Ateneu, 1972 (Anul 9, nr. 1-12)

1972-01-01 / nr. 1

publicului şi cultura de masa Personalitatea Formulată astfel, problema comportă nume­roase şi complexe aspecte, inabordabile acum şi aici, asupra cărora sociologia contemporană îşi îndreaptă cu insistenţă atenţia prin una din direcţiile sale constituită în sociologia culturii de masă. Desprinderea şi afirmarea acestei ti­nere şi precoce ramuri din trunchiul mamă are motivaţii adînci în o serie de factori deosebit de activi în lumea contemporană. Căci dezvol­tarea ne mai cunoscută a ştiinţelor şi evo­luţia artelor, modificările rapide în structura so­cietăţilor, universalizarea spaţială a valorilor culturale, iar în România, cît şi în celelalte ţări socialiste, desfăşurarea unei politici deli­berate de masificare a culturii — aceste mu­taţii, dar şi altele, au contribuit la apariţia şi dezvoltarea unui nou domeniu al activităţii so­ciale — educaţia permanentă. Vechea prejudecată a unor pedagogi, despre im­posibilitatea continuării instrucţiei şi educa­ţiei după vîrstă de 25 ani nu mai poate fi sus­ţinută fără riscul de a deveni ridicol. Come­­nius însuşi, marele pedagog ceh, afirma singular dar cu puterea previziunii geniale: „Tota vita schole est“. Aşadar sistemul de referinţe necesar şi suficient pentru afirmarea socială a indi­vidului este perfectivul toată viaţa. In statele capitaliste avansate, realitatea a impus renunţarea treptată la acţiunea cultu­rală „gratuită“, axată cu prioritate pe artă şi fi­lozofie, modificarea, deci, a sensului clasic burghez al educaţiei adulţilor, îndeosebi de la începutul deceniului al VI-lea al secolului nos­tru, dintr-o activitate recuperativă, educaţia a­­dulţilor începe să devină perfectivă de asimilare continuă a noutăţilor, de sincronizare a indivi­dului cu ştiinţa, tehnica şi cultura contempo­rană. Se ajunge astfel, în mod fatal, la situaţia în care cultura, recte cultura de masă, capătă o funcţionalitate accentuată. In epoca actuală de dezvoltare a omenirii, instituţiile cultural-edu­cative de masă îşi însuşesc şi aplică programe nu atît de educare prin cultură generală, uma­nistă, cît mai ales pentru activitatea social-eco­­nomică nemijlocit legată de producţia materială (perfecţionarea profesională, recalificare, reci­clare ş. a.). în ţara noastră, asemenea elemente sunt pre­zente şi se extind continuu. Se pot cita univer­sităţile populare în anumite domenii ale acti­vităţii lor, învăţămîntul agrozootehnic, unele ac­ţiuni cu microgrupurile etc. Pe coordonatele trasate de Congresul al X-lea al P.C.R. şi, în mod deosebit, de Plenara Comitetului Central din 3—5 noiembrie 1971, educaţia poporului capă­tă substanţă şi proporţie­­ adecvate etapei de construire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. în genere, există aşadar un consens modern şi mondial asupra necesităţii educaţiei perma­nente, dar, subliniem, şi asupra dificultăţilor realizării ei, dificultăţi de natură psiho-peda­­gogică şi socială, între cei doi factori în contact — activistul cultural şi publicul — se naşte o tensiune ca între educator (în sens instructiv­­educativ) şi obiectul educaţiei. Doar că aici, al doilea termen este substanţial diferit de omo­logul său din învăţămîntul de stat. Aspectul cel mai frapant îl constituie eterogenitatea, ca­racterul amorf