Ateneu, 1974 (Anul 11, nr. 1-7)

1974-02-01 / nr. 2

Howard Phillips Lovecraft (1890-1937), numit de Jacques Bergier „un geniu venit din alta parte“, este un scriitor american, puţin cunoscut europenilor, din familia lui E. A. Poe sau Jorge-Luis Borges. Apropieri frapante dar şi diferenţieri uşor sesizabile îi încadrează în marea confrerie a visătorilor lucizi, a traumatizaţilor, în cazul lui H. P. lovecraft opţiunea pentru lumea paralelă a fantasticului este indiscutabilă. Nu există ezitare şi nu e un joc al inteligenţei ca la Borges sau Poe, ci fantasticul e simţit ca o agresiune dintre cele mai reale. Trecerea graniţei interzice orice întoarcere, căile de acces, cite au fost, sunt roase de torenţii imaginaţiei. Autor al unor romane sau nuvele cuprinse în volumele Dincolo de zidul somnului, In prăpastia timpului, Dagon, Demonii şi miracole, Culoarea căzută din cer etc., traduse în cîteva limbi, el a publicat după 1922 în magazinul Weird Tales, dar in timpul vieţii, pe care a trăit-o corectînd operele altora, nu i-a apărut decit un singur volum, editat de unul dintre admiratori. Abia în 1939 operele sale în proză şi versuri, au fost publicate, cu un imens succes, de către Editura Arkham House, specializată în fantastic. In această zi de 20 august 1917 eu, Karl Heinrich, conte de Ahlberg- Ehrestein, locotenent comandant al submarinului K-29 al flotei imperiale germane, mă pregătesc să introduc într-o sticlă acest ultim mesaj, scris undeva pe Oceanul Atlantic, intr-o zonă ale cărei coordonate exacte nu le cunosc, dar care se situează probabil la 20 de grade latitudine nord, 35 de grade longitudine vest, şi unde vasul meu a naufragiat. Indeplinesc acest ultim act din dorinţa de a informa publicul asupra unei întimplări neobişnuite. Nu voi supravieţui probabil pentru a putea vorbi eu însumi . Submarinul meu s-a scufundat, cum am spus-o deja. Dar circumstanţele în care mă aflu sînt în acelaşi timp atît de extraordinare şi atît de ameninţătoare incit ereditara mea voinţă de fier germană este puternic zguduită. In cursul după-amiezii de 18 iunie, aşa cum am semnalat-o prin radio submarinului U-61, în drum spre Kiel, am torpilat cargoul engelz Victory plecat de la New York spre Liverpool, la 45 de grade, 16 minute latitudine nord, 28 grade, 34 minute longitudine vest. Echipajului i s-a îngăduit să părăsească vaporul în bărci cu scopul de a face mai sugestiv filmul pe care îl turnam despre eveniment, pentru arhivele amiralităţii. Vaporul se scufundă spectaculos cu prova înainte, pupa rămînînd încă deasupra valurilor. Aparatul nostru de filmat nu scăpă nici un detaliu şi regret mult că un film atît de bun nu va ajunge niciodată la Berlin. După asta am scufundat bărcile de salvare găurindu-le cu gloanţe, apoi noi înşine am intrat în imersiune. Cînd submarinul nostru ieşi din nou la suprafaţă spre asfinţit, am descoperit pe punte corpul unui marinar. Mîinile îi erau straniu crispate de parapet- Sărmanul băiat era tînăr, cu tenul mat, foarte frumos. Un italian ori un grec probabil care, fără îndoială, făcuse parte din echipajul lui Victory. Căutase un refugiu chiar pe vasul care trebuise să-l distrugă pe al său — victimă suplimentară a ilegitimului război de agresiune pe care aceşti (...) englezi l-au declarat Patriei noastre. Oamenii noştri îl percheziţionară şi găsiră in buzunarul mantalei sale o stranie bucată de fildeş gravat, reprezentînd un chip tînăr încoronat cu lauri. Secundul meu, locotenentul Klenze, crezînd că acest obiect este vechi şi de mare valoare artistică, îl confiscă de la echipaj şi şi-l însuşi. Cum devenise acest cap sculptat proprietatea unui om din celălalt echipaj, nimeni nu va afla vreodată. In timp ce cadavrul era aruncat peste bord, două incidente