Ateneu, 1973 (Anul 10, nr. 1-12)

1973-07-01 / nr. 7

Menţiuni critice ION BRAD: Emil Isac - tribun al ideilor noi Afinitatea dintre Emil Isac, „observator atent a­l probleme­lor sociale şi naţionale” (p.216) şi Ion Brad, poetul-cetăţean, se dovedeşte fertilă pe plan li­ter­ar. Lucrarea, monumenta­lă, denotă o minuţioasă inves­tigaţie, autorul dorind să dez­văluie adevăratele dimensiuni şi valenţe ale publicisticii lui Emil Isac, prezenţă activă de-a lungul unui semicentenar. Intenţionînd să ofere o lucra­re care să permită cunoaşterea şi sesizarea dialecticii gîndirii şi atitudinii politice a prede­cesorului, Ion Brad adoptă o „tehnică de­­ decupaj cinema­tografic, sugestivă şi edifica­toare“ (p. 203). Ion Brad e a­­deptul reconstituirii pline de autenticitate. De aceea, pentru „evocarea de faţă“, „au vorbit textele” (p. 417), „antologarea şi citatul“ evitînd riscul „să răcească, să usuce o materie încă vie, fierbinte sub degete­le cititorului grăbit, poate, să cunoască pagini nestrînse vreo­dată în volum, sau răsfoite in­complet în cîteva ediţii ce au avut, toate, un destin nepropi­­ce consacrărilor — definiti­ve—“ (p. 150). Este întru-totul lăudabilă strădania de a aduce la lumină pagini rămase în ziarele vremii, raportate la fi­loanele „poeziei, prozei şi pu­blicisticii lui Emil Isac”, „cînd patetică, cînd incendiară ca­zarea încinsă de repetatele răscoale şi revoluţii transilva­ne, cînd aspră, colţuroasă“ (p. 149). Citatele sunt inserate in fluxul unui comentariu pa­tetic, cu un cald substrat de înţelegere şi afecţiune. Inter­pretarea realizată în termeni concentraţi, sugerează o atitu­dine şi indică cititorului un punct de plecare în cristaliza­rea unei impresii de ansamblu. Ion Brad evidenţiază calitatea la Emil Irac de a fi receptiv nu numai la inovările in poe­zia europeană dar şi la muta­ţiile ideologice şi politice de la începutul secolului al XX- lea. Poetul clujean ,contempo­ran cu O. Goga, Ovid Densu­­şianu, N. D. Cocea, Tudor Arghezi, sensibilizat de lirica lui Verhaeren, înţelege printre primii că oraşul, teren agitat al industrializării capitaliste, devine teatrul unor grave pro­bleme sociale, al opoziţiei din­tre proletariat şi acei „beati possidentes". Autorul volumu­lui „Impresii şi senzaţii mo­derne", apărut în 1908, susţine cu nerv schimburi de replici cu partizanii inspiraţiei patri­ar­hale. Ion Brad precizează însă poziţia lui Emil Isac, ina­derent şi oponent categoric la exagerările moderniste, pur formale. Autorul poeziei „Someşul mo­ţilor“, publicată în 1933, ac­ceptă modernismul ca „un cu­rent de orientare social-politi­­că nouă, progresistă“, (p. 75). Optica lui Emil Isac asupra noului cumulează năzuinţele spre transformări sociale pro­funde, spre instaurarea unor valori progresiste, revoluţio­nare, în conştiinţa intelectua­lilor şi muncitorilor. Textele luate în discuţie de Ion Brad — „Am încins condeiul în su­ferinţele proletariatului", „Al­­ba-Iulia socialiştilor români“, „Apărarea cauzei comune a progresului omenesc" ş.a. — configurează o complexitate e­­fervescentă de atitudini şi i­­deii ce definesc o personalita­te lucidă şi adîncă, participînd direct la evenimentele epocii. „ Anti-burghez, antiifilistin", „sensul dominant al scrierilor sale“, îi dau „tocmai această perspectivă nouă, această pro­iecţie a omului şi destinului său pe ecranul larg al frămîn­­tărilor sociale, al destinelor co­lective“ (p. 52) — accentuează autorul. Ion Brad sesizează si­militudinile între substanţa publicisticii lui Emil Isac şi cea a lui Tudor Arghezi şi N. D. Cocea. Ion Brad pune în valoare opo­­ziţia