Ateneu, 1983 (Anul 20, nr. 1-12)

1983-09-01 / nr. 9

lupta nu poate afla despre ceea ce, de fapt, este vorba. Cîmpul de luptă nu este clar. Ades, luptele faptice apar ca o îngrămădire de adversităţi nesemnificative. Fronturi încremenite luptă, fi­ind menţinute de inerţia vrerii de a rezista. Din perspectiva realului prezent, aprecierea despre viitor caută adevăratele fronturi de luptă în­tre care se pune problema unor decizii esenţiale. Vederea lor m-ar face lucid şi trezindu-mă, m-ar face să merg acolo unde mi-e locul, pentru că eu doresc aceasta pentru totdeauna. Prognoza lucidă ar face posibil răspunsul la întrebarea, pentru care prezent vreau să trăiesc. în măsura în care prognoza arată posibilita­tea sfîrşitului, răspunsul poate fi să vrei să eşuezi împreună cu tot ce este condiţie proprie omului. Actualizarea unor posibile direcţii de evolu­ţie răspunde la întrebarea despre ce fel de lume ar fi aceea la începutul căreia ne aflăm. For­marea legăturilor între toate Dasein-urile umane şi unirea lor în organizaţii stabile creşte rapid. Transformarea omului în funcţii ale aparatului său uriaş impune o nivelare generală ; nu pot fi folosiţi nici oameni cu un rang înalt ; nu poate fi folosit nici neobişnuitul (ceea ce este astfel — s.n.), ci doar mediatitatea cu aptitudini parti­culare ; cea ce este numai Dasein şi, de aceea, relativ constant, supravieţuieşte ; constrîngerea ordinii cere justificări pentru intrarea în aso­ciaţie, excluderi pînă la anularea dreptului la libertate (înţeleasă — s.n.) în toate sensurile. Nevoia, aproape pătimaşă, de autoritate, care să garanteze ordinea, ar vrea să vadă împlinit go­lul interior. Orientarea existentă se îndreaptă spre o stare finală stabilă. Dar, ceea ce apare ca un ideal de ordine terestră este de nesuportat pentru omul care îşi ştie existenţa sub semnul pretendenţei la existenţă liberă. Această liber­tate pare că poate fi înăbuşită sub povara, care creşte în tăcere, a stărilor care se schimbă. Părerea generală devine despot prin modalităţile de gîndire fixate, care, dincolo de toate parti­cularităţile, trec drept de la sine înţelese. In acest fel, întrebarea fundamentală a tim­pului pare să fie dacă mai este posibil omul in­dependent, cu destinul ales de el însuşi. între­barea ar fi, de fapt, dacă omul poate fi liber ; întrebare care, dacă e într-adevăr înţeleasă, se anulează pe sine ; pentru că întrebarea pusă au­tentic, e înţeleasă doar de cel care poate fi li­ber. In schimb, în gîndirea, care obiectivează, care tratează existenţa liberă a omului ca viaţa exis­tentă şi se interesează (ca urmare — s.n.) de condiţiile de Dasein ale libertăţii, ar deveni po­sibilă ideea că istoria omului este o încercare zadiarnică de a fi liber. Ea ar fi, pentru noi, clipa existentă de fapt, dar care eşuează între două stări ale unui somn nemărginit, între care prima a fost Daseinul natural, iar cea de a doua devine Daseinul tehnic. Ar fi ca o dispa­riţie a omului, într-un sens mai radical decit oricînd pînă acum. Libertatea a fost atunci o trecere în perioada care se ştia, pentru ea în­săşi, în transcendenta ei condiţie umană pro­­priu-zisă, cu rezultatul aparatului tehnic pe care numai ea putea să-l producă. Dimpotrivă, ideea obiectivează cealaltă posi­bilitate ca una care nu se poate pierde, că de­cizia dacă omul poate şi vrea să fie liber, în