Ateneu, 1970 (Anul 7, nr. 1-12)
1970-07-01 / nr. 7
COMENTARII Nu se cunoaşte încă dacă în perioada 1915-1925 a mai publicat din creaţiile sale prin alte reviste. Dar o dată cu apariţia Ateneului cultural, Ion Iordăchescu-Amaru găseşte din nou un sprijin în vechiul său coleg şi prieten, G. Bacovia, care îi va tipări mai multe poeme. Nocturnă, apărută în primul număr al Ateneului cultural, demonstrează că Ion Amaru făcuse artistic vorbind, progrese, cît şi dependenţa sa de modelele bacoviene. Totuşi poezia amintită nu seamănă cu nici una din poeziile anonime ale lui Bacovia. Bacoviană e numai atmosfera în care „ţipă negru un corb în cimitir“ şi „o palidă Fecioară, bolnavă, disperată / Răcnea barbar, satanic, pe lespezi de mormînt“. Maniera rămîne, în general, cea clasică, cu strofe catrene şi versul lung. Decorul nocturn revină adesea în poezia lui Ion Amaru, dar nu e de fiecare dată sumbru şi trist. Există, ca şi la Bacovia, aspiraţia de a uita „de toate, de ceea ce-ai văzut“, exprimată însă mai direct, mai lucid, ca în Nopţi albe, de pildă : „Sub pulberea fină de stele / ce tremură-n aer uşoară, / Perechi în veşminte albite / Spre lacul cu nuferi coboară. / In lotci de sidef şi de aur / Pe unda lui verde s-avîntă, / Şi-n tainica noapte pe lună / Iubiţii visează şi cîntă“ (A.L. nr. 8/1925, pag. 8). Alte reflexe bacoviene se-ntîlnesc şi în Note de de primăvară (A.L. nr. 5/1925, pag. 4), în care, poetul este atras de „astre violete“ de zările „pline de aurori“, de o „primăvară blondă, cu soare / pierdută în mister“, de-o noapte clară „de vis... de libertate", în care „privighetoarea cîntă / mai blinda decit omul / pe culmile-argintate / poemele iubirii.“ Unul din ultimele sale acorduri, Serenadă de iarnă, e străbătut de o grea mîhnire : „E-o noapte de iarnă tîrzie, / Decembrie îşi cerne zăpada... / Şi lumea e-o întreagă urgie / Şi-i vremea să tragem şi spada“ sau : „Glndesc ?... sau visez că e bine / Să vină şi vremuri mai bune , / Nu plînge, iubito-n suspine, / Mai cîntă-mi ceva şi mai spune...“ (A.C. nr. 21/1927, pag. 11). Era ultima oară cină poetul local se adresa „iubitei din noile vremi“ — simbol al viitorului — căci în acelaşi număr al revistei i se anunţa sfîrşitul. într-o postumă, publicată în numărul următor al „Ateneului“, Ion Iordăchescu Amaru îşi evoca destinul în termeni surprinzător de exacţi: „Un chin mi-a fost viaţa / Şi-n noapte am pierit; / Pe drumul suferinţei, / Ce trist am rătăcit...“ Încheind apoi: „Cînd visul vieţii negru / De nu m-ar fi-ngrozit, / Cu bani, speranţe, vise.... / Dar cum n-aş fi trăit...“ (Străinul, în A.C. nr. 22/1967 pag. 14). M. COSMESCU ■iHimiii iui——...... ah iiMihP'i—im mite, de la înălţimea talentului lor, să dispreţuiască aristocratic liberalismul umanitarist. Pe vremea lor, spiritul îşi mai putea îngădui să zburde în voie, desprins de contingenţele realităţii imediate. Sau cel puţin — aşa se credea. Dar după ce teoria Übermensch-ului şi dispreţul faţă de plebe şi de viaţă au făcut din Nietzsche ideologul anexat post mortem de nazism, după ce „Übergang des Abendlandes“ a lui Oswald Spengler a devenit biblia călăilor culturii europene, iar „Bagatelles pour un massacre“ a lui Céline a căpătat rezonanţa sinistră a unui manual pentru servanţii cuptoarelor de gazare, termenii „cultură“ şi „dreapta” au ajuns antagonici. Nu din întîmplare „mişcarea 43“ a apărut în spaţiul fostei Germanii naziste. Nu din întîmplare, Italia fost fascistă are atît de valoroşi scriitori de stingă, în Franţa pînă şi un Francois Mauriac gîndeşte şi scrie azi ca un om de stînga. „Stingă“ şi „dreapta” sînt luate, în articolul de faţă de accepţiunea lor cea mai largă. Dreapta presupune (în grade diferite, fireşte, dar nu gradul contează ci