Ateneu, 1974 (Anul 11, nr. 1-7)

1974-02-01 / nr. 2

! • - - - •• CrONICA POlITICA O VIZITĂ A PĂCII Politica României socialiste este deosebit de bine apre­ciată pe plan mondial pentru că demonstrează permanent o perfectă armonie între vorbe şi fapte. Aş spune chiar că, de multe ori, vorbele sunt rostite pe un ton reţinut, cu modes­tie, iar faptele se ridică cu marea lor putere de convingere deasupra vorbelor. Itinerarul tovarăşului Nicolae Ceauşescu în patru dintre ţările arabe, Libia, Liban, Siria şi Irak, demonstrează încă şi încă o dată că în politica ţării noastre, primatul îl deţin fap­tele. Iată un minunat bilanţ al acestui itinerar de pace, priete­nie, colaborare şi respect reciproc. Din documentele date publicităţii rezultă că s-au creat condiţii pentru extinderea şi diversificarea colaborării dintre ţara noastră şi Libia, Liban, Siria şi Irak, în toate domeniile : politic, economic, tehnic, ştiinţific, cultural, turistic, pe baze stabile şi de lungă durată. In timpul vizitei, în fiecare ţară, convorbirile au fost ur­mate de fapte concrete , au fost semnate numeroase acorduri şi s-au stabilit forme de continuare a studierii posibilităţilor de cooperare tot mai largă şi de aplicare a soluţiilor în prac­tică. De exemplu, in Comunicatul comun adoptat de secreta­rul general al Partidului Comunist Român, preşedintele Con­siliului de Stat al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, şi secretarul general al Partidului Baas Arab So­cialist preşedintele Republicii Arabe Siriene, Hafez Al-Assad, se spune textual : „In timpul vizitei au fost semnate un nu­măr de nouă acorduri pentru construirea unor obiective eco­nomice în domeniile industrial şi agricol, precum şi Conven­ţia de colaborare în domeniile sănătăţi publice ; Programul de aplicare a Acordului de cooperare culturală pe anii 1974- 1975 ; înţelegerea privind facilitarea în acordarea vizelor“. Asemănător s-a procedat şi în celelalte ţări. Desigur, subliniind atmosfera caldă, prietenească, plmă de înţelegere şi stimă, care a caracterizat desfăşurarea vizi­tei nu putem să afirmăm că în toate problemele au existat puncte de vedere identice. Au existat — şi acest lucru a fost declarat public — şi puncte de vedere diiferite. Nu-i nimic surprinzător în aceasta. E vorba doar de ţări cu orînduiri diferite, cu ideologii deosebite, cu unele interese economice necoincidente. Dar cel mai important şi îmbucurător fapt este acela că, trecînd peste aceste deosebiri, s-au găsit numeroa­se interese şi poziţii comune, pe care s-a pus accentul, cău­­tînd fructificarea lor după principii de echitate şi avantaj re­ciproc între parteneri. Pe lingă relaţiile de interes reciproc, vizita tovarăşului Nicolae Ceauşescu în ţările arabe, a constituit un minunat prilej de analiză a situaţiei internaţionale şi de exprimare publică a unor puncte de vedere, în mod ferm şi explicit în favoarea păcii, reglementării paşnice a conflictelor, asigură­rii securităţii statelor din zonă, a independenţei şi suverani­tăţii acestora, dezvoltării lor economice şi sociale. A fost exprimat încă o dată punctul de vedere susţinut de România de mai multă vreme, că stabilirea unei păci juste și durabile în Orientul Mijlociu se poate realiza numai prin retragerea trupelor israeliene din teritoriile arabe ocupate în 1967, prin­­tr-o reglementare justă a problemei poporului palestinian, că­ruia să i se acorde dreptul de a-şi hotărî propriul destin, în