Ateneu, 1973 (Anul 10, nr. 1-12)
1973-07-01 / nr. 7
Menţiuni critice ION BRAD: Emil Isac - tribun al ideilor noi Afinitatea dintre Emil Isac, „observator atent al problemelor sociale şi naţionale” (p.216) şi Ion Brad, poetul-cetăţean, se dovedeşte fertilă pe plan literar. Lucrarea, monumentală, denotă o minuţioasă investigaţie, autorul dorind să dezvăluie adevăratele dimensiuni şi valenţe ale publicisticii lui Emil Isac, prezenţă activă de-a lungul unui semicentenar. Intenţionînd să ofere o lucrare care să permită cunoaşterea şi sesizarea dialecticii gîndirii şi atitudinii politice a predecesorului, Ion Brad adoptă o „tehnică de decupaj cinematografic, sugestivă şi edificatoare“ (p. 203). Ion Brad e adeptul reconstituirii pline de autenticitate. De aceea, pentru „evocarea de faţă“, „au vorbit textele” (p. 417), „antologarea şi citatul“ evitînd riscul „să răcească, să usuce o materie încă vie, fierbinte sub degetele cititorului grăbit, poate, să cunoască pagini nestrînse vreodată în volum, sau răsfoite incomplet în cîteva ediţii ce au avut, toate, un destin nepropice consacrărilor — definitive—“ (p. 150). Este întru-totul lăudabilă strădania de a aduce la lumină pagini rămase în ziarele vremii, raportate la filoanele „poeziei, prozei şi publicisticii lui Emil Isac”, „cînd patetică, cînd incendiară cazarea încinsă de repetatele răscoale şi revoluţii transilvane, cînd aspră, colţuroasă“ (p. 149). Citatele sunt inserate in fluxul unui comentariu patetic, cu un cald substrat de înţelegere şi afecţiune. Interpretarea realizată în termeni concentraţi, sugerează o atitudine şi indică cititorului un punct de plecare în cristalizarea unei impresii de ansamblu. Ion Brad evidenţiază calitatea la Emil Irac de a fi receptiv nu numai la inovările in poezia europeană dar şi la mutaţiile ideologice şi politice de la începutul secolului al XX- lea. Poetul clujean ,contemporan cu O. Goga, Ovid Densuşianu, N. D. Cocea, Tudor Arghezi, sensibilizat de lirica lui Verhaeren, înţelege printre primii că oraşul, teren agitat al industrializării capitaliste, devine teatrul unor grave probleme sociale, al opoziţiei dintre proletariat şi acei „beati possidentes". Autorul volumului „Impresii şi senzaţii moderne", apărut în 1908, susţine cu nerv schimburi de replici cu partizanii inspiraţiei patriarhale. Ion Brad precizează însă poziţia lui Emil Isac, inaderent şi oponent categoric la exagerările moderniste, pur formale. Autorul poeziei „Someşul moţilor“, publicată în 1933, acceptă modernismul ca „un curent de orientare social-politică nouă, progresistă“, (p. 75). Optica lui Emil Isac asupra noului cumulează năzuinţele spre transformări sociale profunde, spre instaurarea unor valori progresiste, revoluţionare, în conştiinţa intelectualilor şi muncitorilor. Textele luate în discuţie de Ion Brad — „Am încins condeiul în suferinţele proletariatului", „Alba-Iulia socialiştilor români“, „Apărarea cauzei comune a progresului omenesc" ş.a. — configurează o complexitate efervescentă de atitudini şi ideii ce definesc o personalitate lucidă şi adîncă, participînd direct la evenimentele epocii. „ Anti-burghez, antiifilistin", „sensul dominant al scrierilor sale“, îi dau „tocmai această perspectivă nouă, această proiecţie a omului şi destinului său pe ecranul larg al frămîntărilor sociale, al destinelor colective“ (p. 52) — accentuează autorul. Ion Brad sesizează similitudinile între substanţa publicisticii lui Emil Isac şi cea a lui Tudor Arghezi şi N. D. Cocea. Ion Brad pune în valoare opoziţia lui Emil