esenţa) reacţionarism, paseism, misticism, obscurantism, şovinism, xenofobia, cultul forţei şi al violenţei, oprimare, persecuţii, închistare în dogriie. Stînga înseamnă, în primul rînd, omenie, umanism, umanitarism sau oricum vrem să numim dragostea şi respectul faţă de fiinţe şi de mintea omului. Stînga înseamnă progres şi dorinţă de a progresa, raţiune şi încredere în raţiune, creaţie şi gîndire creatoare, libertate şi dragoste de libertate. Pentru noi şi pentru o bună parte a omenirii, stînga înseamnă socialism. Dar chiar şi printre cei ce nu au dat încă ascultare chemării socialismului, stînga întruchipează azi singura atitudine demnă, compatibilă cu condiţia de om de cultură. După Anschluss, după invadarea Poloniei, a Franţei şi apoi a celei mai mari părţi ale Europei de către trupele naziste „dreptul celui mai tare“ a devenit, pentru totdeauna, la fel de odios ca şi genocidul spre care împinge. După Auschwitz şi Buchenwald, antisemitismul şi toate formele rasismului nu mai pot fi privite decât ca instigări la crimă. Istoria a fost mai dură cu Europa şi de aceea ea i-a învăţat mai repede lecţia supremă. America şi-a făcut educaţia în viitoarea crizei interne provocate de agresiunea ei externă şi intelectualitatea ei se trezeşte deabia acum la realitate. Dar forţa de atracţie a stîngii implică şi o primejdie : mistificarea. Atît de mare este acum prestigiul stîngii,încît dreapta învaţă să se deghizeze în hainele democratice ale acesteia. Apar în Statele Unite de pildă, formaţii la stînga stîngii, apoi altele la stînga stîngii stîngii, altele şi mai de extremă şi în ultimă instanţă extrema le se ating, nimeni nu mai poate deosebi extrema stingă de extrema dreaptă, întrucît şi una şi alta folosesc aceleaşi metode (intimidare şi terorismul) pentru ţeluri similare (dezorganizarea anarhică a vieţii sociale, instaurarea unei atmosfere de panică, ură, teroare). Şi astfel „Panterele nagre“ îşi dau mîna cu Ku Klux Klanul. Pe alte meridiane, dreapta agresivă şi dogmatică se autointitulează făţarnic stînga şi ponegreşte adevărata stingă, acuzînd-o că ar fi... dreapta. Spre cinstea lor, oamenii de cultură, scriitori sau creatori în alte domenii, nu se lasă în genere nici înşelaţi, nici intimidaţi. Ei se declară de stînga şi cînd spun acest lucru ştiu despre ce vorbesc. Felicia ANTIP mnimimrii i mu ii ■■■ iihijbi hihi ii iiiiiii i iiii i miihiiiiiiiii i bolnăveşte mai rău decit refuzul pompos al ajutorului ce-l cere. Asupra acestui dat al existenţei se exercită, înambele piese, „meditaţia tragică“ a autorului, aceasta le conferă grandoare şi le intredeschide o cale de acces în universalitate, înfruntarea dintre personalitatea lucid-vizionară şi potrivnicia timpului istoric tulbure e determinată de faptul că eroul, în febra vulcanică a înfăptuirii unei idei, trăieşte o durată istorică proprie, căutînd a sili vremea să i se supună şi consumîndu-se tragic în inevitabile neînţelegeri din partea contemporanilor. Din perspectiva prezentului ,din care a privit gânditor în trecut, scriitorul a dat, cred, oexplicaţie seducătoare atît forţelor adevărate ale voievozilor, cît şi — prin întrecerea lor încrîncenată cu timpul — comprimării extraordinare afurtunoaselor acte (mai ales în Viteazul) într-un interval istoric senzaţional de redus. Dintr-un unghi mai general, e neîndoielnic că scriitorul are foarte clară conştiinţa raportului mereu fluent şi totuşi inexorabildintre personalitate şi istorie, el propunind metafore ale unor înlănţuiri cauzale pe care ştiinţa istorică le-a consacrat în ansamblu. Dar revine necontenit poeţilor sarcina de a relata şi amănuntele, de obicei volatile, ale împrejurărilor grandioase. Aceste drame adinei, semnalînd atitudini umane fundamentale intr-o epocă dată şi deschizând, în arc foarte larg, sensuri parabolice, prin pasiunea eroilor pentru imposibil, sunt oare „neteatrale ?