conformitate cu năzuinţele sale naţionale. Deosebit interes prezintă şi modul în care a fost exprima­tă poziţia noastră şi a ţărilor arabe vizitate, privind raportu­rile dintre ţările dezvoltate industrial şi cele în curs de dezvoltare. In acest sens s-a pus accent pe statornicirea unor raporturi economice echitabile şi de egalitate în drepturi, combătînd tendinţele marelui capital de a-şi asigura diferite privilegii, de a continua politica neocolonialistă. Cu multă luciditate s-a arătat în documentele publicate că eliminarea diferenţelor dintre nivelul de dezvoltare indus­trială şi economică între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare constituie un factor extrem de important pen­tr­u viitorul umanităţii şi civilizaţiei pe întregul glob pămîntesc, factor care influenţează nemijlocit pacea şi securitatea inter­naţională. Iată numai câteva aspecte care demonstrează marea im­portanţă a vizitei tovarăşului Ceauşescu în cele patru ţări arabe, atît pentru relaţiile directe, cit şi pentru desfăşurarea evenimentelor internaţionale actuale pe plan mondial- VICTOR ENĂŞOAE ateneu • 2 C­ONVORBIRI 9 „Poezia trebuie curăţată ca un pom de omizi". 9 „Marii artişti nu sînt modeşti". 9 „I-am învăţat pe cei din jur să fie întîi cinstiţi cu arta lor, să se construiască pe sine, cu răbdare, cu umilinţă, cu spaima de a trişa". 9 „PRINCEPELE — fructul unor lecturi de 35 de ani". 9 „Opera mea — opera unui scriitor comunist". 9 „Trăim pentru a face mai strălucită această ţară, mai măreaţă, mai respectată", cu EUGEN BARBU despre: „M­ÎNGÎIERILE LITERATURII...” — Să începem cu înce­putul, adică cu poezia ! Ştiu că vă plac şi poeţii, aţi spus-o într-un interviu. „Dacă-i mai cotonogesc pe cîte unul o fac din dragos­te prietenească“... Să fim sinceri, iubiţi mai mult poezia decît pe autorii de poezie ! „Flair“-ul dumnea­voastră critic, foarte apre­ciat, are un farmec, un par­fum inexistent în cronicile „profesioniştilor“. Dar des­pre poeţi şi critici, despre cum fac poezie unii şi cri­tică ceilalţi (poate şi in­vers) mi-aţi putea spune cîte ceva ?... — Poate aveţi dreptate, iu­besc mai mult poezia decit pe poeţi, şi de aceea o apăr de impostori şi chiulangii. Poezia este regina artelor ; ea nu poa­te să iasă în haine de lucru la orice sărbătoare. Ea­ trebuie sărbătorită în fiecare zi cu un ceremonial sever; poezia refu­ză pe amatori, îi trebuie in­spiraţi. Mă întrebaţi cum fac unii poezie şi cum o critică ceilalţi? Reţeta e simplă: u­­nii dintre tinerii poeţi nu ci­tesc decît reviste, nu cărţi de poezie. Asta este un lucru în­grozitor. Mi se pare imposibil să faci lirică bună după furti­şagurile altora (imitaţii, să spunem cu un cuvînt mai blind). Se uită că un Blaga, Racovia, Barbu, Arghezi sco­teau cîte un volum de versuri la 4-5 ani. Poezia trebuie şi gîndită nu numai scrisă. Poe­zia trebuie curăţată ca un pom de omizi. Poezia are paraziţi. Poezia te trădează, poezia te minte­ Poezia este o mină în care sapi mult şi scoţi puţin. Despre criticii poeziei ce să mai spun ? Foarte puţini, mai ales dintre cei tineri, scriu despre ceea ce citesc în volu­mele de versuri ale poeţilor. Ei practică un nihilism orga­nizat. Ei fac teorie (dacă se poate spune aşa ceva despre nişte fraze în sine), dar poezia nu se poate susţine cu teorie, ci cu exemple. Avem mai mulţi critici decît scriitori a­­devăraţi. Pe ultimii poţi să-i numeri pe degete. — Apropo ! Vă intere­sează opinia