viitor, trebuie luată în favoarea lui și nu împo­­trivă-i. De fapt, în majoritate, îi este frică de libertatea de a fi el însuşi. Nu este însă exclus, ca­ între legăturile aparatului imens să rămînă atîtea goluri încît pentru oameni care cutează să fie posibilă realizarea istoricităţii din originea proprie lui într-o altă formă decît aceea previ­zibilă. La sfîrşit, primordialitatea existenţei pro­prii în nivelarea Dasein-ului exterior, ce pare de neînlăturat, ar putea deveni cu atît mai de­cisivă. în reculegerea din preajma dispariţiei ar putea renaşte omul independent, care să poată lua, faptic, lucrurile în mînă şi să dea semnifi­caţie existenţei propriu-zise. (...) Traducere şi prezentare de Erica DEYWALD, Elena SOLNNCA Culmea seriozităţii ar fi să trăieşti pur şi simplu, fără a pune nici o întrebare şi să aderi intim la evidenţa propriilor tale organe. Dar, oare, această conştiinţă extatică şi cu totul ab­sorbită în bătăile inimii mai poate fi numită o conştiinţă serioasă, altfel decît prin analo­gie ? Aşa cum evidenţa este ceea ce a fost sus­tras îndoielii, tot astfel seriozitatea se defineşte în raport cu o bună dispoziţie întotdeauna po­sibilă : îţi păstrezi seriozitatea printre chipuri ironice şi te străduieşti să rămîi serios cînd în­­tîmplările te fac să rîzi ; sau, înlăuntrul indivi­dului, într-o conştiinţă pe de-a-ntregul cinică, un singur sentiment îşi păstrează gravitatea. Seri­ozitatea este ecranul pe care se detaşează co­micul şi tragicul, dar acestea la rîndul lor ac­centuează prin contrast, Seriozitatea, care iese astfel în relief. După cum, de asemenea, nu e­­xistă evidenţă absolută sau de sine stătătoare , evidenţa este întotdeauna obiectul unei declara­ţii precise : se va reveni, de pildă, la evidenţa viscerală odată cu dezgustul faţă de suprastruc­turile prea civilizate şi ideologiile prea conşti­ente. Sufletul acesta vegetativ, pe care nu-l cu­­treeră nici o libertate, sufletul acesta care coincide cu circulaţia sîngelui şi cu vibraţia organelor, l-am mai putea oare socoti un suflet serios ? De aceea nu s-ar putea susţine decît metaforic „seriozita­tea“ naturii : a-i atribui acesteia o finalitate prea providenţială înseamnă a îngădui pesimiştilor să se revolte împotriva răului pe care ea îl tole­rează. Şi, tot astfel, dacă unii dramatizează ex­cesiv, alţii ca Schelling, Novalis sau von Schubert demască în regnul animal ironiile unei naturi care nu se teme să se parodieze pe ea însăşi. Acea „Naturphilosophie“ a romanticilor nu este ea fizica metaforei ? Lumea, în realitate, nu este gravă sau frivolă decît pentru un spirit care o gîndeşte şi doar în raport cu destinul nostru. Astfel, seriozitatea însăşi este deja un efect de relaţie, o tensiune născîndă ; ceva este se­rios, dar totul cît şi existenţa propriu-zisă nu pot fi decît „date“. Fiinţa lui Parmenide nu este nici măcar serioasă ! Ea este mai degrabă pre­­serioasă... Deşi nu orice cunoaştere îşi ironizează des­chis obiectul, putem numi conştiinţa o ironie născîndă, un surîs al spiritului. Fiind a doua mişcare în opoziţie cu prima, care este credu­litate absolută sau afirmare naiv categorică, con­ştiinţa este într-un fel o răzgîndire, o punere la îndoială * ; conştiinţa este revanşa asupra o­­biectului de care ia cunoştinţă şi în acest sens ea este forţa celui slab : paradoxul pascalian al trestiei gînditoare