lui Emil Isac faţă de şo­vinism, eforturile sale perma­nente de a crea relaţii cultura­le între scriitorii români şi cei maghiari (proiectase chiar o întîlnire a lui Caragiale cu Ady Endre, iar altădată semnala cu entuziasm sărbătorirea drama­turgului român în presa ma­ghiară). Cercetător obiectiv, Ion Brad n-a evitat să amintească sinuo­zităţile, estomparea intermi­tentă a unor convingeri. Lucrarea poetului şi romancie­rului Ion Brad apare astfel ca o nobilă şi folositoare iniţiativă de a reda freamătul şi incan­descenţa unui purtător al nă­zuinţelor de libertate şi pro­gres. FL. DIMOFTACHE DAN ZAMFIRESCU: Neagoe Basarab şi învăţăturile către fiul său Theodosie (Pro­blemele controversate) Apariţia, în 1970, la Editura Minerva, a „învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie“ a constituit un eve­niment editorial de maximă importanţă, cu adînci rezonan­ţe în procesul complex de re­ceptare şi însuşire critică a valorilor autentice ale trecu­tului, în studiul ce preceda textul, erau analizate sistematic toate opiniile oamenilor de ştiinţă legate de paternitatea şi origi­nalitatea „învăţăturilor". Ar­gumentat, Dan Zamfirescu ple­da pentru originea românească a acestei opere, infirmînd ste­rilele discuţii şi îndoieli exis­tente în acest sens. Succesul de care s-au bucurat „învăţăturile" în rîndul mare­lui public, comentariile elogi­oase ale specialiştilor, păreau a fi închis mult controversata problemă a paternităţii gene­rată de acest prim moment de literatură română. La scurt timp însă, cercetă­torul grec Leandros Vranous­sis a lansat ipoteza că „învă­ţăturile" au fost întocmite de cărturarul constantinopolitan Manoil din Corint, la cererea lui Neagoe Basarab. Ipoteza ace­asta, bazată pe existenţa unui manuscris grecesc la mănăstirea athonită Dioni­­siu, formulată pentru pri­ma oară în cadrul celui de al doilea Congres Internaţional de Studii Sud-Est-europene de la Atena din 1970, reluată a­­poi şi la al XIV-lea Congres de studii bizantine de la Bucu­reşti, a readus în actualitate problema paternităţii „învăţă­turilor“. Generoasă, revista „Magazin istoric“ şi-a pus co­loanele la dispoziţia cercetă­torului Vrancussis care, cu ar­gumente mai mult sau mai pu­ţin ştiinţifice, se străduia să smulgă din solul românesc „a­­cest falnic monument de lite­ratură politică, fiilosofie şi e­­locvenţă la străbunii noştri" cum numise, cu fierbinte pa­triotism, savantul B. P. Haş­­deu opera lui Neagoe. Angajat direct în polemică în calitate de om de ştiinţă şi patriot,­­Dan Zamfirescu a de­monstrat încă din timpul con­gresului de la Bucureşti fragi­­litatea ipotezei Vranoussis. în momentul în care Dan Zamfi­rescu aduce în discuţie cartea „Katanyxsis“, aflată în pose­sia sa, cercetătorul grec argu­mentează, desigur pueril, că în Grecia nu există încă o ediţie a acestei cărţi bazată pe toate manuscrisele. Scrisă cu vădită intenţie de a repune adevărul ştiinţific în drepturile sale, Dan Zamfires­cu urmăreşte prin „Neagoe Ba­sarab şi învăţăturile către fiul său Theodosie" (Problemele controversate) — Editura „Mi­nerva", 1973 — să ofere publi­cului românesc şi străin o am­plă sinteză critică asupra pro­blemei, inventariind totodată opiniile pro sau contra gene­rate de scrierea lui Neagoe. Omul de ştiinţă român anali­zează argumentele oponenţi­lor şi, cu dezinvoltură, prin contraargumente veridice le distruge edificiul critic. Este, în această carte de ştiin­ţă, o excelentă pildă de pole­mică intelectuală, susţinută şti­inţific. Bogăţia notelor­ şi tri­miterilor din subsolul cărţii nu înceţoşează imaginea edificiu­lui, ci, dimpotrivă, dă