criticilor, i-aţi iubit, îi iubiţi, v-au făcut vreun bine în activi­tatea de pînă acum, sînt necesari, aveţi pentru ce să le mulţumiţi ? Preferin­ţe ? — Colecţionez tot ce se scrie despre mine , şi rău şi bine. Am un cinism nesfîrşit pentru a publica în memoriile pe care sper să le scriu toate acele fraze pe care unii dintre aşa­­zişii critici ai mei le-ar dori arse, neştiute, uitate definitiv. Unii dintre practicanţii acestei gesticulaţii intelectuale mă iu­besc. Sunt mai puţini ca-n al­te tabere pentru că eu sunt un om dificil. Nu fac favoruri, nu am o editură, ba mai am şi ceea ce se numeşte, din cînd în cînd, o opinie. Asta costă. — Vă plac mai mult contemporanii sau clasicii ? — îmi plac numai unii con­temporani şi numai unii cla­sici. Asta, dacă­ o s-avem să­nătate, o să vedeţi dv. în pro­iectata Istorie a literaturii... — Intre 1945-1955 aţi a­­vut, după Marian Popa, „o etapă de formare secretă“. Citeam apoi în Caiete că „eroismul claustrării are o limită..De ce aşa ? — Claustrarea are o limită pentru că timpul este cel mai apăsător duşman a ceea ce nu este etern şi nu ai certitudi­nea că tot ce scrii va putea confrunta viitorul. — Mai aveţi de adăugat ceva la o afirmaţie ante­rioară după care „cel mai mare prozator român din toate timpurile rămîne tot Mateiu Caragiale“, iar „Ba­­covia este cel mai mare poet român“ ? — Nu. — „Luceafărul“, altădată, era o revistă tînără, pros­peră. Dar se pare că tinerii v-au cam dat bătaie de cap şi, în consecinţă, în prezent, aţi devenit mai prudent ! Spre pildă, cu mine aţi stat o dată de vorbă vreo jumătate de oră şi n-aţi scos nici un cuvînt... A fost o conversaţie agreabi­lă, n-am s-o uit uşor... Nu vă place — aţi declarat-o cîndva — genul de „tînăr cam fudul şi grăbit de a­­firmare"... — N-aş spune că nu mai iubesc pe tinerii scriitori, poeţi şi prozatori. Dimpotrivă, tot ce este talentat şi cultivat la min­te, subtil şi ingenios a fost sa­lutat în limita posibilităţilor mele de cunoaştere. Nu pot să sufăr la unii dintre aceşti ti­neri suficienţa, barbaria cu ca­re nu vor să audă de strămo­şii lor literari, deşi am fost frondeur, un apucat, gata să calc reputaţiile false. Am avut totdeauna însă o umilire în faţa maeştrilor pe care i-am ci­tit de mai multe ori şi de la care am învăţat tot ceea ce ştiu acum. Scriu mult şi mai mult. Nu sunt grăbit. Dacă vom învăţa asta, vom rezolva mare lucru. — Ce părere aveţi des­pre modestie ? — Marii artişti nu sunt mo­deşti, înţeleg orgoliile numai dacă sunt bine betonate, dacă au un soclu. — Sînteţi un optimist ? —­ Sunt un melancolic. — Vorbeam la „Ateneu" despre o temă : Scriitorul şi formarea spiritului pu­blic- După dumneavoastră, cine pe cine formează ? — Scriitorul poate să con­solideze spiritul public, înţele­gând prin asta, un spirit con­structiv şi sincer- Condiţia este ca scriitorul să nu fie dema­gog, să nu afirme în fiecare clipă şi pe unde apucă, că e credincios, că şi-ar da viaţa, că e gata să se­ arunce din turn pentru vreo idee. Eu­ cred că un scriitor trebuie să se şi îndoiască din cînd în cînd, în realitatea noastră socială sînt foarte multe lucruri de îndrep­tat. M-am­ făcut totdeauna ste­garul tuturor cauzelor pierdu­te, a disperaţilor şi a înşela­ţilor. Am, ca fiecare scriitor, o „carte" pe care o primenesc cam des, nu-mi plac lăudăto­­rii chiar dacă lauda face bine din cînd în cînd chiar unui in­divid ca mine. I-am învăţat pe cei din jur să fie întîi cin­stiţi cu arta