“ Drama istorică de idei e un produs al gîndirii moderne şi poate de aici şi acuza facilă de „literaturizare“, a cărei sursă e în obişnuinţa tenace a universului scenic cu un anume fald şi o anume tiradă a dramei istorice mai vechi. De altminteri, Claudel, transcendentalistul, ca şi Brecht, dialecticianul, n-au fost întâmpinaţi altfel — unul fiind socotit doar filozofală mistic iar celălalt didactic, agitatoric. Nu sunt şi la noi, azi, reticenţe faţă de zisul „adramatism“ al lui Blaga, sau chiar faţă de „excesul de cerebralitate“ al lui Gamil Petrescu ? Paradoxal însă cu, excepţia unor aspecte realmentediscursive ale basoreliefului Viteazul, unde caracterul expozitiv al dialogului stînjeneşte (şi asupra căror aspecte autorul a decis să revină, el introducînd acum noi personaje în intrigă) dramaturgia lui Paul Anghel e prin excelenţă teatrală, cu crescendouri marcate, şocuri vibrante, momente de explozie şi, în tot cursul acţiunii, cu peripeţie, în accepţia dată încă de Aristotel, ca fundamental dramatică, adică de răsturnare continuă a situaţiilor construite. Fireşte, dacă Săptămîna patimilor e pusă în scenă cu calmul, lentoarea şi tonurile scăzute cu care a apărut pe scena clujeană (curios pentru valoarea regizorului, a admirabilului decor şi a interpretului) atunci se obţine nu o reprezentare a piesei, ci un contrasens, care nu e decit antiromantic, fără a fi nimic altceva ; iar dacă Viteazul e montat la Bucureşti cu o monodie morocănoasă, alterînd bizar strigătul cu şoapta, avînd cel puţin şapte ritmuri de desfăşurare, personajele fiind mereu trântite la pămînt sau obligate, absolut straniu, să meargă pe un plan foarte înclinat, deci cu fereală, cînd textul îi indică temperamentului eroului exact contrariul, atunci bineînţeles că piesa capătă o fizionomie care nu-i e propie, ba chiar spectacolul se întoarce oarecum împotriva ei. Unde sînt însă "Spectaculoasele şi gravele treceri de la fostul bizantin al curţii de la Suceava la ţinuta săracă, ţărănească, a taberei de luptă ? Unde e mulţimea fără de care — cum nota cîndva Sartre — personajele de prim plan în piesa istorică devin nude de sens ? Unde ecercul acela magnetic de flăcări de care se tot plînge Mihai că se strînge necontenit mai aproape de el şi-l arde, aureolîndu-l, metafora obsesiei macerante a neputinţei de a săvîrşi atunci dreptatea absolută (toate aceste indicate expres de autor) ? Desigur, e treaba regizorilor, scenografilor, actorilor să descopere echivalenţele scenice fascinante ale acestor puternice şi tumultoase drame. Dar nu pot să Cred că fiind atît de vibrante ca literatură politică de sens actual, aducînd ca eroi figuri impunătoare intrate în legendele populare, vor trebui să-şi aştepte în secol spectacolul reprezentativ. Paul Anghel e tînăr şi potentele sale creatoare au a i se desfăşura în funcţie de experienţa scenei, pentru care scrie, căreia îi dedică — şi prin ea, nouă — remarcabilele sale scrieri. Valentin SILVESTRU ateneu 3 Jurnal de călătorie Mexicul, vara... M-am desprins greu dintr-o realitate teribilă. In tren, noaptea nu am făcut altceva decit să adăst nămolul imens de pe cîmpii. „Geniul meu sînt nările“, cum spunea Nietzsche, dar el se gîndea probabil la altceva, la posibilitatea de a prevedea. O adîncă și imansă noapte încărcată de nenorociri, dincolo de geamul cuşetei, și ea, această noapte anonimă, neagră, plină de beznă şi mirosuri, îmi ascundea nenorocirea. în zori, prin ferestrele pline de lacrimi, în soarele mort şi acoperit de aburi am impresia că am ajuns în Finlanda. Locomotiva se strecoară printr-o suită de lacuri de culoarea incertă a laptelui