este, în această privinţă, mereu valabil. Iată superioritatea celui inferior, puterea celor slabi, avuţia celor săraci , săracul va fi, a fortiori, mai bogat decît cel avut. Ra­port „­reciproc“, conştiinţa dă conştientului ini­ţiativa asupra inconştientului, asupra omului de­pendent. De exemplu adultul, fiind în acelaşi timp conştiinţă de sine însuşi, dar şi a tînăru­­lui care a fost, are un avantaj asupra relativu­lui inconştient de care este conştient; adultul este conştiinţa tînărului, el surîde de entuzias­­mele sale naive, de speranţele sale nebuneşti, de iluziile sale incorigibile ; el îşi ironizează propria tinereţe aşa cum conştiinţa cuprinzătoare ironizează conştiinţa cuprinsă. Vîrsta a doua a comediei, urmînd seriozităţii sublime a trage­diei, reprezintă în istorie o­ eliberare de acelaşi ordin : omul modern şi-a depăşit destinul tra­gic, abrupt, masiv şi compact ca o stîncă a lui Prometeu. Conştiinţa este detaşare. A ironiza, scrie marele poet rus Alexandru Blok (care de altfel pronunţă un rechizitoriu în jurnalul din Kiev, Reitch, 7, XII 1908), înseamnă a fi absent : conştiinţa implicată în a doua mişcare a ironiei transformă prezenţa în absenţă ; ea este pute­rea de a face altceva (René Schaerer, Le meca­nisme de l ironie dans ses raports avec la dia­­lectique, Revue de Métaphysique et de Morale, 1941, p. 185), de a fi altundeva, altcîndva , aliud et alibi ! Ea ne dă, odată cu răzgîndirea, dispo­nibilitatea. Ii datorăm în primul rînd acest re­cul și acest minim de trîndăvie fără de care nu există reprezentare posibilă : spiritul în re­tragere se distanţează, adică se desprinde de viaţă, îndepărtează iminenţa pericolului, înce­tează să adere la lucruri şi le respinge pînă la orizontul cîmpului său intelectual. Peisajele se micşorează de parcă ar fi privite cu un ochean întors. Spiritul se eliberează, la început timid şi cu intermitenţe, punînd întrebări ; întreba­rea, clipă de suspensie, este la Erik Satie un gest melodic neterminat, o mişcare rămasă în aer, aşteptînd parcă ceva: alternanţa întrebă­rilor şi răspunsurilor în dialogul socratic îngă­duie o analiză ireverenţioasă a ideilor; gîndi­rea, dislocînd discursul, compact, îşi cîştigă pu­terea de a privi la dreapta şi la stînga şi îşi lea­pădă în fine mantaua grea a necesităţii. Astfel ironia introduce în cunoaşterea noastră relie­ful şi ierarhia perspectivei. In chiar timpul in care se îndepărtează de noi obiectul întîlneşte în spaţiu alte obiecte care vor ajuta la defini­rea lui. Dacă există un obiect, există de fapt mai multe ; sau viceversa, dacă nu există decît un singur obiect atunci nu există nici unul. O­­biectul, ca şi calitatea sau culoarea, implică ime­diat pluralul. Cum fiinţa participă la non-fiin­­ţă în Sofistul lui Platon, tot aşa obiectul se determină prin toate celelalte care nu sunt el şi îi desenează contururile. Două coordonate, în­tr-un anumit fel, ajung pentru a-l repeta , re­laţia sa cu conştiinţa care-l reflectă, raportul său virtual cu alte corpuri faţă de care se de­limitează. Dar pentru că obiectul nu este nicio­dată singur, el va trebui încetul cu încetul să colaboreze cu toate celelalte. Aceasta este, de fapt, amfibolia limitei : ea spune în acelaşi timp da şi nu, ea afirmă substanţa în hotarele sale şi îi refuză o infinitate de adjective ; ea este sfîrşitul ca scop şi sfîrşitul ca încheiere