Ateneu, 1970 (Anul 7, nr. 1-12)

1970-06-01 / nr. 6

ateneu 2 Televiziunea la datorieîntunecatul nai, luminoasa S-a sfirşit copilăria reportajului în zilele acelea cumplite de mai, singurul nostru contact cu Apocalipsul real dezlănţuit peste cealaltă jumătate de ţară, a fost micul dreptunghi de sticlă al televizorului. Revelaţia conştiinţei de sine a unui întreg popor, transcrisă în termeni tulburători, nu mai are nevoie să fie subliniată : ea va avea o durată prelungită de acum încolo pentru că a probat cara­tul de unitate şi bărbăţie, cum n-a făcut-o istoria, poate, niciodată într-un timp atît de condensat. Reacţia de solida­ritate, unanimă şi fără rezerve, îşi datorează în bună parte rezultatele impresionante, activităţii prompte şi operative a televiziunii. Toate enormităţile din ultimii doi ani şi toate stîngăciile care ne-au zgîndărit nervii în ultimul deceniu, pot fi iertate pentru o singură seară pe care un redactor şi doi­­operatori au smuls-o liniştii noastre nedrepte şi ignorării di­mensiunilor exacte ale sinistrului. Au ieşit din albia obişnuită nu numai cursurile rîurilor, ci şi vieţile multora. Atitudinea faţă de viaţă şi-a modificat sub­stanţa iar expresia „altfel decît pînă acum" a înfiorat peste tot ritmurile, orizontul, stilul. Mărturisim că pînă la 13 mai modul de funcţionare al sectorului de informaţii şi reportaj al televiziunii ni se părea încă greoi şi tributar tiparelor cla­sice, lipsit de nervul caracteristic acestor timpuri. A fost de ajuns ca o noapte neagră să-şi întindă pulpana peste tot şi să concentreze energiile tuturor, pentru ca forţele latente ale re­dacţiei de actualităţi să se aplice pe necesităţile momentului. Trebuie să recunoaştem acum ceea ce vroiam să contestam atunci . Operativitatea, ridicată la rang de artă a modeşti­lor — adesea anonimi —redactori ai telejurnalului, îndrăznesc să spun că nu puţine din reportajele acestei pe­rioade au valoare de cronică istorică. Reportajul „Galaţi — linia întîia" (Alex. Stark şi Carmen Dobrescu) este în defi­niţia pe care i-au dat-o autorii ceva care încearcă să arate, pe viu, eroismul, pentru că „nicăieri n-am întîlnit acţiunea omu­lui numită eroism , şi am umblat mult prin ţară". Imaginile au puterea adevărului , sinistraţii de la Bărboşi dormind în vagoane şi gălăţeni care nu ştiu ce-i odihna înălţînd digul şi trezindu-se singuri cu cîte un pumn de apă aruncat pe faţă , „doar au destulă la îndemînă" — spune reporterul. Pretutindeni numai feţe, nici o identitate precisă dar, de fapt, nici nu este nevoie fiindcă o mnică identitate se află peste tot. Dana Boboc a povestit a doua lovitură a apelor care n-a mai găsit oameni surprinşi, ci pregătiţi. Lovitura a doua a fost „prinsă ferm de încheietura mîinii" şi amortizată. ,,Va­lenţele puterii umane" de Dionisie Şincan (operatori Traian Ulea şi Sorel Pascu), unul din cele mai emoţionante reportaje din luna mai, a demonstrat posibilităţile telereporterului care stapîneşte modalitatea sa specifică de comunicare cu publi­cul. Detaliile, studiate minuţios, s-au adunat pentru a da ima­ginea unui întreg de mari proporţii : un arbore plutind pe apa nebună, o mînă energică, un chip crispat, feţe încor­date şi valuri murdare, degete viguroase şi resturi plutind deasupra mîlului şi, apoi, încrederea uriaşă în hotărîrea omu­lui de a învinge. „Pe Bistriţa nu mai vin case" — este con­cluzia lui Şincan (un reporter de la care aşteptăm multe), ca o eliberare de sub stihii sau ca un cîntec de izbîndă. Trebuie remarcat neapărat reportajul lui Aristide Buhoiu, „Vrancea 24 mai 1970", scris şi realizat lîngă prăpăstiile căs­cate într-un pămînt înfloritor, duşmănit acum cu omul. Moar­tea este puternică dar nu invincibilă şi într-o disperare mută care a cuprins casele „pornite la vale", şcoala dărîmată şi pe primarul care priveşte năruindu-se primăria abia clădită, ochiul reporterului caută înfrigurat viaţă , în corturile trans­formate în clase, în pregătirile pentru serbare, în căutarea bărbatului neras care îşi adună cărămizile casei decis „să le pună la locul lor". Emoţionat, Aristide Buhoiu ne împărtăşeşte cu patimă această sete de viaţă, mai importantă decît o nce ştire senzaţională obţinută în exclusivitate. C. ISAC In prima linie Dramaticele evenimente din a doua jumătate a lunii mai au demonstrat, printre altele, capacitatea de mobilizare a zia­riştilor români. Presa cotidiană şi cea săptâmînală, alături de radio, televiziune şi cinematografie, au constituit în acele momente — se poate afirma fără exagerare — un sprijin important în crearea unui climat de luptă eroică, de recon­strucţie energică, de solidaritate şi omenie. Am văzut nerăb­darea mulţimilor de cititori, enorma curiozitate cu care era urmărit cuvîntul scris ori rostit, poate unică în felul ei în toţi anii postbelici. Spre lauda lor, ziariştii şi mulţi dintre scriitori s-au situat în linia întîi a marilor bătălii cu calami­tăţile şi au dovedit în relatările lor o perfectă adecvare. S-a renunţat la literaturizare, la metaforă şi discursul gratuit; a fost preferată relatarea sobră, directă, efervescentă în bene­ficiul expresivităţii, s-a spus — ceea ce e esenţial în profe­siunea noastră — adevărul. Să păstrăm şi să recitim această cronică exactă şi emoţionantă a unei vremi de grea cumpănă, epopeie ! C. CONST. Contul 2000 Redactorii şi colaboratorii revistei ATENEU vor depune în contul C.E.C. 2000, zece la sută din drepturile de autor ce vor fi achitate pînă la sfîrşitul anului. Astfel se vor realiza 20.000 lei. Contribuţia judeţului Bacău întreprinderile industriale din judeţul Bacău îşi aduc o importantă contribuţie la înlăturarea dau­­nelor produse în economia noastră naţională în urma catastrofalelor inundaţii din primăvara a­­cestui an. Faţă de angajamentele iniţiale, pe în­tregul judeţ, producţia marfă va spori cu 76.541.000 lei, livrările la export cu 2.000.000 lei, economiile vor fi cu 37.989.000 lei mai mari, iar beneficiile cu 29.000.000 lei. ★ Cetăţenii judeţului Bacău au depus, pînă în ziua de 5 iunie a.c., la centrele de colectare special înfiinţate pentru ajutorarea sinistraţilor, peste 304.000 obiecte de îmbrăcăminte,­­ încălţăminte şi uz casnic, precum şi aproximativ 100.000 kg po­rumb, 500.000 kg grîu şi 200.000 ouă. Contribuţia salariaţilor şi a altor persoane din judeţul Bacău, pentru ajutorarea sinistraţilor era la data de 19 iunie 1970, în valoare de 8.714.651 lei. O ÎNTÎMPLARE Acum, după ce furia apelor a trecut, se ştie că barajul de la Bicaz este la fel de puternic ca şi munţii pe care se sprijină. Apele lacului crescute îngrijorător nu-l vor clinti niciodată. In betonul încremenit sunt instalate aparate care măsoară şi controlează starea colosului. Incit, s-ar putea spune, el are o viaţă proprie. Aceste aparate in­dică mereu aceeaşi stare. în zilele dezastrului, umbla vorba pe Valea Bistriţei că barajul nu va rezista. Oamenii priveau îngrijoraţi apele tul­buri, în creştere uşoară dar, după mintea lor îns­­păimîntată, plină de primejdii, îngusta Vale ver­de părea neschimbată, dar oamenii priveau neîn­crezători in jurul lor. Bătrînii se gîndeau, poate, la vechile duhuri ale Ceahlăului. Ceahlăul în­suși se arăta nepăsător în cerul vînăt. Cînd prin gurile de evacuare barajul deversa, clocotul ape­lor nu părea să anunțe nimic bun. Iată însă că nici o moleculă de beton nu s-a clintit. Dacă ba­rajul n-ar fi fost la locul lui şi barajele din aval ar fi lipsit, întreaga Vale, pînă la vărsare, după Bacău, ar fi stat adine sub apă, frumoasele case de