al populaţiei adulte care se di­ferenţiază pe criterii de vîrstă, pregătire profe­sională, sex, preferinţe, pasiuni ş.a. O altă ca­racteristică, exteriorizată mai puţin, dar mai dificil de înfruntat, este de natură psiho­­fiziologică, constînd în spontaneitatea relativ scăzută a adultului la învăţare, o anume iner­ţie şi rezistenţă a omului matur în faţa noului­­ rezistenţă variabilă de la o vîrstă la alta şi de la o categorie socială la alta, în sfîrşit, difi­cultăţi de natură intrinsecă activităţii cultural­­educative, ca de pildă neinstituţionalizarea ce­lor mai multe modalităţi de a acţiona, concură cu cele formulate mai sus, şi cu altele, desigur, la configurarea unui profil al beneficiarului cul­turii de masă nu prea lesne de abordat. C. GRIGORE (Continuare în pag. 17) OARE GLUMA SA FI FOST?... Care glumă să fi fost Vreau să vorbesc despre un actor care trece prin ploaie şi prin spaţii aride cu aceeaşi libertate. Dezinvoltura sa aproape vicioasă este expresia unui talent frenetic, dispus mereu să găsească în cotidian şansa ieşirii din cotidian. L-am văzut mai de mult într-o dramatizare stranie după însemnările unui nebun, l-am văzut apoi într-o ipostază de dramă modernă pe un text cu profunde implicaţii etice — Iertarea lui Ion Băieşu — pentru a-l revedea de cu­­rînd într-un fel de glumă muzicală, în compania com­pozitorului Richard Oschanitzky. Ce făcea Dumitru Furdui în gluma sa muzicală ? Cin­­ta şi vorbea despre compozitori şi compoziţii, de­­monstrînd — da, acesta este cuvîntul, deşi el se leagă greu de semnificaţia unui cuplet — cum circulă moti­vele melodice de la unul la altul, într-o dulce migra­­ţiune, spre deplina şi arbitrara contopire a stilurilor şi manierelor. După ce cupletul s-a consumat, am ştiut şi noi cu multă exactitate cît de strînsă este re­laţia dintre Tănase, Ion Vasilescu şi Camelia Dăscă­­lescu sau Vasile Vasilache—Junior E adevărat, cuvîntul plagiat nu s-a pronunţat. Dimpo­trivă s-au făcut măgulitoare comparaţii cu Beethoven, Mozart şi Ceaikovski. Dar demonstraţia spirituală a lui Dumitru Furdui, secondat cu brio de Oschanitzki, a fost extrem de igienică pentru unele dintre năravurile muzicii noastre uşoare. Un actor care are curajul să facă în apariţii estra­­distice operă de ecarisaj moral, în locul conformistelor şi banalelor cuplete despre nimic, merită din plin aplauzele noastre. Mai ales dacă acest actor vine în spectacolul de divertisment cu întreaga încărcătură a teatrului adevărat. M. SABIN Municipiul Bacău, care a cunoscut în ultimii ani o dez­voltare ascendentă pe plan urbanistic, va fi înzestrat cu noi și moderne edificii social-culturale şi edilitare. Astfel, pe locul unor case insalubre şi spaţii virane se află în lucru 5.000 de apartamente, o sală de sport cu o capacitate de 3.000 locuri, două grădiniţe şi alte clădiri de interes obştesc1. Sala sporturilor, de pildă, este proiectată şi concepută într-o manieră care să permită utilizarea ei ca cinematograf şi sală pentru manifestă­rile culturale şi sociale, în care caz va putea găzdui peste 5.000 de oameni. Alături de noile cartiere, Cornişa, Parc, Griviţa şi Letea încep să se contureze alte două zone edilitare, cunoscute sub numele de Cremenea şi Milcovul, unde se vor înălţa blocuri însumînd peste 5.000 de apartamente, cinematografe, spaţii