se produseră, semănînd nelinişte printre marinarii noştri. Cum trăgeau corpul către bastinaj ochii mortului, închişi pînă atunci, se întredeschiseră. Mai mulţi oameni susţinură atunci că mortul îi privise ironic pe cei doi mateioţi care erau aplecaţi asupra lui, Schmidt şi Zimmer. Boscoul Müller, un om in vîrstă, care ar fi trebuit să fie rezonabil, dar care în realitate era un cretin de alsacian superstiţios, fu atit de tulburat de această pretinsă viziune incit urmări şi căderea corpului. El jură pe toţi Dumnezeii că după ce s-ar fi scufundat pentru o clipă în apă, marinarul ar fi ieşit la suprafaţă şi ar fi întins braţele şi ar fi pornit înot către sud, cu mare viteză, pe sub apă. Klenze şi cu mine nu acordarăm nici un credit acestei demonstraţii de credulitate ţărănească, astfel hotărirăm să-i pedepsim pe oamenii aceştia, şi mai ales pe acest Müller- A doua zi o parte a echipajului era bolnavă. După toate evidenţele, ei sufereau de pe urma tensiunii nervoase pe care o impusese lunga noastră călătorie. Avură coşmaruri înfricoşătoare. Mulţi dintre ei păreau zăpăciţi, loviţi de o stranie lingoare. După ce m-am asigurat că nu simulează boala, le-am permis să se odihnească. Şi cum marea era agitată, am coborît la o adîncime unde valurile ne tulburau mai puţin. Ne aflam acolo într-un calm relativ, nu se simţea, tulburîndu-ne drumul, decit un enigmatic curent oceanic orientat spre sud, şi care nu figura pe nici una din hărţile noastre de bord. Planul nostru era să rămînem in aceste ape cu scopul de a intercepta transatlanticul Dacia, a cărui trecere ne fusese anunţată de către agenţii noştri newyorkezi-Cînd spre sfîrşitul după amiezii am ieşit la suprafaţă, marea era calmă. La orizontul nord se vedea fumul unui vas de război, dar eram destul de depărtaţi pentru a nu ne nelinişti această prezenţă, cu atît mai mult cu cit ambarcaţiunea era uşor submersibilă. Ceea ce ne neliniştea mai mult erau discursurile lui Müller care se făceau din ce în ce mai violente pe măsură ce se apropia noaptea. El fusese cuprins de o mentalitate neplăcut infantilă şi povestea în strania sa bilbnală că vedea cadavre prin hublouri. Aceste fiinţe, pretindea el, il fixau cu intensitate. Spunea că recunoaşte în ei victimile acţiunilor noastre victorioase. Mai mult, adăuga el, ei erau conduşi de către tînărul marinar aruncat peste bord. Povestirea sa era atît de sinistră incit după ce a fost biciuit fără cruţare, noi am ordonat să fie pus în fiare. Am respins cererea unei delegaţii condusă de Zimmer care dorea ca figurina de fildeş să fie aruncată in mare. La 20 iunie, mateloţii Bohm şi Schimdt, care fuseseră pînă ieri printre bolnavi, deveniră nebuni violenţi. Mi-a părut rău că nu am inclus în echipajul meu un ofiţer medic, pentru că vieţile germane sunt atit de preţioase. Divagaţiile celor doi oameni tulburau într-o asemenea măsură disciplina generală incit am aplicat o soluţie extremă. Săptămâna următoare, in aşteptarea Daciei, furăm toţi foarte nervoşi. Această tensiune crescu atunci cînd constatarăm dispariţia lui Müller şi a lui Zimmer, care se sinuciseseră probabil hărţuiţi de viziunile terifiante care ii urmăriseră atîtea zile. Nimeni, cu toate acestea, nu-i văzuse în realitate aruncîndu-se peste bord. Mă simţeam aproape debarasat de Müller căci, chiar şi în perioada sa de tăcere, prezenţa sa afectase puternic echipajul. Acum, fiecare rămine, taciturn, ca şi cum şi unii şi alţii, am fi avut un teribil secret de păstrat. Bolnavii erau numeroşi. Locotenentul Klenze suporta cu dificultate presiunea adincurilor şi îşi ieşea din fire pentru cele mai neînsemnate lucruri. Delfinii mai ales, care se adunau în jurul lui U-29 îl enervau ca şi forţa mereu crescîndă a curenţilor care ne făceau să