bîrne s-ar fi desfăcut într-o noapte iar cei scăpaţi cu fuga pe vîrful muntelui s-ar fi uitat în jos. După ce spaima trecu, oamenii se întoarseră la muncile lor. Ei nu se mai gîndiră la baraj şi la primejdie. Cei cărora apa, îmblînzită dar nu de tot stăpînită le mai luase cite un grajd, cite un coteţ, casa chiar, da şi casa, dar cînd în alte părţi se întîmplă ce se întîmplă nu-ţi mai arde să te plîngi, o casă acolo, una singură sau două, trei, aceia căutau locul de unde să înceapă iarăşi. Cei­lalţi, nu se închinară muntelui şi-l uitară, fiindcă, la urma urmei, de asta a fost făcut el acolo, ca să oprească apele. Curînd, oamenii vor uita de tot furia apelor, fiindcă aşa trebuie să fie. Dar apele sînt acolo. Iată o întîmplare din vremea potopului : la Ad­­judeni, pe Siret, apele creșteau. Ploua. Noaptea, ploaia cîinoasă face frica mult mai mare. Primej­die ? De bunăseamă, dar cine crede că nenoro­cirea se poate întîmpla pînă cînd cu adevărat ea nu se întîmplă ? Noroaie pe uliţi, zidurile case­lor ude, gardurile să le rupi în dinţi, lemnul muiat, pietrele lunecoase, dar cînd plouă, plouă, cum să fie lumea dacă nu udă ? Copiii dorm, în case e cald, un cline urlă, o vacă mugeşte, o oaie behăie dar ce sînt aceste semne ? Da de unde, animalele se mai mişcă în somn, mai au vise. Femeile, prin case, pe la vetre, plouă. Şire­tul creşte dar focul arde cu veselie, hornul lu­ceşte stins, iar pisica se întinde sub bolta vetrei. Vreme de ploaie. Bărbaţii stau la bodegă. Miros de bărbaţi, uzi de ploaie, fum, rachiu, un fel de veselie răguşită. Că se spun întîmplări din alte vremuri ploioase, înţelege oricine, chiar întîm­­plări din vremea războiului, cînd ploua şi treceai o apă cu hainele şi cizmele agăţate în ţeava puş­tii ţinută deasupra capului, călcai apa şi rămî­­neai la suprafaţă. Ha, ha, ba chiar şi despre nişte femei care treceau fuga, fuga, poalele în brîu, o apă limpede, un vad lucios îngust, curat, vezi bine, şi despre ele se vorbeşte. Plouă ? Are să treacă. Pe uşă intră generalul L. El, avea comanda ope­raţiunilor de salvare a populaţiei. Bună seara, să trăiţi ! Un general, ei da, chiar un general, mare cinste pe noi ! Bem un păhărel ? Bem, de ce nu. Generalul ştie că aceşti oameni sunt în primej­die, ei, copiii şi femeile lor. Dar, aceşti oameni care nu au măsura pericolului, care nu cunosc nenorocirea fiindcă nenorocirea nu li s-a întîm­­plat lor ,aceşti oameni nu trebuie speriaţi. Aşa că bem un rachiu şi pe urmă mergem, trebuie. Ce trebuie, ce fel de general care spune trebuie, la noi acasă ? Nu mergem. Ce apă, ce ploaie ? ! Atunci generalul îşi încheie centironul, lasă ve­selia şi este chiar un general cînd strigă, mamă doamne, ca în linia întîi, pe patru rînduri înco­­lonarea ! Iar aceşti oameni, odată, se şi simt încolonaţi, şi pînă să mai apuce vreo coadă de gînd să le treacă prin cap ei şi mărşăluiesc prin noaptea ploioasă, Şiretul urlă, iar generalul dă un ordin. Ei, şi aşa n-a murit nici un om, nici măcar un animal, o vacă sau un porc, poate un cîine sau o pisică, dar apa trebuie amăgită în vreun fei, ceva trebuie să ia, altfel, nu se duce. Gheorghe TEG ★ ACTUALITATE C­arnet UN OM, CA MULŢI ALŢII în noaptea de 16 spre 17 mai, în satul Călieni din judeţul Vrancea s-a dat alarma. Apele Sire­tului au rupt digurile, înălţate de-a lungul a 3 km şi-au dat năvală peste sat. Dinspre nord, Putna îşi purta puhoaiele spre aceeaşi localitate. Cele două rîuri au făcut joncţiunea, prinzînd în furia valurilor întregul sat. Oamenii se refugia­­seră, în grabă, spre platoul şcolii. In case au ră­mas, totuşi, copii, femei, bătrîni, care nu au pu­tut răzbate prin apele miloase. Erau în pericol peste 50 de persoane. Fără prea multă vorbă, Ni­­colae Vadana a încropit o plută din cîţiva