comerciale şi de servire, unităţi sanitare, şcoli, grădiniţe şi creşe. ★ Arheologii de la muzeele din Piatra Neamţ şi Bicaz au descoperit în apropierea localităţilor Vaduri, Ceahlău, Padiş, Bistricioara şi Hangu un şir de aşezări datînd din perioada paleoliticului superior. Cercetătorii au scos la iveală un mare număr de vase din lut ars, cu decor incizat, războaie de ţesut, obiecte de cult, unelte şi podoabe din bronz şi fier, care demons­trează că această zonă, situată într-un punct de răs­cruce spre trecătorile Carpaţilor Orientali, a fost intens populată. Interpretarea materialului arheologic duce la concluzia că populaţia carpică băştinaşă­ se ocupa cu păstoritul şi întreţinea legături economice şi culturale cu triburi** situate pe actualele teritorii ale Moldovei şi Transil­vaniei. O mare parte din obiectele descoperite au fost întregite şi expuse la muzeele din Bicaz şi Piatra Neamţ. In localitatea Gugeşti, cunoscut centru al muncitorilor forestieri din judeţul Vrancea, a fost inaugurat un mu­zeu istorico-etnografic, care adăposteşte numeroase mărturii despre trecutul oamenilor şi aşezărilor din această parte a Moldovei. Printre exponate se remarcă obiecte de ceramică, urne şi statuiete de cult, arme din piatră şi os, datînd din anii 5.500 î. e. n., descoperite pe cîmpul de luptă de la Jiliştea, teatrul bătăliei din aprilie 1574 purtată de moldoveni împotriva asuprito­rilor străini. Colecţiile de artă populară, expuse în sălile de etnografie, se remarcă prin coloritul şi frumu­seţea execuţiei. Noul muzeu este instalat într-o casă din secolul al XIX-lea, valoroasă ea însăşi prin stilul arhitectural. „ Săpăturile arheologice efectuate la Bi­ca Doamnei, in apropierea oraşului Piatra Neamţ, au scos la iveală noi dovezi materiale cu privire la prezenţa dacilor liberi în zona Subcarpaţilor răsăriteni încă de la începutul erei noastre. Au fost descoperite numeroase vetre, amfore, fibule din fier şi bronz, precum şi podoabe sau obiecte rituale. Interpretarea materialului arheolo­gic demonstrează, că în cultura dacilor liberi de pe aceste meleaguri se resimte o puternică influenţă ro­mană, atestînd existenţa unor strînse relaţii între daci şi romani. Biica Doamnei — locul unde a fost descoperită singura cetate dacică din Moldova, asemănătoare construcţiilor similare din Transilvania — se remarcă şi prin prezenţa unor fortificaţii feudale din secolul al XIII-lea, supra­puse peste zidurile vechii cetăţi dacice. Specialiştii pre­supun că atît dacii liberi, cît şi domnitorii de mai tîrziu ai Moldovei au folosit poziţiile inexpugnabile de aici în scopul apărării întregii văi a Bistriţei. * După cum se ştie, firele cord din anvelope sunt supuse la solicitări termice foarte mari în timpul rulării au­tomobilelor, a vehiculelor grele, mai ales, temperatu­rile depăşind ades 100 grade Celsius. în mod obişnuit anvelopele se uzează destul de repede. Pentru a con­tracara efectele negative produse de frecarea cauciu­curilor pe asfalt, specialiştii de la Uzina de fire şi fibre sintetice din Săvineşti au realizat şi introdus în producţia de serie noi tipuri de compuşi chimici, cu ajutorul cărora firele cord sunt supuse unui proces de termostabilizare, în urma căruia anvelopele îşi măresc rezistenţa cu 15—20 la sută. Aşadar, încă un