derivăm către sud. Ne dădurăm seama atunci că am pierdut ocazia de a ne întâlni cu Dacia. Astfel de eşecuri nu sunt rare şi eu lui, in forul meu interior, satisfăcut, pentru că puteam de acuma să mă întorc la Wilhelmshaven. Explozia din sala maşinilor, la ora două dimineaţa, fu pentru noi toţi o cumplită surpriză căci oamenii, care nu-şi neglijaseră nici o clipă datoria, nu constataseră pînă atunci nici o defecţiune mecanică. Cînd locotenentul Klenze coborî, el găsi rezervorul de combustibil şi majoritatea aparatelor complet distruse. Raabe şi Schneider, cei doi mecanici din post, fuseseră omorîţi. Situaţia noastră era gravă. Desigur generatoarele chimice de atmosferă erau intacte, puteam utiliza rezervele de aer comprimat și acumulatorii pentru a ne scufunda sau pentru a ne ridica, dar ne era imposibil să propulsăm sau să dirijăm submarinul. A doua zi după amiaza un stol compact de păsări marine, venit dinspre sud, trecu deasupra noastră, și oceanul deveni furios. După ce am închis chepengurile aşteptarăm evenimentele şi, foarte repede, ne dădurăm seama că e nevoie să ne scufundăm dacă nu vrem să fim măturaţi de valuri. De altfel nu ne-am scufundat prea adânc. După cîteva ore, constatind că marea s-a calmat, am hotărît să revenim la suprafaţă. Dar mecanismul de urcare se stricase. Cu toate eforturile mecanicilor noştri el refuză să funcţioneze. Acest prizonierat submarin avu darul să îngrozească oamenii care începură să mormăie vorbe neplăcute la adresa lui Klenze, căci incăpăţinarea sa de a păstra statuieta îi nemulţumea. Nu puturăm obţine calmuldecît ameninţîndu-i cu automatele. Klenze şi cu mine dormeam pe rînd. In timp ce eu dormeam, către ora cinci dimineaţa, în ziua de 4 iunie, răscoala izbucni. Cei şase porci de mateloţi care ne rămăseseră, îndoindu-se de faptul că eram pierduţi, fuseseră cuprinşi de o criză de furie nebună când, cu două zile înainte, am refuzat să ne predăm americanilor. Ei evocau fără încetare chipul tinărului om care îi privise, vorba vine, înainte de a se îndepărta înot şi blestemau toată ziua figurina lui Klenze. Acesta, un renan efeminat, părea paralizat. Şi se dovedi ineficace. Mă hotărîi să ochesc, unul cite unul, cei şase oameni şi să trag asupra lor. Devenise necesar. După aceea mă asigurai că au fost loviţi de moarte. Expulzarăm cadavrele prin dubla portieră. Busolele şi toate aparatele noastre de previziune fuseseră distruse. Nu mai puteam să ne precizăm poziţia decit aproximativ. Noroc că mai aveam în acumulatoare rezerve de electricitate pentru proiectoare şi pentru iluminatul din interior. Privind prin hublouri nu vedeam niciodată altceva decit grupurile de delfini care înotau paralel cu deriva noastră. Pe plan ştiinţific aceşti delfini mă interesau căci toţi specialiştii ştiu că Delphinus delphis comun, care este un mamifer cetaceu, nu poate supravieţui fără aer. Ori, supraveghind îndeaproape unul dintre aceşti înotători vreme de două ceasuri, am putut constata că nu se ridica niciodată la suprafaţă. Pe măsură ce timpul trecea, Klenze estima că noi plutim în derivă mereu spre sud şi că ne scufundăm mereu mai spre aldine. Era teribil de tulburat de apropierea morţii noastre ineluctabile, şi îl surprindeam adesea pronunţind cuvinte care exprimau remuşcări faţă de bărbaţii, femeile, copiii pe care i-am trimis în adîncuri. După cîtăva vreme el deveni de-a dreptul dezechilibrat. Ore întregi privea fix la figurina de fildeş şi delira despre lucruri pierdute şi uitate sub ape. Îmi părea rău pentru el, căci este totdeauna trist să vezi suferind un german. Dar socoteam că nu este tovarășul cu care mi-ar conveni să mor împreună. La 9 august văzurăm fundul oceanului spre care am dirijat imediat un proiector puternic. Era o întindere