buş­teni şi a intrat în valuri. Din casă în casă, prin­tre acoperişuri, pluta şi-a făcut loc şi a cules pe toţi cei 50 de oameni. Mulţi plîngeau. Spre Ni­­colae Vadana se îndreptau multe mîini. Voiau să-i stringă palma, să-i simtă căldura omenească. Omul, însă, n-avea timp. Apele primejduiau şi bucata asta de pămînt, şi el căuta o soluţie de salvare pentru cei 150—200 de sinistraţi de pe insulă. A pus mina pe receptor şi a cerut ajutor. Elicopterul maiorului Vasile Dinu, locotenen­tului Adrian Oriza şi al maistrului militar Gheorghe Iorga le-a venit în ajutor. Nici apa­ratul de zbor n-avea, însă, timp să-i evacueze pe toţi. După o oră de tatonare, şi-a făcut loc o coloană de maşini şi oamenii au fost salvaţi. La ora apariţiei acestor rînduri, locuitorii Călie­­niului şi-au reluat viaţa normală. Construiesc, re­fac, înalţă noi case, noi anexe gospodăreşti. Gîn­­dul mai zboară, din cînd în cînd, cu recunoştinţă, spre Nicolae Vadana. Un om, ca mulţi alţii, un viteaz pe care nici el însuşi nu-l cunoştea. APA N-A PUTUT PĂTRUNDE Apele Bistriţei pătrunseseră pe vechea albie, o­­colind încorsetarea de beton în care au fost silite de oameni să-şi poarte energiile. Au sărit peste maluri, au invadat case, terenuri arabile, livezi, vii. Spre Fabrica de postav de la Buhuşi, puhoa­iele dădeau năvală, parcă, fără contenire. Era în pericol una dintre marile uzine ale industriei u­­şoare, creierul Combinatului textil, care reuneşte fabrici de acelaşi profil din judeţele Bacău şi Neamţ. S-a dat alarma. După două zile şi două nopţi de veghe, de încordare, de luptă cu valu­rile, echipa de dulgheri formată din Ferenţ Far­­caş, Gheorghe Ciutac, Petre Piticaru, Ferenţ Tan­­cău, Anton Schipu şi alţii au raportat că „apa n-a pătruns în fabrică**. Maşinile au putut şi pot lucra la întreaga capacitate, pentru depăşirea sarcinilor de plan şi a angajamentelor suplimen­tare, asumate recent, în vederea recuperării dau­nelor aduse de inundaţii economiei naţionale. Un raport scurt („Apa n-a putut pătrunde“), dar cită sudoare şi cu­ eroism conţin aceste patru vorbe. Vasile PRUTEANU Fotoreproducerile din aceste pagini fac parte din expoziţia cenaclului U.A.P. „Nicu Enea“ — orga­nizată pentru ajutorarea sinistraţilor. Jurnal cinematografic : Durere şi voinţa Principial vorbind, a discuta în aceste zile de tragică, epopee despre un film, a cîntări valoarea estetică a unor secvenţe în care vedem clocotul acelor valuri ce ne-au îndurerat, ni se pare mes­chin. Mărturisim : din aceste pricini am ezitat pînă am decis să vedem „Barajul voinţei“. Soco­team că sfîşietoarele­­imagini de pe ecranele tele­vizoarelor sînt suficente, că documentariştii din deform­aţie profesională­­ vor introduce între noi şi realitate cine ştie ce efecte tehnice, patetice,­­n etc. Şi numai asta nu o doream! Am văzut, însă, oameni ieşind plîngînd din sala de proiecţie, îna­inte ca filmul propriu-ziis, de „ficţiune“ sau „de­conectant“ să înceapă. Şi am descoperit această peliculă unică din istoria filmului românesc. O echipă numeroasă de cineaşti, în fruntea căreia s-a aflat Virgil Calotescu, ne-a pus la dispoziţie un document, un document care în aceste zile ne mobilizează întru vindecarea rănilor ce mai sîngerează încă pe trupul ţării, un document care, peste ani de zile, va conserva aievea ce va fi istorie şi legendă. Marea forţă a „Barajului voinţei“ consta în sim­plitatea şi sinceritatea lui. E drept, nici timpul — filmul a fost realizat ca o „ediţie specială“ prom­ptă — nu a permis o compoziţie mai complicată : operatorii alegeau cadrele cele mai edificatoare din tragedia cărora le-au fost martori zguduiţi, regizori şi mentori dădeau formă acestui discurs copleşitor. Nu cu vorbe mari, nici cu patetism. Cu fapte, cu imagini ce se