prilej de satisfacţie pentru automobilişti... “ Localităţile rurale Soveja, Gugeşti, Vidra şi Dumitreşti din judeţul Vrancea, cunoscute staţiuni de odihnă sau turistice, urmează a deveni oraşe în anii viitori. Pro­iectele prevăd construirea în aceste localităţi a unor clădiri civice, cu un ridicat grad de urbanizare. In prezent se construiesc aici locuinţe şi unele instituţii social-culturale. Aceste aşezări vor fi primele din judeţ care îşi vor schimba statutul din comună în oraş. finală de la Paris, am fost fericit să constat că fantezia, supleţea şi spiritul au repurtat o mare victorie asupra perfecţiunii programate. Intr-un alt plan, ne-am aflat în faţa unui duel intre frenezia spirituală şi certitudinea limitată a teh­nocraţiei. Mulţi comentatori au scris că Năstase a fost magnific. E adevărat, dar şi Smith a fost magnific. Cred că victoria a fost decisă nu de magnificenţa unuia sau altuia dintre protagonişti ci de libertatea interioară a reprezentantului nostru. Smith a fost mai aproape de perfecţiune, dar Năstase a fost mai aproape de geniu. Revenit în ţară, Năstase a dat autografe şi inter­viuri, iar pe la jumătatea lunii decembrie a fost văzut pe micul ecran în timp ce, alături de co­legul şi prietenul său Ion Ţiriac, primea un în­semnat ordin al ţării noastre. In toate aceste ipostaze ale gloriei sportive, campionul nostru şi-a păstrat modestia şi buna dispoziţie, totul decurgînd sub semnul aparentei lipse de efort, la fel ca în sala Coubertin. Numai că noi ştim că această aşa zisă lipsă de efort ascunde un temperament frenetic, o uluitoare putere morală, o foarte omenească dorinţă de depăşire a propriilor limite fizice. Aici se află, cred, sem­nificaţia cea mai înaltă a victoriilor sale. Năs­tase este un campion care ştie să-şi învingă fra­gilitatea fizică şi nervoasă, afirmînd in felul său ideea de plenitudine a fiinţei umane. La capătul acestor consideraţii extrasportive, fie-mi îngăduit să-i salut şi pe învinşii cam­pionului campionilor : agilul Franulovic, taci­turnul Rodes, nervosul Richey, dîrzul Graebner, impasibilul Smith şi să citez dintr-o frumoasă poezie, scrisă cu sute de ani în urmă de Lorenzo de Medici: „Şi veseli sau şi trişti se-ntorc acasă ; / de potîrnichi au unit tolba plină ; / nici trişti nici veseli alţii azi la masă / cu-n fel de carne tot trebuie să vină“. Toţi s-au întors acasă cu tolba plină şi toţi la un loc l-au ales pe cel mai strălucitor dintre ei să reprezinte febrilitatea spirituală a sportului alb. M. S. pag. 3 ateneu/ ianuarie/ 1972 ţară Lumini lu­înd din clarele izvoare, Al munţilor neprihănit azur, Şi graiul inimilor în plin soare, Cu zarişti luminoase împrejur, Deschis îţi spunem, cu slovă fierbinte. Cu sufletul in mîini, ales prinos, — Mai grăitor ca orişice cuvinte, — Că tot ce-avem mai bun şi mai frumos, Le-aducem ţie , culme şi icoană Ale unui însorit destin, primit Odat'cu pravila republicană, Un dar cu totul neasemuit, Iscînd în noi reavănă lume nouă, Şi suflet şi unelte-a răvenit. Snapoind a darurilor rouă, Cu rîvna dragostei le-am înmiit, Rostind în stih însufleţit, Să-ţi stea pe steag, podoabă şi emblemă,­­ A fi comunist e omenia, Cea mai de sus podoabă de pe stemă, Republică Socialistă România. Camil BALTAZAR Reportaj Cuptorul Probabil procedeul fusese folosit şi altă dată, însă