şi o­­bligă spiritul, rînd pe rînd, să regrete perfec­ţiunea infinitului şi să se teamă de negativita­­tea indefinitului. Să ne amintim că ştiinţa so­cratică este tocmai ştiinţa definiţiilor, aceea care fixează conceptele în ceea ce au ele propriu şi totodată le delimitează frontierele : distincţie şi claritate, acestea sunt cele două calităţi insepa­rabile, una extrinsecă şi cealaltă intrinsecă, ale conceptului „încheiat“. De ce trebuie ca exis­tenţa încarnată să fie preţul unei renunţări ? ca „pozitiv“ să însemne „privativ“ ? Ce blestem a impus fiinţelor să se restrîngă pentru a exista efectiv ? Va trebui, la momentul potrivit, să ex­plicăm această alternativă. Nu poţi să fii în a­­celaşi timp totul şi ceva anume, şi în obligaţia de a alege între aceste alternative incompati­bile stă măreţia şi totodată mizeria conştiinţei. Gîndirea, articulîndu-se în cuvinte şi concepte, disociază suma presentimentelor coalizate. Este ironia fragmentării. Tactica noastră e de a prac­tica peste tot disjuncţia elementelor, de a evita cu orice preţ ca universul să mai figureze de aici înainte în vreauna din părţile sale. Dacă l-am lăsa să se întregească în fiecare detaliu şi să refacă peste tot frontul unit al experien­ţei naive universul ar fi cel mai puternic. Prin­tre aceste acţiuni mistice, coalizate împotriva noastră, căutăm fisura care ne va permite să intervenim în fiecare punct cu tot sufletul nos­tru. Obiectul nu mai este deci numai el însuşi ; iată-l, în ambele sensuri, „individualizat“, adică mai întîi, el este simplu şi indivizibil pe dină­untru şi, apoi, el nu este iun altul. In timp ce se micşorează în spaţiu, obiectul pierde din im­portanţa sa în durată : ironia previziunii vine în ajutorul ironiei definiţiilor. Nu numai că o­­biectul nu este decît un detaliu, dar mai mult decît atît, el nu este decît un moment şi ceea ce este propriu momentului este de a avea un rol cu totul episodic în succesiunea fenomenelor, înghesuit între un trecut care abia s-a stins şi un viitor care deja bate la uşă, momentul nici n-a apucat bine să existe că trebuie să-şi şi strîngă bagajele. Inteligenţa e deseori acuzată de a avea superstiţia definitivului , dar, există ceva mai rezonabil decît tocmai sensul provi­zoriu, decît convingerea că fenomenele îşi au data lor în timp aşa cum corpurile îşi au locul lor în spaţiu ? Aşa cum nu există obiect absolut tot aşa nu există nici prezent etern : obiectul, înconjurat de barierele definiţiei, este în plus datat de circumstanţele care-l împresoară. Con­ştiinţa este întreaga hartă a lumii unde se or­donează confuzia omniprezenţei, şi totodată ca­lendarul care localizează, distribuie şi circum­scrie evenimentele. Conştiinţa înseamnă a spu­ne : Astăzi sau Aici, cu o nuanţă restrictivă şi zîmbind de spaimele nebune sau de pretenţiile absurde de ubicuitate. Să ne înţelegem bine : raţiunea este discernămînt, dar ea este mai ales funcţia raporturilor, unifieînd notaţii disparate, descoperind legături cauzale sau, cel puţin, con­­stante cu valoare de lege, sub zig-zagurile na­turii. E adevărat, dar să remarcăm totuşi că aceste legături se articulează în faze disconti­nue şi că sunt mai ales limitative ; ele exprimă faptul că nu totul este posibil, că nu orice cauză produce orice efect, că drumurile determinis­mului sunt înguste. Profeţiile nedeterminate fac loc