ondulată plină de alge și de cochilii. Cîmpia era semănată cu mici obiecte acoperite de ierburi marine și incrustate cu sidef și care, după părerea lui Klenze, erau epave antice zăcînd în mormântul lor. După un moment, el începu să tremure întoreîndu-și ochii de la acest peisaj submarin, terorizat. Pentru a se justifica îmi declară că vastitatea marilor spaţii, întunecimea, depărtarea şi misterul acestor abisuri oceanice l-au adus la capătul forţelor. Era obosit, fizic şi moral, e sigur, şi de acum inutilizabil. In 12 august, la ora 3 şi 15 minute dimineaţa, Klenze înnebuni. Se urcase în turn pentru a minți proiectorul. L-am văzut pătrunzînd brusc în compartimentul-bibliotecă unde mă instalasem cu o carte bună, cu fața complet răvășită. începu atunci să strige cu o emfază uimitoare : „Ne cheamă ! Ne cheamă ! îl aud ! Trebuie să mergem acolo". In timp ce vorbea, luă de pe masă figurina de fildeş, o băgă în buzunar, mă luă de mină și încercă să mă târască către punte. Intr-o clipă înțelesei că voia să deschidă portierele şi să se arunce împreună cu mine în ape, comiţînd în același timp o crimă și o sinucidere. Am încercat să-l calmez, dar devenea din ce în ce mai violent: „Vino imediat, să nu aşteptăm, va fi prea tîrziu. E mai bine să ne căim imediat şi să fim iertaţi apoi decit să-i înfruntăm şi să fim condamnaţi“. M-am hotărît atunci să-mi schimb atitudinea şi i-am declarat că e pe cale să-şi piardă minţile. „Dacă sînt nebun, urlă atunci, e minunat! Zeii vor avea poate milă de un om care în duritatea sa poate să-şi păstreze sîngele rece in faţa unei morţi atît de atroce. Vino, fii nebun, cit timp el ne cheamă încă cu milă". Explozia de revoltă părea să-l fi uşurat puţin, la sfîrşitul acestei declaraţii se calmase. Mă rugă să-l las să iasă singur dacă nu voiam să-1 urmez. îl întrebai dacă doreşte să lase o amintire familiei sale, o şuviţă de păr, de exemplu, în cazul în care aş fi reuşit să scap. începu să rîdă din nou ciudat. Klenze se căţăra pe scară şi eu manevrai levierele care îl trimiseră la moartea pe care și-o alesese. în seara aceea am regretat că nu am luat figurina de fildeș din buzunarul sărmanului Klenze, căci amintirea ei mă fascina. Nu-mi puteam șterge din memorie acest cap tînăr și frumos, încoronat cu frunze, cu toate că nu aveam cui să-i vorbesc. A doua zi îmi reîncepeam, cu ajutorul proiectorului, cercetările mele submarine. La nord peisajul — priveliștea — era aceeași de cîteva zile, dar am constatat că deriva lui U-29 pierduse din viteză. Cînd îndreptai fascicolul luminos către sud am remarcat că în depărtare fundul oceanului se înclina în pantă dreaptă, și că era jalonat la intervale egale de numeroase blocuri de piatră care păreau dispuse în așa fel incit să formeze figuri foarte precise. A trebuit să potrivesc proiectorul pentru a lumina mai bine acele locuri situate mai jos, în timpul manevrelor un far se desprinse şi pierdu mai multe minute cu reparaţiile. Dar lumina reveni inundind valea sub ochii mei. Un mare număr de edificii, în diferite stadiide conservare, şi care erau în majoritate în ruine, se întindeau în faţă. Arhitectura lor care nu aparţinea nici unui stil precis era admirabilă. Unele dintre ele erau din marmoră, şi străluceau sub focul protectorului. Planul general al acestui peisaj, era de fapt acela al unui mare oraş în inima unei văi strimte cu temple numeroase şi vile pe pante. Acoperişurile erau prăbuşite şi coloanele sfărîmate, dar ansamblul păstra totuşi un aer de splendoare străveche, imemorială, pe care nimic nu o putea şterge. Confruntat cu Atlantida, despre care crezusem pînă acum că este un mit, devenit unul dintre cei mai îndrăzneţi exploratori, în adîncul acestei văi, un rîu cursese cindva. Căci distingeam printre