Isac faţă de şovinism, eforturile sale permanente de a crea relaţii culturale între scriitorii români şi cei maghiari (proiectase chiar o întîlnire a lui Caragiale cu Ady Endre, iar altădată semnala cu entuziasm sărbătorirea dramaturgului român în presa maghiară). Cercetător obiectiv, Ion Brad n-a evitat să amintească sinuozităţile, estomparea intermitentă a unor convingeri. Lucrarea poetului şi romancierului Ion Brad apare astfel ca o nobilă şi folositoare iniţiativă de a reda freamătul şi incandescenţa unui purtător al năzuinţelor de libertate şi progres. FL. DIMOFTACHE DAN ZAMFIRESCU: Neagoe Basarab şi învăţăturile către fiul său Theodosie (Problemele controversate) Apariţia, în 1970, la Editura Minerva, a „învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie“ a constituit un eveniment editorial de maximă importanţă, cu adînci rezonanţe în procesul complex de receptare şi însuşire critică a valorilor autentice ale trecutului, în studiul ce preceda textul, erau analizate sistematic toate opiniile oamenilor de ştiinţă legate de paternitatea şi originalitatea „învăţăturilor". Argumentat, Dan Zamfirescu pleda pentru originea românească a acestei opere, infirmînd sterilele discuţii şi îndoieli existente în acest sens. Succesul de care s-au bucurat „învăţăturile" în rîndul marelui public, comentariile elogioase ale specialiştilor, păreau a fi închis mult controversata problemă a paternităţii generată de acest prim moment de literatură română. La scurt timp însă, cercetătorul grec Leandros Vranoussis a lansat ipoteza că „învăţăturile" au fost întocmite de cărturarul constantinopolitan Manoil din Corint, la cererea lui Neagoe Basarab. Ipoteza aceasta, bazată pe existenţa unui manuscris grecesc la mănăstirea athonită Dionisiu, formulată pentru prima oară în cadrul celui de al doilea Congres Internaţional de Studii Sud-Est-europene de la Atena din 1970, reluată apoi şi la al XIV-lea Congres de studii bizantine de la Bucureşti, a readus în actualitate problema paternităţii „învăţăturilor“. Generoasă, revista „Magazin istoric“ şi-a pus coloanele la dispoziţia cercetătorului Vrancussis care, cu argumente mai mult sau mai puţin ştiinţifice, se străduia să smulgă din solul românesc „acest falnic monument de literatură politică, fiilosofie şi elocvenţă la străbunii noştri" cum numise, cu fierbinte patriotism, savantul B. P. Haşdeu opera lui Neagoe. Angajat direct în polemică în calitate de om de ştiinţă şi patriot,Dan Zamfirescu a demonstrat încă din timpul congresului de la Bucureşti fragilitatea ipotezei Vranoussis. în momentul în care Dan Zamfirescu aduce în discuţie cartea „Katanyxsis“, aflată în posesia sa, cercetătorul grec argumentează, desigur pueril, că în Grecia nu există încă o ediţie a acestei cărţi bazată pe toate manuscrisele. Scrisă cu vădită intenţie de a repune adevărul ştiinţific în drepturile sale, Dan Zamfirescu urmăreşte prin „Neagoe Basarab şi învăţăturile către fiul său Theodosie" (Problemele controversate) — Editura „Minerva", 1973 — să ofere publicului românesc şi străin o amplă sinteză critică asupra problemei, inventariind totodată opiniile pro sau contra generate de scrierea lui Neagoe. Omul de ştiinţă român analizează argumentele oponenţilor şi, cu dezinvoltură, prin contraargumente veridice le distruge edificiul critic. Este, în această carte de ştiinţă, o excelentă pildă de polemică intelectuală, susţinută ştiinţific. Bogăţia notelor şi trimiterilor din subsolul cărţii nu înceţoşează imaginea edificiului, ci, dimpotrivă, dă încredere în soliditatea