încrede­re în soliditatea construcţiei. Autentic descendent al cărtu­rarilor munteni, pasionaţi pînă la dăruire în polemicile lor, Dan Zamfirescu dobîndeşte cu cartea de faţă o meritată vic­torie ştiinţifică, contribuţia sa la elucidarea „problemelor controversate“ fiind fundamen­tală. Deosebit de interesantă ni se pare una dintre concluziile cărţii referitoare la filiaţia spirituală Neagoe — Cante­­mir : „Neagoe este, de fapt, un Cantemir al epocii bizanti­ne şi slavone din cultura ro­mână, sinteza genială a aces­tei epoci, aşa cum Dimitrie Cantemir a fost sinteza genia­lă a etapei umaniste şi româ­neşti“. VALENTIN CIUCA GHEORGHE ACHIŢEI: Ce se va intim­pla mi­­ne ? Studiile cuprinse în acest vo­lum demonstrează că estetica, în ipostaza ei de ştiinţă de frontieră, înglobează probleme de antropologie, psihologie, so­ciologie, filosofie, teoria infor­maţiei, standardizare, genetică, axiologie, prospectarea viitoru­lui, constituindu-se ca o ştiin­ţă despre om şi relaţia sa cu mediul, mai amplă şi mai pro­fundă, mai comprehensivă de­cît însăşi antropologia. Acest impact cu celelalte domenii ale cunoaşterii e de natură să alte­reze estetica, să-i relativizeze obiectul şi metodele pînă la dizolvarea ei în filosofie sau tehnologie ? Asistăm, alături de moartea artei, la o moarte a esteticii ? Studiile din acest volum demonstrează nu nu­mai că arta nu moare, dar — mai mult — că omenirea se în­dreaptă spre o civilizaţie este­tică, ai cărei zori apar acum, cînd civilizaţia tehnică a ajuns la apogeu. Aşa stînd lucrurile, estetica teoretizează într-un fel civilizaţia viitorului şi es­teticianul este cel mai în mă­sură să se întrebe : ce se va întîmpla mîine ? Tot el este cel mai în măsură să dea un răspuns. Problema interesea­ză pe toată lumea şi studiile de estetică trebuie să se adre­seze unui public larg, cu atît mai mult cu cît în prezent toate ştiinţele se democratizea­ză. La curent cu informaţia de ul­timă oră în problemele abor­date, aducînd contribuţii sub­stanţiale la aprofundarea aces­tora, Gheorghe Achiţei le dis­cută într-un stil accesibil, co­­locvial, în care cititorul este solicitat de repetiţii, construc­ţii simetrice, tirade, se simte implicat în rezolvarea proble­maticii abordate. Autorul pri­veşte de pe poziţii marxiste diferite teorii estetice sau filo­sofice, pe care le rezumă am­plu, realizînd astfel şi o salu­tară operă de informare. Deo­sebit de valoroasă este aborda­rea problemelor de estetică in­dustrială şi estetica mediului ambiant, deoarece estetizarea mediului ambiant este una din­tre problemele importante ale civilizaţiei noastre. Informarea publicului cu diferitele aspec­te ale estetizării mediului are un caracter militant, ea repre­zintă chiar o acţiune concretă în acest sens, în măsura în care urmăreşte să formeze o conşti­inţă estetică de masă. Carac­terul militant al studiilor lui Gheorghe Achiţei, rezultă şi din faptul că majoritatea lor au apărut în presa culturală, autorul vizînd astfel marele public, nu un public de specia­lişti. In prezent tot mai multe reviste, radioul şi televiziunea acordă spaţii largi esteticii. Esteticienii au coborît în fo­rum, dornici să contribuie la rezolvarea problemelor puse oamenilor de actualitate. ION NEACŞU CONSTANTIN DOROFTEI : Fata înţeleaptă CONCURSUL „NICOLAE LABIŞ“ Regulament Propunîndu-şi să contribuie la promovarea unor noi şi autentice talente din rîndul tineretului, Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă Suceava, prin Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă, organizează cea de-a V-a ediţie a Concursului