cu cafea, insule şi stîlpi de telegraf, case scufundate, garduri tîrîte, zdrobite, fire rupte de furtună, jaful în natură cu tot ce are in el abominabil, nesăbuite, fără lege. Reportajele poate au dramatizat in plus, dar nu e aşa. Sate dispărute, oameni rătăciţi pe plute improvizate sau chiar ucişi în somn. Credeam că focul este lucrul cel mai iresponsabil, dar m-am înşelat. O pădure arzînd se poate izola cu şanţuri adinei făcuta în pămînt. Există materii de stins focul, apă, şi în general un efort omenesc poate frîna dezastrul, dar aici ce se putea face ?(...) A prevedea, asta da, dar cine bănuia că deasupra ţării noastre dulci se vor revărsa atîtea puhoaie şi că rîurile vor creşte şi vor devora totul în jur ? Am un sentiment de vinovăţie plecînd, mi se pare că mă desolidarizez de această nenorocire generală, e un fel de dezertare, iată de ce nu simt plăcerea voiajului, nu am simţit-o mai bine spus, pentru că acum sînt angajat în călătorie, m-am şi deprins cu gîndul că voi trăi laolaltă cu alţi oameni. Sínt taciturn, mă împrietenesc greu, ei sínt bine dispuşi, au plecat eliberaţi de orice gînd şi mie îmi vine greu să schimb cuvinte cu unii dintre ei, prefer să citesc şi hurducăiala asta a trenului e enervantă. Ce idee să pleci pînă la Londra cu un fel de personal şi să ai vagon de dormit numai pînă la Budapesta, după aia, Maica Domnului! Mă glndesc la vechii călători, la nesfîrşitele drumuri cu trăsura sau poştalionul, la acele corăbii care abia se tîrau pe un ocean plin de primejdii , furtuni, defecţiuni tehnice, nu vorbesc de vasele cu aburi, ci de cele duse de vele ; era aventuros, era inedit cu adevărat, pentru noi călătoria pare mai mult o spaimă. Preţul călătoriei este frica, n-a spus-o Camus ? O să vină iar în avion o fată şi o să ne arate un fel de marsupiu portocaliu şi o să ne explice ce ar trebui să facem dacă ajungem, Doamne fereşte, în apă de la 11.000 de metri înălţime. Am mai auzit acum doi ani discursul acesta tot într-un Boeing (cum va fi probabil şi cel de la Londra), ţinut tot de o fetiţă căreia îi plîngeai de milă pentru că arăta convinsă de superioritatea bietului mijloc de salvare. Mă gîndeam să întreb intempestiv ce se întîmplă dacă te fîstîceşti în asemenea împrejurări, cum ar fi prăbuşirea unui avion, pentru că e mai mult ca probabil că vei uita pe unde se suflă colacul de salvare, şi pe urmă cauciucul acela arată atît de fragil, de inconsistent! Şi mai e şi praful de rechini pe care-l poţi pierde in cădere sau se umezeşte... Haz dee necaz!...) Iată-ne şi în pustă unde un alt fluviu, Tisa şi-a arătat veleităţile argisiaca şi a năvălit pe uliţe. Sate şi oraşe. Înnegrite de spoiala cărbunelui, stampe cenuşii pe cerul încă nehotărît, imensul balans, repetat al osiilor, cîntecul acela feroviar care înnebunea pe poeţii de la începutul veacului. Odată ce vom înainta spre inima Europei el va dispare, va rămîne numai un fîşîit monoton, preţ al unei îngrijiri mai bune a terasamentului. Mă gîndesc ce m-a pornit spre o ţintă atît de îndepărtată ? Nu plec niciodată la drum cu plăcere. Am o mare curiozitate, o mare disponibilitate de a vedea ceva nou, şi chiar imprevizibilul călătoriei îmi dă bucurii secrete, dar desprinderea de lucrurile obişnuite, ideea de a intra într-un cerc nou, necunoscut, asta mă înspăimîntă. Mă retrag ca un mâlc undeva într-o cochilie proprie şi aştept nu ştiu ce atac, nu ştiu ce agresivitate, dar oamenii nu sunt de loc agresivi la călătorie, dimpotrivă. Numai oboseala îi trădează, îi scoate la suprafaţă şi în general o blestemată de susceptibilitate, o iresponsabilitate ciudată. La cei mai tineri remarc, de multă vreme, un narcisism exaltat. Cinematograful i-a învăţat cu o permanentă poză, cu atitudini. Detestam deopotrivă