construcţiei. Autentic descendent al cărturarilor munteni, pasionaţi pînă la dăruire în polemicile lor, Dan Zamfirescu dobîndeşte cu cartea de faţă o meritată victorie ştiinţifică, contribuţia sa la elucidarea „problemelor controversate“ fiind fundamentală. Deosebit de interesantă ni se pare una dintre concluziile cărţii referitoare la filiaţia spirituală Neagoe — Cantemir : „Neagoe este, de fapt, un Cantemir al epocii bizantine şi slavone din cultura română, sinteza genială a acestei epoci, aşa cum Dimitrie Cantemir a fost sinteza genială a etapei umaniste şi româneşti“. VALENTIN CIUCA GHEORGHE ACHIŢEI: Ce se va intimpla mine ? Studiile cuprinse în acest volum demonstrează că estetica, în ipostaza ei de ştiinţă de frontieră, înglobează probleme de antropologie, psihologie, sociologie, filosofie, teoria informaţiei, standardizare, genetică, axiologie, prospectarea viitorului, constituindu-se ca o ştiinţă despre om şi relaţia sa cu mediul, mai amplă şi mai profundă, mai comprehensivă decît însăşi antropologia. Acest impact cu celelalte domenii ale cunoaşterii e de natură să altereze estetica, să-i relativizeze obiectul şi metodele pînă la dizolvarea ei în filosofie sau tehnologie ? Asistăm, alături de moartea artei, la o moarte a esteticii ? Studiile din acest volum demonstrează nu numai că arta nu moare, dar — mai mult — că omenirea se îndreaptă spre o civilizaţie estetică, ai cărei zori apar acum, cînd civilizaţia tehnică a ajuns la apogeu. Aşa stînd lucrurile, estetica teoretizează într-un fel civilizaţia viitorului şi esteticianul este cel mai în măsură să se întrebe : ce se va întîmpla mîine ? Tot el este cel mai în măsură să dea un răspuns. Problema interesează pe toată lumea şi studiile de estetică trebuie să se adreseze unui public larg, cu atît mai mult cu cît în prezent toate ştiinţele se democratizează. La curent cu informaţia de ultimă oră în problemele abordate, aducînd contribuţii substanţiale la aprofundarea acestora, Gheorghe Achiţei le discută într-un stil accesibil, colocvial, în care cititorul este solicitat de repetiţii, construcţii simetrice, tirade, se simte implicat în rezolvarea problematicii abordate. Autorul priveşte de pe poziţii marxiste diferite teorii estetice sau filosofice, pe care le rezumă amplu, realizînd astfel şi o salutară operă de informare. Deosebit de valoroasă este abordarea problemelor de estetică industrială şi estetica mediului ambiant, deoarece estetizarea mediului ambiant este una dintre problemele importante ale civilizaţiei noastre. Informarea publicului cu diferitele aspecte ale estetizării mediului are un caracter militant, ea reprezintă chiar o acţiune concretă în acest sens, în măsura în care urmăreşte să formeze o conştiinţă estetică de masă. Caracterul militant al studiilor lui Gheorghe Achiţei, rezultă şi din faptul că majoritatea lor au apărut în presa culturală, autorul vizînd astfel marele public, nu un public de specialişti. In prezent tot mai multe reviste, radioul şi televiziunea acordă spaţii largi esteticii. Esteticienii au coborît în forum, dornici să contribuie la rezolvarea problemelor puse oamenilor de actualitate. ION NEACŞU CONSTANTIN DOROFTEI : Fata înţeleaptă CONCURSUL „NICOLAE LABIŞ“ Regulament Propunîndu-şi să contribuie la promovarea unor noi şi autentice talente din rîndul tineretului, Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă Suceava, prin Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă, organizează cea de-a V-a ediţie a Concursului de poezie „Nicolae Labiş". Concursul