mie mi se părea ciudat ca omul să se fi băgat în cuptor, chiar dacă focul fusese stins de mult de năvala apelor şi el îşi tîrise burta pe plăcile de fier reci. Gura deschisă, de metal, a cuptorului îmi evoca alte cuptoare, pe care le văzusem undeva, şi-apoi mai intervenea şi senzaţia aceea — care, desigur, mi se transmitea — de claustrare, şi, pe deasupra, nu mai pu­team realiza cum poate să coacă pîine un cup­tor în care s-a băgat un om. Desigur, erau, cum se zice, impresii absolut subiective, am şi eu alergiile mele, în fond şi cuptoarele sînt făcute tot de oameni, cineva se bagă înăuntru chiar atunci cînd le face, calcă, în mod absolut sigur, cu picioarele pe grătarul de fier, lipeşte cu mina cărămizile refractare şi abia după aceea iese pe undeva afară şi-i dă foc. Nu ştiu de unde scosesem eu părerea asta că după ce odată s-a pus focul la cuptor, aleluia­, nu-l mai atinge mină de om pe dinăuntru. Impresia că focul acela, care se topeşte acolo, vînăt, acopere totul ca o plasmă subtilă şi dacă mina omului l-ar atinge în taina sa, ar risipi-o, s-ar sfărîma tot misterul, şi sfîntul lui trup ar rămine pîngărit etc., etc. Gînduri trăznite în faţa unui cuptor de bru­tărie frecat cu peria, într-un ceas de amiază greu de miros de mîl. Margine de oraş tran­silvan. Aripa neagră a inundaţiilor a răscolit rosturile oamenilor. In brutărie, dintr-un tub de metal care coboară din tavan, se prelinge o şuviţă de făină albă. E abia vizibilă de subţire ce-i, se zbate, pier­­zîndu-se în aer, cu greu izbuteşte să se închege spre vasul în care, poate pur şi simplu spre a lumina cu trupul ei alb încăperea mohorîtă, se adună. Brutarii, plini de noroi pe mîini, pe obraji, freacă pardoseala murdară. Sînt foarte veseli. Au aerul că se distrează cu îndeletnicirea asta inedită, care i-a scos din universul alb al existenţei lor. Un tînăr mărunt şi subţire agită o perie boantă, şi pare a nu-şi găsi locul în viermuiala din jur. Nu realizez exact care-i rostul lui în toată această învăl­măşeală, şi nici n-are sens s-o fac, de nu ştiu cîte şi pentru nu ştiu cite ore şi zile, traiec­toriile existenţei oamenilor s-au modificat, fie­care a putut să arate că e el dar, în acelaşi timp, şi altul, uluitor, neaşteptat, şi, mărturi­sesc, mie îmi place cumva dezordinea aceasta puțin patetică. Tînărul în cauză mă interesează sub alt aspect : e omul din cuptor. Dialogăm . — Ai mai fost în cuptor ? Rîde puțin mirat, e subțire la trup, însă nu-mi dau seama cum se poate să fi pătruns în cuptor. — A, nu. E întîia oară. Ce să fac în cuptor ? Are dreptate. Ce să facă în cuptor ? Focul arde, pîinea se coace. Bagi pîinea. Scoţi pîinea. Trece ziua, vine noaptea, trece noaptea, vine ziua. Mă zgîndăre o întrebare cam de tipul ce-o fi simţit în mom­entul cînd... Renunţ. Cineva îmi explică imposibilitatea intrării in cuptor, adică atunci cînd se fac reparaţiile periodic şi se pun noi­ plăci din cărămidă rezistentă la foc puternic, se desface cuptorul şi basta, nu se apucă oamenii să se bage în cuptor, deci tî­nărul meu a făcut cumva un lucru ieşit din comun ; e un fel de erou, mi se sugerează, pot să-l dau de exemplu. Tînărul se sprijină în perie amuzat de toată discuția purtată în jurul lui. Are ochi aproape albi și ceea ce-mi păruse a fi zîmbet e un ric­tus, așa arată ochii lui, de