aceste ruine, resturile unor poduri, terase şi cheiuri, odinioară, fără îndoială, vesele şi înfloritoare. In entuziasmul meu, devenii aproape tot atît de idiot şi de sentimental ca şi sărmanul Krenze, şi mi-a trebuit mult timp sa observ că U-29 se lăsa încetul cu încetul deasupra cetăţii înghiţite de ape, ca un avion pe pămîntul ferm. Peste două ore, submersibilul meu se odihnea într-o piaţă pavată, in apropierea zidului stâncos al văii. Deoparte puteam admira oraşul întreg coborînd dinspre piaţă către valea străvechiului fluviu. în cealaltă parte, aproape de mine, se găsea faţada, bogat ornată, perfect conservată, a unei mari clădiri, foarte probabil un templu, tăiată în rocă. Se mai văd de asemenea mari coloane şi frize, decorate cu sculpturi de o neîndoielnică frumuseţe. Acestea reproduc evident scene pastorale sau procesiuni de preoţi şi preotese purtînd stranii instrumente de ceremonie pentru adorarea unui dumnezeu. Această artă este de o perfecţiune orbitoare, de o inspiraţie asemănătoare cu cea a Greciei antice şi cu toate acestea foarte originală. Astfel se degaja o impresie de o asemenea vechime incit ar fi crezut-o anterioară chiar şi artei civilizaţiei care fu ea însăşi străbuna Greciei. N-aş putea să spun cite ore am petrecut in faţa acestei admirabile cetăţi, în faţa caselor sale, a punţilor, a frumuseţii şi al misterului său. Ştiam că sfîrşitul meu era aproape, dar curiozitatea mă rodea. La capătul unui timp mă resemnai să sting proiectorul a cărui intensitate slăbea. Dar, lucru straniu, cu cit puteam să contemplu mai puţin, cu atît dorinţa mea de a afla mai multe se intensifica. Ardeam de pofta de a explora oraşul străvechi. Un gînd îmi revenea mereu . In calitate de german eram dator să scotocesc, să cercetez primul aceste căi milenare şi uitate. Am scos un costum de scafandru pentru adîncimi, am luat o lampă portativă şi un generator de oxigen. Cu preţul unor nenumărate eforturi, susţinut de curiozitatea mea avida, am reuşit să deschid singur dubla portieră. Dar ştiam că voi putea depăşi orice obstacol datorită abilităţii grele, cunoştinţelor mele tehnice şi ştiinţifice ; voi pornii către oraşul mort. Intr-adevăr, în 16 august am realizat prima ieşire. Cu greutate mi-am deschis un drum care m-a dus pînă la albia rîului. Nu am găsit nici un schelet şi nici o urmă a trecerii omului. Dar am adunat o mulţime de statuiete şi de monede. Nu pot să vorbesc despre ele acum, dar ţin să-mi exprim stupefacţia, mnirarea în faţa unei culturi care a cunoscut maxima ei dezvoltare cînd Europa era locuită de oamenii cavernelor şi cînd pe malurile Nilului nu locuia nimeni încă. Vor veni poate alţii conduşi de manuscrisul meu (dacă vreodată va fi găsit) care vor găsi o explicaţie plauzibilă acestui mister, pe care nu pot, în situaţia mea, decît să-l semnalez. M-am întors la vas în aceeaşi zi, cînd lanterna mea slăbi, decis să cercetez templul chiar a doua zi. In 17 august cu mare părere de rău a trebuit să amin ambiţiosul meu proiect, căci mi-am dat seama că materialele necesare reîncărcării lămpii mele portative fuseseră distruse cu ocazia revoltei din iunie. Tot ceea ce am putut face a fost să dirijez spre poartă proiectorul, pe cale să se stingă, al submarinului. Am ieșit atunci. Credeam că voi putea admira astfel basoreliefurile monumentului. Dar era în van : nici măcar acoperişul nu mai era vizibil. Cercetarea mea trebui să se oprească acolo. Mai ales că, pentru prima oară în viaţă, am trăit teroarea. începeam să înţeleg ce sentimente îl copleşeau pe sărmanul Klenze căci, în timp ce templul mă atrăgea din ce in ce mai mult, abisurile acvatice mă înspăimîntau. La reîntoarcerea în vasul meu, am stins luminile şi m-am instalat în întuneric pentru a reflecta. In noaptea