este deschis membrilor cenaclurilor literare şi altor tineri din judeţul Suceava şi din întreaga ţară. Tinerii creatori sunt chemaţi să exprime prin versurile lor dragostea faţă de patrie şi partid, să oglindească universul spiritual al omului de azi, munca şi viaţa înfloritoare a poporului, înaltele idealuri umaniste ale societăţii noastre, existenţa multilaterală a omului. Fiind destinat tinerilor creatori în arta poetică, concursul poartă numele lui Nicolae Labiş, poet comunist militant, şi va simboliza tinereţea creatoare, receptivitatea tineretului nostru faţă de frumos, dorinţa lui de a se afirma ca un factor activ în îmbogăţirea patrimoniului artistic naţional. CONDIŢII DE PARTICIPARE — La concurs pot participa tineri muncitori şi ţărani, elevi, studenţi, intelectuali care nu depăşesc vîrsta de 25 de ani, nu sînt membri plini sau stagiari ai Uniunii Scriitorilor şi nici ai Fondului literar, nu au publicat volume de poezii şi nu au obţinut premiul I la ediţiile precedente ale concursului „Nicolae Labiş“. — Fiecare participant are dreptul să se înscrie la concurs cu un număr de cel mult cinci poezii. — Lucrările vor fi trimise, în 7 exemplare, pînă la data de 1 octombrie 1973, pe adresa : Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă Suceava, str. Ştefan cel Mare 58. Toate lucrările vor purta, în loc de semnătură, un motto ales de autor. în acelaşi colet poştal va fi pus un plic închis, care va conţine acelaşi motto, numele şi prenumele autorului, data şi locul naşterii, adresa exactă, profesia şi, acolo unde este cazul, denumirea cenaclului sau al cercului literar din care face parte. DESFĂŞURAREA CONCURSULUI Manifestările prilejuite de finalizarea concursului de poezie „Nicolae Labiş“ se vor desfăşura în municipiul Suceava, în zilele de 27-28 octombrie 1973, şi vor consta într-un ansamblu de activităţi cultural-artistice : şezători literare, recitaluri de poezie, vizite la muzeele şi monumentele de artă din judeţ şi la Mălini — satul natal al poetului. Concurenţii premiaţi vor primi din timp invitaţii de participare la festivitatea de înmînare a premiilor, care va avea loc duminică, 28 octombrie 1973. Cheltuielile de cazare, transport şi masă, pentru concurenţii premiaţi, vor fi suportate de Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă Suceava. JURIUL CONCURSULUI Juriul concursului va fi alcătuit din 5-7 membri ai Uniunii Scriitorilor, critici literari de prestigiu, reprezentanţi ai Comitetului judeţean de cultură şi educaţie socialistă Suceava. PREMIILE Pentru cele mai valoroase lucrări prezentate în concurs, juriul va acorda următoarele premii şi menţiuni : — Un premiu I......................................................................... 2.000 lei — Un premiu II.........................................................................1.500 lei — Un premiu III.........................................................................1.000 lei Trei menţiuni a cite. ..... 500 lei fiecare Vor fi acordate, de asemenea, următoarele premii : — Premiul ziarului „Zori noi” Suceava, în valoare de 1.500 lei, pentru cea mai bună poezie închinată patriei şi partidului ; — Premiul special al revistei „Luceafărul", în valoare de 1.500 lei, pentru cea mai bună poezie creată de cel mai tînăr participant la concurs (dar care să nu fie elev al școlii generale); — Premiul special al revistei „Ateneu“, în valoare de 1.500 lei, pentru cea mai bună poezie închinată vieţii noi a omului societăţii noastre ; — Premiul special al revistei „Argeş", în valoare de 