şi perfidia aerului religios, supus, acea ipocrizie creştină ce-mi făcea greaţă, indiferenţa mascată sub o atenţie extremă, dar lipsită de conţinut, dar nici agresivitatea asta, suficienţa, declaraţiile proprii despre o genialitate incertă şi trăind intr-o lume dispusă să se preţuiască peste măsură, am ajuns la fuga din faţa ei, la o spaimă de artist, cît are în el ceva iresponsabil şi lipsit de cea mai mică modestie. Din fericire cu noi nu se află nici un fel de Centaur din aceştia, de tipul X, să-i zicem, individul care de cîţiva ani se pozează numai din profil, se arată şi, cu curtea lui de lăudători, de la troni, pozează un monument. Ideea asta cu Mexicul a venit de la amici. Fotbalul nu este decit un refugiu, o exaltare comandată şi din nu ştiu ce onoare de cronicar, nu puteam lipsi. Mai degrabă nu aş fi vrut să plec, pentru că ideea de a călători după doi ani de zile mi-a venit astă toamnă. Nu sînt într-o fază fericită a vieţii mele. Lovituri, răni vechi, foşti amici care s-au năpustit asupra mea, acel Cylon masiv al cenaclului meu de altă dată nescăpînd vreo ocazie ca să mă umple de noroi, cu pofta lui imensă, cum îi este trupul, de a parveni, de a face vid în jurul său, urmat de un alt rîmător și mai feroce, m-au întristat într-atît, îneît îmi este greu să mai cred în natura perfectibilă a omului, deși pentru mine nu era o noutate răutatea lor organizată şi în general eram obişnuit cu loviturile şi, dină, ştiam să şi primesc, dar ceea ce m-a durut mai mult în acest răstimp este de fapt imensa nedreptate făcută scrisului meu, desconsiderarea asta pusă în pagină cu sistem, defăimarea sa face, planificată, în sfîrşit, nu-mi plac lamentările, aşa încît, atunci cînd mă aflam într-un punct mort al rezistenţei mele sufleteşti şi aş fi vrut să văd oile de mătase ale Beoţiei grave, cum spunea careva, iată, acte încurcate şi rămînerea acasă. Să ne oprim aici pentru că micul meu diavol negru s-a şi ivit în cerneală, uite-l cum dă din coadă și se bucură. Genii negre vin dintr-un neant periculos, oh, poate depărtarea să mă facă să mai uit ceva din toate acestea... Să ne gîndim deci la fotbal, la acel târîm necunoscut mie, lîngă care mă aflam cu doi ani în urmă. Pacificul, Marea Caraibilor la golful de lîngă Miami. Nu am stat eu lîngă ocean la Santa Monica de Crăciun ? Şi am aruncat şi un ban cu spatele la apă ca să mai mă întorc ? Ce departe sînt vremile acelea... Trimiteam mesaje transoceanice şi scriam cărţi poştale, la reviste cineva s-a mirat cit am călătorit. Cred că mai mult am scris decît am călătorit. Este o eroare, încerc să fac din fiecare plimbare grăbită un eveniment, caut să mă înţeleg pe mine în aceste călătorii, să mă prefigurez în funcţie de întîmplările pe care le am în faţă. Şi pe urmă orice drum poate să însemne o chestiune ratată din cauza bolii, a indispoziţiei sufleteşti, altfel sunt excursiile văzute printr-un buzunar plin şi altele făcute studenţeşte, cum este aceasta, cu bani limitaţi, cu bucuria doar că ai reuşit să ajungi unde alţii numai visează şi asta e încă destul... ★ Viena cu aerul ei opulent, cu vitrine pline de lucruri bune, cu totul lustruit, trădînd bunăstarea. Nici măcar n-am mai coborît. Aici am venit în cîteva rînduri iarna, cu foamea de a vedea. Era o noutate acum cîţiva ani, acum numai un oraş banal, scos din perimetrul nefericirilor de la noi. Nu se mai văd ape, numai sate ordonate care arată ca veritabile oraşe, cu firme de neon, cu bulevarde de asfalt şi cu cîmpuri atît de bine parcelate, încît te întrebi dacă nu ai în faţă table de şah sau altceva. în acest peisaj insolit în secolul nostru industrializat, apariţia unui animal mi se pare cu totul neașteptată. Un cal, un eveniment, o curiozitate...) Nu-mi închipui o lume