aceea n-am putut închide ochii şi am reaprins proiectorul,, neglijînd consecinţele grave ale acestui gest. în setea mea de a vedea mai mult aş fi preferat să am mai multe rezerve de electricitate decit provizii. Mă gîndeam să mă omor şi rămîneam ,mult timp contemplând pistoletul meu automat. Am adormit fără să sting lumina. Astăzi trebuie să fiu prudent redactîndu-mi notele, căci mi-am pierdut forţa şi de acum halucinaţiile seamestecă cu faptele reale. Psihologic, cazul meu este foarte interesant, şi regret că nu pot fi examinat de un specialist german competent in materie. Căci de cum am deschis ochii am simţit o puternică dorinţă de a vizita templul. Apoi apăru o impresie de lumină în tenebrele acvatice, și mi se păru că văd un fel de lucire fosforescentă prin hubloul care dădea spre templu. Asta îmi excită curiozitatea, căci știu că nu există nici un organism submarin capabil să emită o astfel de luminozitate. Dar chiar înainte de a putea observa prea bine cu grijă, se produse un al treilea fenomen atît de straniu incit mă face să mă îndoiesc de simțurile mele. Era vorba de data asta de o iluzie auditivă. O senzaţie ritmică, un zgomot melodios, ca și cum un cântec ar fi putut ajunge pînă la mine prin zidul complet opac la sunete al submarinului. (...) Astfel, abandonînd orice rezistenţă, m-am urcat în turn. Poate era un alt submarin care îmi va salva viaţa. N-aş dori ca cititorul să considere ceea ce o să urmeze ca o realitate obiectivă, ca un adevăr. Pentru că, din moment ce evenimentele pe care le voi descrie depăşesc legea naturala, ele sunt fără îndoială creaţia fictivă a spiritului meu surmenat. Ajuns în turn mi-am dat seama că marea însăşi era mai puţin luminoasă decit aş fi crezut-o. Nu erau împrejur nici un animal, nici o plantă fosforescentă şi oraşul era cotropit de tenebre, invizibil. Ceea ce urmează este complet haotic. Privind spre această poartă, fixind aceste ferestre, devenii subiectul unor viziuni dintre cele mai extravagante, într-atît incit nu pot nici măcar să refac povestirea logică. Mi se păru, de exemplu, că disting obiecte în interiorul templului, obiecte în acelaşi timp mişcătoare şi imobile. Mi se păru că aud din nou cîntecele stranii pe care le mai auzisem. Spaimele mele se fixau pe amintirea tînărului băiat venit din mare şi pe figurina de ivoriu a cărui imagine se repeta pe frize şi pe coloane. Mă gîndeam la sărmanul Klenze, la corpul său din adîncul apelor. Mă prevenise că se va întîmpla ceva şi nu i-am dat atenţie. Dar el nu era decit un renan incapabil să suporte neplăcerile pe care o voinţă prusacă te îndură cu uşurinţă. Restul este foarte simplu- Impulsul meu de a vizita templul a devenit o irezistibilă atracţie căreia nu mă mai pot opune. Cînd mi se păru că trebuie să mă duc, îmbrăcai scafandrul. Mă pregătesc să încredinţez oceanului această cronică închisă într-o sticlă, în speranţa că într-o zi ea va ajunge în lume. Nu simt nici o frică. Profeţiile sărmanului Klenze mă lasă indiferent. Ceea ce am văzut nu poate fi adevărat. Toate acestea se întîmplă, pentru că nu mai am aer şi mă sufoc.. Lumina din templu este o simplă iluzie şi mă duc, voi muri liniştit, ca un german în adîncurile negre şi uitate. Rîsul demoniac pe care îl aud vine din spiritul meu epuizat. Astfel îmi voi potrivi cu grijă costumul de scafandru și voii coborî curajos scările spre acest sanctuar primitiv. Spre acest secret tăcut al valurilor necercetate, al secolelor nenumărate. In româneşte de DAN CULCER Templul (Manuscris găsit pe coasta Yucatanului) Redacţia : str. Eliberării 8, tel. 1 24 97 ; 1 60 71 ; Administraţia: str. Eliberării 63, tel. 1 33 60. Tiparul: întreprinderea Poligrafică Bacău. (40546) Abonamente: 3 luni—9 lei, 6 luni 18 lei, 1 an—36 lei