de poezie „Nicolae Labiş". Concursul este deschis membrilor cenaclurilor literare şi altor tineri din judeţul Suceava şi din întreaga ţară. Tinerii creatori sunt chemaţi să exprime prin versurile lor dra­gostea faţă de patrie şi partid, să oglindească universul spiritual al omului de azi, munca şi viaţa înfloritoare a poporului, înalte­le idealuri umaniste ale societăţii noastre, existenţa multilate­rală a omului. Fiind destinat tinerilor creatori în arta poetică, concursul poar­tă numele lui Nicolae Labiş, poet comunist militant, şi va sim­boliza tinereţea creatoare, receptivitatea tineretului nostru faţă de frumos, dorinţa lui de a se afirma ca un factor activ în îmbo­găţirea patrimoniului artistic naţional. CONDIŢII DE PARTICIPARE — La concurs pot participa tineri muncitori şi ţărani, elevi, stu­denţi, intelectuali care nu depăşesc vîrsta de 25 de ani, nu sînt membri plini sau stagiari ai Uniunii Scriitorilor şi nici ai Fon­dului literar, nu au publicat volume de poezii şi nu au obţinut premiul I la ediţiile precedente ale concursului „Nicolae Labiş“. — Fiecare participant are dreptul să se înscrie la concurs cu un număr de cel mult cinci poezii. — Lucrările vor fi trimise, în 7 exemplare, pînă la data de 1 octombrie 1973, pe adresa : Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă Suceava, str. Ştefan cel Mare 58. Toate lucră­rile vor purta, în loc de semnătură, un motto ales de autor. în acelaşi colet poştal va fi pus un plic închis, care va conţine a­­celaşi motto, numele şi prenumele autorului, data şi locul naş­terii, adresa exactă, profesia şi, acolo unde este cazul, denumi­­rea cenaclului sau al cercului literar din care face parte. DESFĂŞURAREA CONCURSULUI Manifestările prilejuite de finalizarea concursului de poezie „Ni­colae Labiş“ se vor desfăşura în municipiul Suceava, în zilele de 27-28 octombrie 1973, şi vor consta într-un ansamblu de activi­tăţi cultural-artistice : şezători literare, recitaluri de poezie, vizi­te la muzeele şi monumentele de artă din judeţ şi la Mălini — satul natal al poetului. Concurenţii premiaţi vor primi din timp invitaţii de participare la festivitatea de înmînare a premiilor, care va avea loc dumini­că, 28 octombrie 1973. Cheltuielile de cazare, transport şi masă, pentru concurenţii pre­­miaţi, vor fi suportate de Centrul de îndrumare a creaţiei popu­lare şi a mişcării artistice de masă Suceava. JURIUL CONCURSULUI Juriul concursului va fi alcătuit din 5-7 membri ai Uniunii Scri­itorilor, critici literari de prestigiu, reprezentanţi ai Comitetului judeţean de cultură şi educaţie socialistă Suceava. PREMIILE Pentru cele mai valoroase lucrări prezentate în concurs, juriul va acorda următoarele premii şi menţiuni : — Un premiu I......................................................................... 2.000 lei — Un premiu II.........................................................................1.500 lei — Un premiu III.........................................................................1.000 lei Trei menţiuni a cite. ..... 500 lei fiecare Vor fi acordate, de asemenea, următoarele premii : — Premiul ziarului „Zori noi” Suceava, în valoare de 1.500 lei, pentru cea mai bună poezie închinată patriei şi partidului ; — Premiul special al revistei „Luceafărul", în valoare de 1.500 lei, pentru cea mai bună poezie creată de cel mai tînăr par­ticipant la concurs (dar care să nu fie elev al școlii generale); — Premiul special al revistei „Ateneu“, în valoare de 1.500 lei, pentru cea mai bună poezie închinată vieţii noi a omului socie­tăţii noastre ; — Premiul special al revistei „Argeş", în valoare de 1.500 lei, pentru cea mai valoroasă poezie cu tematică patriotică ; — Premiul special al editurii „Junimea“, în valoare de 1.500 lei, pentru cea mai valoroasă poezie creată de un tînăr muncitor sau ţăran ; —Premiul Comitetului judeţean al Uniunii Tineretului Co­munist, în valoare de 800 lei, pentru cea mai bună poezie inspi­rată din viaţa tineretului; — Premiul Consiliului judeţean al pionierilor, în valoare de 700 lei, pentru cea mai bună poezie scrisă de un elev al şcolii ge­nerale. Lucrările premiate vor fi publicate de către Centrul de îndruma­re a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă Suceava, în caietul de poezie „Nicolae Labiş“. Jurnal de istorie literară Călătorie şi vacanţă Sunt noţiuni care în bună măsură se determină reciproc, sau da­că nu, se interferează. O călătorie, chiar şi în scopuri ştiinţifice, reprezintă o ieşire din cotidian, o „deconectare“, o vacanţă a spiri­tului, care se rege­nerează prin contactul cu alt peisaj, decît cel o­­bişnuit. Alecsandri a lăsat impresia de „veşnic tînăr şi ferice", poate şi datorită faptului că schimba des cadrul existenţei sale, a­­tras magnetic de mirajul depărtărilor. Călătoria eliberează de pre­ocupări stereotipe, ne face mai disponibili şi mai apţi pentru con­templaţie, pentru a privi lumea cu un ochi proaspăt. A-ţi simplifi­ca viaţa cîteva săptămîni şi a o reduce la un ruk­sac echivalează cu o regăsire a condiţiei noastre mai autentice, mai aproape de natură şi de natura lucrurilor. De aici, şi funcţia curativă, psihic vorbind, a călătoriei, aşa cum o practica, de pildă, Titu Maiorescu. Literatura drumeţiei oferă cele mai odihnitoare pagini şi a-l citi pe Hogaş înseamnă totodată, pentru neofit, a prinde gustul mun­telui, al marilor splendori silvestre. O bună carte de călătorie, mai cu seamă în acest sezon, te încîntă şi te stimulează. Am pe masă un volumaş alcătuit de George Muntean, care a strîns laolaltă însemnările şi reflecţiile lui G. Călinescu despre excursiile efec­tuate prin ţară, unele constituind un adevărat breviar de vacanţă. Criticul recomandă contemplarea cosmosului, ca pe un principiu al frumosului, dar şi al cunoaşterii : „Scoală-te de dimineaţă să vezi răsăritul soarelui, iar seara asistă la asfinţirea lui. Soarele este fenomenul capital din lume, de aceea anticii l-au zeificat, a­­tribuindu-i în persoana lui Apollo chiar patronatul lirei. Soarele este principiul oricărui cîntec. Seara stai culcat pe spate undeva într-o fîneaţă, de unde poţi vedea toată harta cerului, de-i cu pu­tinţă lingă un prieten care cunoaşte astronomia“. (Lecţiile vacan­ţei). Acum trebuie să te dăruieşti naturii în chip total, fără ca ni­mic altceva să-ţi ocupe atenţia. Jocurile distractive, altfel stima­bile, sunt aici o vexaţie : „Unii au obiceiul să joace şah sau table pe marginea mării sau într-o poiană. A-ţi ascuţi mintea cu astfel de jocuri de inteligenţă e foarte recomandabil, dar nu în faţa su­blimităţilor naturii. Să joci şah, lîngă cascada de la Tismana, iată un indiciu de insensibilitate“ (Idem). Vacanţa să fie o întoarcere în copilărie, la bucuriile şi „neseriozitatea“ ei primordială, însemnările de călătorie ale lui G. Călinescu sunt desigur inciden­tale, unele simple dacă nu convenţionale reportaje, dar ele ni-l re­velă încă o dată şi poate şi mai clar pe marele spirit renascentist, pasionatul de arhitectură şi de arte în genere, pe care-l va întrupa loanide. Înainte de război, scriitorul deplîngea la noi lipsa unui „spirit al cetăţii" şi al unui gust artistic, individualismul, obtuzi­tatea : „Statuia e a lui Tăhiţă, a