lor , să se constru­iască pe sine, cu răbdare, cu umilinţă, cu spaima de a tri­şa. Dacă aceste lucruri pot transpira în construirea spiri­tului public, e bine. — Tonul face... totul ! Unele din intervenţiile dumneavoastră din presă, după cum singur aţi re­cunoscut-o, „incomodează pe foarte mulţi“. Pe dum­neavoastră personal ce sau cine vă „incomodează“ ? — Aţi afirmat la începutul întrebării­­dv. ceea ce afirmă toţi cei pe­­care i-am lovit fă­ră voia mea tocmai că mă a­­tacaseră. Se vorbeşte despre vehemenţa mea. Păi fără vehe­menţă, care-i haina de sărbă­toare a pamfletului, ar mai fi fost posibilă o operă, o bună parte a operelor unui Emines­­c­u, Caragiale, Arghezi, Cocea şi alţii pe care n-aş vrea să-i enumăr aici. Este ca şi cum i-ai reproşa unui boxeur că dă prea tare în adversar. Să fim serioşi. Sunt mai bine înarmat ca alţii, asta explică totul. La drept vorbind sunt dezolat că o bună parte din ceea ce am scris sau n-am mai îndrăznit să scriu de teama „sfătuitori­lor" s-a pierdut sau se va pier­de iremediabil. Menajarea me­diocrităţilor a salvat multe suflete de la un eşec social, dar cred că literatura noastră a pierdut multe pagini cinsti­te care ar fi putut figura vreo­dată în unele cărţi. Pe mine personal mă incomodează la­şii, demagogii şi iubitorii de scaune comode. Ii asigur de pe acum că le-am făcut-o. — Citiţi revistele din provincie, găsiţi în ele lu­cruri interesante ? — Citesc toate revistele care apar în ţară şi destule din stră­inătate. Există reviste din pro­vincie mai bune ca cele din Bucureşti. Steaua, de pildă, Argeşul şi Ateneul dv. Nici Vatra nu e rea, cum nu e rea Transilvania, care e cam prea solemnă. Îmi plac şi Convorbi­rile şi Cronica. Un spirit bun se înfiripează la Orizont, cum la Tomis a existat şi nu ştiu de ce nu mai există, un nucleu polemic excelent. în sfîrşit, Familia îmi impune prin stilul ei cărturăresc, aşa că, nu cred că am vreo prejudecată faţă de provinciali. — „Nu am ambiţia nu­mărului de opere — spu­neaţi — ci a calităţii. Se poate trăi dintr-un singur poem şi dintr-un capitol“ ! Desigur „se poate trăi“ într-un sens pur estetic... M-ar interesa dacă vă mul­ţumeşte, la un examen ul­terior, ceea ce încredinţaţi la un moment dat tiparu­lui ? Nu sunt mulţumit de tot ceea ce încredinţez la un mo­ment dat tiparului- In schimb, renunţ la unele cărţi şi la nu­meroase pagini. Mă autocen­­zurez cu stăruinţă. — Despre capodopera Princepele mă apropiam timid scriind în „Cronica“, prin 1970, că este un ro­man „ritmat“ cu măiestrie, aidoma unui poem, un „ritm“ filozofic, gîndit cu un acut sentiment al isto­riei, comparabil cu viziu­nea unui Giambatista Vico asupra succesiunii cicluri­lor — „corsi e ricorsi". Așa să fie ? S-a scris mult despre Principele dar, am impresia, nu s-a pus punc-Interviu realizat de CALISTRAT COSTIN (Continuare în pag. 15) . Cantorul e cînd era foarte tînăr, Johann Sebastian Bach făcu pe jos drumul de la Lüne­burg la Hamburg ca să-l audă pe Reinken cîntînd la orgă. Sigur, bunul obicei german, învățăcelul călătorind, experimentînd drumul cunoașterii, totul ar putea să semene cu o poveste despre calfe şi ucenici şi iată, un tînăr naiv şi încrezător călătorind pe valea însorită de-a lungul unei ape şi zidurile cetă­ţii licărind în zare şi hărmălaia saltimbancilor din piaţă, hangiul cu barbă roşcată iese poso­morit în uşa hanului etc. . . . Dar tînărul Bach mai avea cale lungă pînă sub bolta bisericii