succed ameţitor îna­intea ochilor (abia putem desprinde o figură, un gest precum acei oameni coborîţi de pe acope­rişuri, precum acel dejun al soldaţilor în picioare, pe ploaie, precum acel bătrîn cu un cline în braţe). „Barajul voinţei“ este un film care se vede cu... lăcomie, cu febrilitate, dacă ne este permisă extinderea şi asupra filmului a acelor sentimente cu care, în acele zile, aşteptam zia-­­ rele, buletinele de ştiri ale radioului şi televi-­­ ziunii. Acest documentar unic se încheie cu imagini ale­­ solidarităţii umane. Inima noastră cernită în faţa­­ stupidei şi haoticei dezlănţuiri a naturii se poate­­ împrospăta în căldura conştiinţei că în orice con- 8 diţii oamenii rămîn oameni. Precum acele sute de mii care au umplut o piaţă din Oradea să asculte cuvîntul dîrz al tovarăşului Nicolae Ceauşescu, unul dintre prim­ii martori ai catastrofei, precum acele femei ce aduc ştergarele şi hainele din casă să fie trimise sinistraţilor, precum acei mun­citori ce umplu autocamioanele cu pline şi apă. Dar — permis fie-ne — să subliniem, diincolo de imaginile filmului, să subliniem actul de înalt umanism pe care îl reprezintă însuşi această pe­liculă, gestul cu care cineaştii au transformat în imagine sentimentul pe care îl trăieşte azi toată ţara : durere şi voinţă. Radu RUPEA B­îrsăneşti Ciudată convulsie a pămintului ! S-a închircit, s-a schimonosit dureros şi rebel. Şi doar era bun. Era prieten. De data asta e parcă un duşman. ...Bărbaţii nu sint in sat. Femeile — mai ales cele vîrstnice — lucrează la „recuperări“ pentru vii­toarele case. Casele — fostele case­­ — au fe­restre oarbe. Uşile și ferestrele lor seamănă cu gurile bătrînelor acoperite cu-n colț de basma, cînd pling. 200 de case au alunecat din temelii, s-au frint, s-au rupt, s-au dărlmat. 200. Casele astea-s rele acum ca pămintul de sub ele. Case în care era plăcut. Case în care cînta radioul, plingea plodul, boscorodea femeia. Casele sînt pustii. E linişte. O linişte apăsătoare. Şi plouă. Aici, la Birsăneşti, nu năvala apelor, ci surpă­rile de teren au distrus o parte din case. Femeile pling. Ploaia nu conteneşte. Bărbaţii nu-s. Decit Sandu, secretarul de partid şi directorul şcolii, Dobrota, cu încă vreo doi. Primarul, alţii, sunt la Consiliu. Directorul şcolii îmi descrie o imagine din mo­mentul catastrofei, pe care nu ştie dacă o poate reda cu plasticitatea cuvenită. Conchide că nici cronicarii n-au cunoscut asemenea evenimente. Drobetă e profesor de istorie. Şcoala împlineşte 100 de ani. Vroiau să-i invite şi pe unii de la judeţ. Dar, uite, au venit iară să-i cheme. Pentru 17, 18 mai nenorocirea asta. Cine mai e cu gindul la festi­vităţi ?... O elevă dintr-a 7-a, Aanei Adina, a scris un carten. E­ o stranie referire anticipativă la momentul de acum, cînd pling femeile mai bătrine ale satului. „Aud ploaia cum bate In geam cu stropi grei. / Aud tunete, văd fulgere care despică cerul in trei. / Aud scurtele zgomote ale ploii pe pămînt, / Aud lungile gemete ale pămintului ud“. Într-adevăr, pămintul a gemut şi din durerea lui s-a ridicat o ură stranie, neînţeleasă poate nici chiar de el. — Unde-s bărbaţii ? — La cimp, îl lucrează... — Şi casele ? — Pe urmă. Întîi pămintul. Să nu stea recolta. — Şi casele ? — Casele s-or reface cu timpul d­in sat. Oamenii i-au primit pe cei năpăstuiţi. Nu există victime omeneşti, dar mulţi au rămas fară gospodărie, fără acoperiş, fără bucurii. Aici era șes. Acum e deal. Aici era dimb. Acum e un început de prăpastie. Cite o blană de pă­mînt alunecă cu tot cu case. Cînd se oprește — se umflă. Apar crăpături lungi, adinei, ciudate. — Noaptea a venit la mine un copil —­ poves­tește Măriuca Diaconu, o femeie de 66 de ani. Dormea in bucătărie, împreună cu fraţii lui. Cînd

Next