Şefului, nu a cetăţii. Nu ne tre­buie nici David, nici Perseu, respectiv Buonarroti, nici Cellini" (Sentimentul cetăţii). El dorea să se agonisească acele „bunuri co­munale" să se înalţe acel oraş monumental, în care să audă clopo­te abaţiale, să privească o pădure de cupole, turle şi frontoane, să se aşeze pe bănci de marmoră, să se plimbe subt bolţi sprijinite pe şiruri de coloane şi să-i mîngîie auzul fîntîni şi jocuri de apă ţîşnind din gurile unor fantastici monştri marini. G. Călinescu este un mare vizionar, proiectînd o sistematizare a Capitalei, în stil cla­sic, de care, oricît de fantezistă, s-ar putea într-un fel ţine seama. Pasiunea arhitecturală, cultivată în oraşele şi muzeele celebre ale Italiei, îl animă pe G. Călinescu şi în „călătoriile de studii“ prin ţa­ră, vizitînd, în fruntea colaboratorilor săi de la Institut, monumen­tele de artă feudală sau mergînd pe urmele scriitorilor din trecut. Sibiul, satele din Mărginime, Braşovul, Tîrgovişte, Curtea de Ar­geş, Iaşii, Piatra Neamţ solicită deopotrivă pe specialist, ca şi pe romancierul balzacian, care ştie să vadă şi căruia îi place să descrie. Iată Biserica Neagră, cu aspectul ei dominant de cetate întărită, îm­­binînd necesităţile de strategie militară cu arta unui gotic tîrziu : „Braşovul e notabil, în primul rînd prin Biserica Neagră. Sf. Bar­tolomeu e în unele privinţe şi mai impresionantă. La amîndouă, dar în deosebi la Biserica Neagră, uimeşte masivitatea unită cu zvelte­ţea. Monumentul nu este aerian ,nu-i ciuruit de broderie, ci un bas­tion solid, încrustat ici-colo cu ornamente sobre, scoţîndu-şi tot e­­fectul din mozaicarea blocurilor de piatră". (Oraşe, I). Iată graţia elegantă a „Trei Ierarhilor" : „Corpul bisericii e în stilul gotic mol­dovenesc, cu ferestre de piatră înguste spre a nu diminua suprafa­ţa. Turlele poligonale stau pe cîte două tambururi, unul în chip de stea de mare, altul patrulater. Originalitatea bisericii stă în brode­ria fastuoasă, în piatră, ce încinge în bande biserica, evitînd repe­tiţiile. Monumentul pare opera unui bijutier “. (Oraşe, II). In sfîrşit, biserica Sf. loan din Piatra Neamţ ridicată de Ştefan cel Mare, descrisă în acelaşi limbaj de familiară şi atentă specialitate . Cine reface drumurile pe care le-a străbătut G. Călinescu la mînăstiri sau pe locurile unde s-au născut şi au trăit Eminescu şi Creangă, Slavici, Coşbuc sau Rebreanu şi doreşte să le cu­noască în ceea ce au ele cu adevărat semnificativ, urmează a foileta impresiile marelui critic, înaintea oricărui ghid artistic sau turistic. Pentru că el a sensibilizat peisajul, a semnalat ceea ce, trebuie văzut neapărat, l-a pregătit artisticeşte pe călă­tor. Nu poţi asculta clopotele de la Mînăstirea Neamţului, fără să-ţi aminteşti ce adîncă rezonanţă au avut ele în sufletul lui G. Călinescu, aşa cum nu poţi uita că Hogaş a fost pictorul mun­ţilor din jur : „Cîntecul clopotelor Neamţului e indescriptibil, în tot cazul de ordinea simfonicului celui mai beethovenian. Combi­nat cu toaca, el dă sugestii de melodii, iar clopotul singur intonea­ză un început de temă cu o tulburătoare vibraţie între orgă şi clavicord“. într-o asemenea companie, vacanţa îşi adaugă lîngă preţurile ei de copilărie, de simplitate şi de mărire a capacităţii contemplative şi pe acela de artă, de purificare cathartică, aşa cum observase încă bătrînul Aristot. E şi sensul pe care i-l dă G. Călinescu invitîndu-ne ca ieşind temporar din preocupările zilnice, călătorind la munte sau la mare ,să deschidem ochii mari spre univers şi „să ne îmbătăm de idei generale“. AL. SANDULESCU

Next