Sfînta Ecaterina unde ilustrul Reinken era organist şi putea fi ascultat de orice drumeţ pe care un gînd pios l-ar fi îndreptat o clipă spre muzică. Fie el un student înfumurat, un cavaler fără treabă, un cerşetor sau un meşter alămar. Tînărul Bach s-a oprit în faţa unui han. Era sănătos, plin de vigoare, oboseala era floare la ureche dar foamea, aş putea spune eu acum, lucra împotriva muzicii, îşi cam batea joc de aspiraţiile şi geniul ucenicului. Foame. Cum te descurci? Atunci s-a deschis o fereastră şi nu departe de el au căzut două capete de scrumbie. Cînd n-ai încotro te gîndeşti la coada­­ unei scrumbii şi maniaci capul. Tînărul pe care însuşi eminentul organist, mult onoratul domn Böhm nu mai avea de mult ce să-l înveţe şi-a întins mîinile lui mari „din cale-afară de puter­nice incit cuprindea cu ele intervale neobişnui­te de claviatură“ şi a apucat, dacă nu cu lăcomie (firea lui cumpătată îl putea apăra şi într-o împrejurare ca asta?), cu nerăbdare cele două capete de scrumbie. Ceva din zeama, din măduva peştelui o mai fi rămas acolo, or mai fi nişte sgîrciuri, nişte oase moi. Dar în loc de asta, tînărul găsi acolo doi bani de aur... Intîmplarea o ştiu din Scurta cronică a Anei Magdalena Bach, a doua nevastă a domnului capelmaistru Johann Sebastian Bach. După cum se ştie, buna femeie nu a scris niciodată vreun rînd despre bărbatul pe care îl asemuia în mă­reţie lui Luther. Este vorba despre tertipul unui scriitor, numele lui s-a pierdut. Confesiunea Anei Magdalena este omenească, adică adevăra­tă, fiindcă nu se întîmplă nimic altceva decît că o femeie simplă, o mamă iubitoare şi o soţie credincioasă vorbeşte despre bărbatul ei. Ea ştie că Bach este bărbatul ei înaintea muzicii, cu toate că iubirea ei îşi are începutul în muzică. Ciudat, omeneşte. Aşadar, textul unui scriitor abil. Dar nu despre asta este vorba. Poate, cine ştie, aşa cum imaculata Ana Magdalena abia ieşită din adolescenţă a fost fascinată într-o clipă de puterea ascunsă în bărbatul Bach, tot aşa este cu putinţă ca lungul şir de cuvinte al Cronicii să se fi zămislit singur din aceeaşi putere miraculoasă a bărbatului artist şi să fi luat forma confesiunii femeii. Iar un editor s-a găsit, fireşte ! . . . In altă parte însă, mă gîndesc. Un muzicant în slujba unui consiliu orăşe­nesc, respectînd cu sfinţenie un regulament, bucurîndu-se ca orice slujbaş cînd la conduce­rea şcolii vine un rector care îi este prieten şi iubeşte muzica , va avea un timp linişte dar cu­ ţine un rectorat ? Cînd nu era vorba de muzică, el „nu cerea decît ceea ce se simţea în stare să dea şi el: stimă faţă de demnitate şi ierar­hie“. El era Bach, ştia prea bine, cu toate astea spunea şi era convins că tot ce face el este muncă şi conştiinciozitate. El era muzica dar spunea : adevărata muzică putem doar s-o ghi­cim ! într-o zi prinţul îi face pe soţii Bach să aştepte în anticameră un timp îndelungat. Ana Magdalena protestează femeieşte în urechea bărbatului ei, dar Bach se supără de-a binelea : „Prinţul domnitor din tată-n fiu are dreptul moştenit de a mă face să-l aştept oricît“ spune el. Da, cel puţin aşa scrie Ana Magdalena! Nimeni nu-şi iubea mai mult ca el familia, nea­murile. Invidios, fratele lui cel mai mare îi ascundea copilului avid de muzică colecţia de partituri celebre pe care însă micul Sebastian le copia la lumina lunii. Şi cînd sfîrşi de copiat, frăţiorul descoperi „fapta gravă şi sechestra copia manuscrisă“. Bach