fără cai, ea ar fi imposibil de suportat, ca o lume fără copaci și rîuri. Există oameni în stare să creadă că am numai o calofilie din care trăiesc, spunlnd asta(...) In Ioc să mă gîndesc la afacerea Bobby Moore pe care o am în faţă în ziare, la viitoarele mele reportaje zilnice ce vor fi transmise prin telex, iată ce-mi trace prin cap. Şi totul e atît de năstruşnic în viaţa noastră : un sir, decorat cu ordinul Imperiului Britanic, acuzat de o mică vînzătoare din Bogota că a virat în buzunar o brăţară de aur în valoare de 1.500 de dolari. Există un viciu numit cleptomanie, dar tot ce citesc nu e dirijat, pus la cale, cum a fost afacerea cu furtul cupei de acum patru ani, cînd o căţeluşe, instruită la Scotland Yard, cu mirosul ei periculos a descoperit-o pe Zeiţa de Aur întrun parc ? Aşa se nasc Mitologiile...) Unde mai pui că mizeria războiului declarat Angliei, vechea cîştigătoare a Cupei Jules Rimet a căpătat faze furibunde : mascotaWinston, un cline, nu a căpătat acces in stadioanele mexicane. Să nu fie vorbe... Bruxelles... Hotelul Grande Cliche ţinut de un român, torul economic, în genul acelor hoteluri ieftine din Paris în care am locuit de atîtea ori, adică economie de spaţiu, de lumină, totul folosit pînă la refuz, trădîndo inteligenţă arhitecturală demnă de toată stima. O noapte de somn agitat după ce din tren în care ne-am înghesuit ca dracu, trei pe o parte, trei pe alta, ca într-o cutie de sardele pentru că biletul de vagon lus nu era valabil decît pînă în capitala Ungariei. Şi-acum, mai odihniţi, cu aerul unora ce-au scăpat în vacanţă dăm o raită prin centru. Oraşul pare de tot provincial, cu un aer mort, ostenit, cu o piaţă aducînd cu cea din Cracovia, prea barocă şi prea aurită, plină de drapele, de porumbei şi de autocare. Pe geamuri, pe pietrele pline de coşuri de flori, lumea nesătulă de imagini foto a turiştilor se strigă, se grupează, zîmbeşte, dă din mîini. Aceeaşi observaţie de mai demult : călătoresc mai ales bătrînii, femei cu părul ca soda, bărbaţi în bastoane, cu zîmbet chinuit de atîtea coboriri şi urcări pe iscara elegantelor maşini cu perniţe albe sub cap şi geamuri albastre împotriva soarelui prin care orice peisaj are ceva lunar, inverosimil. Cineva nu arată un geam din piaţa porumbeilor acolo a locuit o vreme Karl Marx. Iar plăcerea de a raporta la marile personalităţi viaţa oraşelor, de a le înnobila cu umbre ilustre. Scăpat de persecuţia evocărilor sau pestrăzile pline de vitrine agresive, sclipind din cristalele lor bestiale şi cerşindu-ţi buzunarele. Rătăcim prin pieţe, pe la Muzeul unde ştiu nişte Bruegel-uri nemaipomenite. O piaţă regală, garda care dă operetistic din picioare şi coate, vai atît de desuet întrun veac atît de republican ! Parcuri cu copii jucînd fotbal şi strigîndu-se cu numele celebre ale Mundialului. Undeva, în fund, două vechi clopotniţe parcă din Proust, de un roz ca somnul... ★ Londra într-o dimineaţă însorită, aţii de inedită aici încît nici nu-mi vine să cred că sînt în Anglia. Uşoară depeizare, acolo unde credeam că mă aflu la mine acasă. Am sosit seara în gara Victoria după traversarea Mînecii, operaţie la care secret am visat pentru că Londra mea de acum patru ani s-a făcut cu avionul şi aeroporturile sînt atît de impersonale, atît de anonime în ceea ce seamănă... La Ostende după ce am străbătut în lumina violentă a începutului de vară valea Rinului, plină de castele, de orăşele cochete, de poduri şi de maşini gonind paralel cu linia ferată, locuri văzute în toamna de acum doi ani, în care intra şi Loreley şi poeme despre o Germanie necunoscută şi o Bavarie severă şi Münchenul cu Pinacoteca aceea prea mare şi prea plină de picturi realiste, la Ostende, daci, ploua mărunt... (Va urma) Eugen BARBU