1.500 lei, pentru cea mai valoroasă poezie cu tematică patriotică ; — Premiul special al editurii „Junimea“, în valoare de 1.500 lei, pentru cea mai valoroasă poezie creată de un tînăr muncitor sau ţăran ; —Premiul Comitetului judeţean al Uniunii Tineretului Comunist, în valoare de 800 lei, pentru cea mai bună poezie inspirată din viaţa tineretului; — Premiul Consiliului judeţean al pionierilor, în valoare de 700 lei, pentru cea mai bună poezie scrisă de un elev al şcolii generale. Lucrările premiate vor fi publicate de către Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă Suceava, în caietul de poezie „Nicolae Labiş“. Jurnal de istorie literară Călătorie şi vacanţă Sunt noţiuni care în bună măsură se determină reciproc, sau dacă nu, se interferează. O călătorie, chiar şi în scopuri ştiinţifice, reprezintă o ieşire din cotidian, o „deconectare“, o vacanţă a spiritului, care se regenerează prin contactul cu alt peisaj, decît cel obişnuit. Alecsandri a lăsat impresia de „veşnic tînăr şi ferice", poate şi datorită faptului că schimba des cadrul existenţei sale, atras magnetic de mirajul depărtărilor. Călătoria eliberează de preocupări stereotipe, ne face mai disponibili şi mai apţi pentru contemplaţie, pentru a privi lumea cu un ochi proaspăt. A-ţi simplifica viaţa cîteva săptămîni şi a o reduce la un ruksac echivalează cu o regăsire a condiţiei noastre mai autentice, mai aproape de natură şi de natura lucrurilor. De aici, şi funcţia curativă, psihic vorbind, a călătoriei, aşa cum o practica, de pildă, Titu Maiorescu. Literatura drumeţiei oferă cele mai odihnitoare pagini şi a-l citi pe Hogaş înseamnă totodată, pentru neofit, a prinde gustul muntelui, al marilor splendori silvestre. O bună carte de călătorie, mai cu seamă în acest sezon, te încîntă şi te stimulează. Am pe masă un volumaş alcătuit de George Muntean, care a strîns laolaltă însemnările şi reflecţiile lui G. Călinescu despre excursiile efectuate prin ţară, unele constituind un adevărat breviar de vacanţă. Criticul recomandă contemplarea cosmosului, ca pe un principiu al frumosului, dar şi al cunoaşterii : „Scoală-te de dimineaţă să vezi răsăritul soarelui, iar seara asistă la asfinţirea lui. Soarele este fenomenul capital din lume, de aceea anticii l-au zeificat, atribuindu-i în persoana lui Apollo chiar patronatul lirei. Soarele este principiul oricărui cîntec. Seara stai culcat pe spate undeva într-o fîneaţă, de unde poţi vedea toată harta cerului, de-i cu putinţă lingă un prieten care cunoaşte astronomia“. (Lecţiile vacanţei). Acum trebuie să te dăruieşti naturii în chip total, fără ca nimic altceva să-ţi ocupe atenţia. Jocurile distractive, altfel stimabile, sunt aici o vexaţie : „Unii au obiceiul să joace şah sau table pe marginea mării sau într-o poiană. A-ţi ascuţi mintea cu astfel de jocuri de inteligenţă e foarte recomandabil, dar nu în faţa sublimităţilor naturii. Să joci şah, lîngă cascada de la Tismana, iată un indiciu de insensibilitate“ (Idem). Vacanţa să fie o întoarcere în copilărie, la bucuriile şi „neseriozitatea“ ei primordială, însemnările de călătorie ale lui G. Călinescu sunt desigur incidentale, unele simple dacă nu convenţionale reportaje, dar ele ni-l revelă încă o dată şi poate şi mai clar pe marele spirit renascentist, pasionatul de arhitectură şi de arte în genere, pe care-l va întrupa loanide. Înainte de război, scriitorul deplîngea la noi lipsa unui „spirit al cetăţii" şi al unui gust artistic, individualismul, obtuzitatea : „Statuia e a lui Tăhiţă, a Şefului, nu a