prin decrete. In ziua in care guvernul român, in loc să dea decrete prin care iartă de datorii pe cetățenii săi, va lua dimpotrivă, măsurile cele mai proprii pentru a reface respectul semnăturilor, în ziua aceia încrederea se va renaşte atât la Londra cât şi la Paris şi sarcina dificilă a prietenilor noştri d-nii Antonescu şi Titulescu va fi cu deosebire uşurată şi mai fecundă pentru prosperitatea României“. / Curiozităţi biologice O OARBA ŞI SURDA AUDE CU DEGETELE ŞI VEDE CU NASUL Domnişoara Willette Huggins, tânără de 17 ani, cu desăvârşire oarbă şi surdă din naştere, a probat unei adunări de medici şi savanţi din Chicago că poate vedea cu nasul şi să auză cu degetele. Ea aude comunicaţiunile telefonice punându-şi degetele pe receptor; vibraţiunile ce resimte o informează de cele ce se comunică prin telefon. Ea citeşte titlurile mari de articole de ziar punând degetele pe litere, dar nu poate citi articolele, literele fiind prea mici. Ea a făcut o experienţă a văzului prin nas cu o fotorafie. Ea a recunoscut astfel că era vorba de o fotografie de bărbat şi nu de femeie. Faptul era adevărat. Impresiunea produsă de aceste experienţe a fost o uimire profundă la toate persoanele prezente. 4 Curiozităţi antropologice UN URIAŞ SIBERIAN Ziarul Journal of the American Medical Associaton raportează detalii relative la un uriaş din Siberia cu numele de Kazianof. Omul în chestiune este în vârstă de 34 de ani, are o înălţime de 2,82 metri. Toate părţile corpului sunt mărite în proporţiune. Circonferinţa pieptului este de 1 metru 42, a capului 63.5 centimetri, are o greutate de 208 kilograme. In raport cu aceste dimensiuni stă şi apetitul lui la masă. Zilnic îi trebuie 3 litri de lapte, 15—20 ouă, 2 kilograme de came etc. Până şi nevoia lui de somn este enormă. El doarme adesea 24 ore fără întrerupere. .