parcă rid, însă nu rîd, se uită la tine și te înșeală. — Pe dracu, zice el. înseamnă că, indirect, dezaprobă laudele ce-i sînt aduse ori nu-l interesează postura de erou, de­pline — Avem oameni minunaţi, tovarăşe, îi dă înainte un fel de şef de echipă, bărbat cam adus de spate, cu o mustaţă galbenă, lăsată pe colţu­rile buzelor, pe care o linge din cînd în cînd subţire. Nu precupeţesc nici un efort. Dacă ne apucam să demontăm cuptorul dura o lună şi costa aproape 100.000 lei. Ce părere aveţi ? — Dacă nu era el să aibă curajul să intre în cuptor — gîndiţi-vă, înăuntru era mîl şi cită altă murdărie —, să se bage acolo şi să scoată plăcile ca să le putem înlocui, întîrziam, şi ar fi fost greutăţi în aprovizionarea cu pîine a popu­laţiei, că n-am fi lucrat cu toate cuptoarele. Şeful îşi linge iar mustaţa, mulţumit. Tînărul îl aşteaptă să termine operaţiunea şi cînd cred mai puţin, îi trînteşte una ca şi cum ar fi izbit uîi scuipat mare şi gros pe pardoseala albă. — Ia mai las-o cu eroii. Tot aşa ai spus și des­pre — sî rosteşte un nume care sună aspru, ceva cu Bij... sau Cij — că dacă nu era el nu ştiu cum se întîmpla. Dacă nu mă băgăm eu, se băga altul. Şeful de echipă e pe punctul de a părăsi scena, cînd, din spatele meu, un ins cu o bluză tărcată şi dinţi laţi şi rari, cam la patruzeci de ani, în ZIC6 .* — Ce-i lauzi pe aista ? Care erou ? Numai din prostie o face. Parcă ştie ce are în cap ? Mare brînză că s-a băgat în cuptor. Acum puf­niturile şi icniturile se ţin lanţ, se aud chiar hă-hă-hă-uri şi ha-ha-ha-uri, iar cel în cauză pare a cădea pe gînduri. Nu-mi dau seama ce gîndeşte şeful sau cum va reacţiona. Nu reacţionează în nici un fel. Îşi priveşte, cu acelaşi reproş fix interlocutorul, ca şi cum, nu ar fi auzit remarca insului cu bluza tărcată. — Na, că bine te-ai băgat şi dumneata, se aude deodată glasul celui cu peria. Asta mai lipsea. Mai bine te băgai în cuptor. — La ce să mă bag în cuptor, bre ? i-o întoarce ăsta cu bluza tărcată, moldovean get-beget, cine știe cum ajuns brutal în Ardeal. Mă vezi să încap? — Asta zic și eu. Nu încapi. — Atunci la ce ? — La asta, punct. După care o pornește cu paşi mari, do­moli, şi dispare în direcţia de unde se auzea sfîrîitul, mereu întrerupt, al electromotorului. — Uite la el, se înfurie din senin tînărul cu peria. Să-l văd în cuptor. (Privire circulară). Să-l văd cum îşi dă sufletul ca să se tragă pe genunchi şi pe coate prin noroi, mama ei de treabă! Intri, şi te apucă dracii cînd dai cu capul de întuneric. Ba te mai şi împotmoleşti şi nu poţi să te mişti nici înainte, nici înapoi. Atunci să văd pe unde scoate cămaşa,­­cînd crezi să n-ai să mai ieşi afară niciodată, că acolo ai să rămîi, şi-ai să te sufoci, şi pînă să te scoată te-a luat dracul, fiindcă n-ai aer, ca să nu mai vorbim de împuţiciunea aceea. Şi el, că mare brînză... Stă ţanţoş cu coada periei în dreapta şi-o miş­că, accentuîndu-şi cuvintele. Deci, am avut dreptate — senzaţia de claustrare, impresia de fără ieşire probabil e cel mai greu de suportat. Tinerii nu mai pufnesc. Am impresia că-l zăre­sc pe şeful de echipă cum îşi linge iar, subţire şi iute mustăţile. Dar se poate să nu fie aşa, fiindcă nu-l am exact în faţă, prind numai o secundă, cu coada ochiului sting, obrazul lui smead şi viclean. Platon PARDĂU

Next