cetăţii. Nu ne trebuie nici David, nici Perseu, respectiv Buonarroti, nici Cellini" (Sentimentul cetăţii). El dorea să se agonisească acele „bunuri comunale" să se înalţe acel oraş monumental, în care să audă clopote abaţiale, să privească o pădure de cupole, turle şi frontoane, să se aşeze pe bănci de marmoră, să se plimbe subt bolţi sprijinite pe şiruri de coloane şi să-i mîngîie auzul fîntîni şi jocuri de apă ţîşnind din gurile unor fantastici monştri marini. G. Călinescu este un mare vizionar, proiectînd o sistematizare a Capitalei, în stil clasic, de care, oricît de fantezistă, s-ar putea într-un fel ţine seama. Pasiunea arhitecturală, cultivată în oraşele şi muzeele celebre ale Italiei, îl animă pe G. Călinescu şi în „călătoriile de studii“ prin ţară, vizitînd, în fruntea colaboratorilor săi de la Institut, monumentele de artă feudală sau mergînd pe urmele scriitorilor din trecut. Sibiul, satele din Mărginime, Braşovul, Tîrgovişte, Curtea de Argeş, Iaşii, Piatra Neamţ solicită deopotrivă pe specialist, ca şi pe romancierul balzacian, care ştie să vadă şi căruia îi place să descrie. Iată Biserica Neagră, cu aspectul ei dominant de cetate întărită, îmbinînd necesităţile de strategie militară cu arta unui gotic tîrziu : „Braşovul e notabil, în primul rînd prin Biserica Neagră. Sf. Bartolomeu e în unele privinţe şi mai impresionantă. La amîndouă, dar în deosebi la Biserica Neagră, uimeşte masivitatea unită cu zvelteţea. Monumentul nu este aerian ,nu-i ciuruit de broderie, ci un bastion solid, încrustat ici-colo cu ornamente sobre, scoţîndu-şi tot efectul din mozaicarea blocurilor de piatră". (Oraşe, I). Iată graţia elegantă a „Trei Ierarhilor" : „Corpul bisericii e în stilul gotic moldovenesc, cu ferestre de piatră înguste spre a nu diminua suprafaţa. Turlele poligonale stau pe cîte două tambururi, unul în chip de stea de mare, altul patrulater. Originalitatea bisericii stă în broderia fastuoasă, în piatră, ce încinge în bande biserica, evitînd repetiţiile. Monumentul pare opera unui bijutier “. (Oraşe, II). In sfîrşit, biserica Sf. loan din Piatra Neamţ ridicată de Ştefan cel Mare, descrisă în acelaşi limbaj de familiară şi atentă specialitate . Cine reface drumurile pe care le-a străbătut G. Călinescu la mînăstiri sau pe locurile unde s-au născut şi au trăit Eminescu şi Creangă, Slavici, Coşbuc sau Rebreanu şi doreşte să le cunoască în ceea ce au ele cu adevărat semnificativ, urmează a foileta impresiile marelui critic, înaintea oricărui ghid artistic sau turistic. Pentru că el a sensibilizat peisajul, a semnalat ceea ce, trebuie văzut neapărat, l-a pregătit artisticeşte pe călător. Nu poţi asculta clopotele de la Mînăstirea Neamţului, fără să-ţi aminteşti ce adîncă rezonanţă au avut ele în sufletul lui G. Călinescu, aşa cum nu poţi uita că Hogaş a fost pictorul munţilor din jur : „Cîntecul clopotelor Neamţului e indescriptibil, în tot cazul de ordinea simfonicului celui mai beethovenian. Combinat cu toaca, el dă sugestii de melodii, iar clopotul singur intonează un început de temă cu o tulburătoare vibraţie între orgă şi clavicord“. într-o asemenea companie, vacanţa îşi adaugă lîngă preţurile ei de copilărie, de simplitate şi de mărire a capacităţii contemplative şi pe acela de artă, de purificare cathartică, aşa cum observase încă bătrînul Aristot. E şi sensul pe care i-l dă G. Călinescu invitîndu-ne ca ieşind temporar din preocupările zilnice, călătorind la munte sau la mare ,să deschidem ochii mari spre univers şi „să ne îmbătăm de idei generale“. AL. SANDULESCU