povesteşte asta după mulţi ani, senin, zîmbitor, plin de iubire pentru fratele lui. Cînd un străin vine la Bach şi îl roagă să-i cînte ceva, el se aşează la pian sau la vioara sau vreun alt instrument şi cîntă pen­tru plăcerea străinului. Sigur, trebuia să i se pară lui că străinul acela iubeşte cu adevărat muzica! Şi tot Bach spunea uneori : „Eu cint pentru cel mai bun muzicant al lumii. Poate că el nu este de faţă însă eu cint întotdeauna ca şi cum ar fi în preajma mea“. Era o fire veselă, făcea muzică din „orice temă“, spune Ana Mag­dalena ultima variaţiune este o îmbinare două cîntece cunoscute : într-unul este vorba despre o tînăra fată, în altul despre morcovi şi varză“. Scrie şi o Cantată a cafelei, muzică plină de graţie şi veselie. Cu toate că nu-şi prea dădea seama de greutăţile pe care le întîmpinau începătorii, fiindcă el învăţase totul jucîndu-se, avea o răbdare de învăţător de ţară. A avut vreo douzeci de copii din care au trăit unspre­zece. De toţi s-a îngrijit cu aceeaşi atenţie învăţîndu-i ce ştia el mai bine : muzică. O sută de ani înaintea lui şi o sută după, cei din familia Bach au făcut muzică. Morarul Veit, primul dintre ei,, ieşea în amurg în uşa morii şi cînta la chitară. Dar Johann Sebastian a strîns toată puterea lungului şir de muzicanţi. El este oglinda cerului în care ceilalţi aruncă doar scli­piri, focuri trecătoare. Poate singurul care a înţeles asta a fost fiul cel mare, Friedmann- Mult mai înzestrat decît ceilalţi, firea lui este străină ordinii şi spiritului părintesc. Foarte tînăr, el se face cunoscut, este organist la Halle, Dresda, Breslau etc, trăieşte mulţi ani dar îi lipseşte puterea de a duce totul pînă la capăt. Intuind geniul tatălui, fiul poartă cu minte pova­ra lui, orgoliul îi este mai tare decît voinţa, el nu poate opune puterii senine a tatălui decît renunţarea, autodistrugerea. Bietul Friedmann, va spune în cele din urmă bătrînul Bach. Orb spre sfîrşitul vieţii, îi spune ginerelui său, Cris­­toph , aud muzică, adu hîrtie, notează. Dar cu puţin înainte de moarte, văzul se întoarce la el. Bach îşi văzu moartea şi o făcu să simtă cit de puţin se teme de ea. Un om plin de putere şi bunăvoinţă, o inimă naivă şi o minte ge­nială, muncind ca un cărbunar, ca un tăietor de lemne, ca o calfă care ar lucra în acelaşi timp pentru dulgher şi pentru pietrar şi pen- tru fierar, un om care ştia preţul focului aprins în sobă în timp ce luminarea sfîrîie în sfeşnic şi femeia cîrpeşte o cămaşă şi copiii se joacă printre picioarele mesei. Un om fără gustul a­­venturii şi al riscului, necunoscînd vanitatea, împrăştiind trufia semenilor cu un zîmbet. Fără să-şi bată joc. Fără ipocrizie, fără cinism, fără să zică e pur şi muave, în întregime aşa cum se vede şi cum este şi cum nu poate fi schim­bat. Un om senin şi împăcat. Dumnezeul fami­liei, al bucătăriei, al odăii pline de copii. Tatăl lumii domestice. De la cimbrişor şi bere şi scrumbie în sos de vin cu piper la Patimi. Stă­­pînul ordinii desăvîrşite şi al tuturor lucrurilor. Aşa ceva nu există. Nu cred. Mă opun cu în­dărătnicie. Nu-mi ajung puterile să strig : Nu ! în timp ce acum, chiar abia trecut de miezul nop­ţii, vîntul fără zăpadă urlînd în jurul casei, îmi pun un Preludiu şi aştept. înainte de a fixa acul aud motorul minuscul în cutia pătrată, încă nu am văzut cu ochii mei orga din Arnstadt. Nu e nimic de făcut. Rămîn între cuvinte. GEORGE BÂLÂIȚA Rondul de noapte

Next