previziunilor prozaice ; în nebuloasa analo­giilor informe se izolează sîmburi de lumină între care spiritul nostru desenează constelaţii, figuri durabile, cu linii subţiri şi încordate. Cro­nologia, ca şi atlasul, depreciază obiectul ; şi raţiunea noastră, panoramică şi „prospectiva“ totodată, începe să trateze universul cu dezin­voltură. Distanţă, durată şi coexistenţă — iată vani­tatea triplu stabilită a obiectului. Conştiinţa noastră adoptă, ca să zicem aşa, perspectiva si­noptică a aviatorului şi-i zîmbeşte vechiului ei coşmar. Rămîn totuşi în ea insuliţe de tragedie. Fiecare moment, luat în parte, este inconsistent şi nu merită decît o atenţie amuzată, însă tota­litatea momentelor succesive rezistă umorului nostru. A trăi rămîne o treabă importantă. Deşi alcătuită doar din detalii, viaţa este extrem de serioasă. Aşadar, după ce universul a fost de mult împărţit în loturi neînsemnate şi durata în incidente minuscule dăinuie în noi un senti­ment al totalului. Conştiinţa ironică glumeşte cu lumea ; dar cum să nu aibă o idee înaltă despre propria ei importanţă, ea care nu se mai lasă dominată nici de Acum, nici de Aici ? Bătîn­­du-şi joc de ea, conştiinţa n-ar distruge instru­mentul însuşi al batjocurii ? Ea nu poate fi speriată : aici stă forţa, dar şi slăbiciunea ei ; ea este conştientă în cel mai înalt grad, cu largi zone de inconştienţă ; sensibilă în afară, anes­teziată înlăuntru, ea seamănă cu acei mari mo­ralişti pe care îi devoră deodată o febră vio­lentă a virtuţii şi care nu au niciodată ochi decît pentru propria lor josnicie. Aşa cum există iz­bucniri de mînie într-un suflet total corupt, tot aşa poate fi uşor imaginată o luciditate unila­terală şi specializată care poate fi mai rea decît orbirea : este falsa clarviziune a sufletelor care nu s-au trezit bine. Trebuie să te trezeşti nu numai din lume, dar şi din tine. Conştiinţa nu este pe de-a-ntregul conştientă atîta timp cît se lasă înşelată de sine, atîta timp cît ridicola ei gravitata o expune ironiei din afară; căci gravitatea este vulnerabilă, şi vulnerabilitatea este simptom de inconştienţă. Beţivul vede peste tot beţivi. Această semi-ebrietate a sufletului, care ascute simţurile dar îngreuează meditaţia, produce fiinţe pretenţioase şi comice : toată lu­­mea rîde de noi şi noi sîntem ultimii care o aflăm ; oamenii şi animalele se şi adună în ju­rul nostru şi rîd de peruca şi plastronul nostru, de marea noastră conştiinţă; dar noi credem că natura e mai comică decît noi înşine şi, con­tinuăm să facem jocuri de cuvinte ! Desprinderea de sine presupune o absenţă to­tală a complezenţei ; se cere, apoi, o modestie deosebit de exigentă şi hotărîrea de nezdruncinat de a merge, dacă e nevoie, pînă la sacrilegiu. In româneşte de Ioana şi Ion DRAGANOIU (textele greceşti au fost tra­duse de Petru CREŢIA) Vladimir JANKÉLEVITCH : IRONIA Asupra lucrurilor în greceşte în original. Acolo pot fi trepte, alte trep­te prăvălindu-se în adîncimi sau labirint de coloane, de încăperi în care m-aș pierde la fel de inutil ca și sărmanul Klenze. începeam să îmi închipui cam de ce înebuni­­se, tenebrele mă umpleau de o oarbă, nemărginită teroare num­ai prin proximitatea profunzimilor lichide. M-am întors pe submarin. Pentru economie am stins toate luminile. Ziua care a urmat — sîmbătă 18 august, mi-am petrecut-o în întuneric, concentrîndu-mă, încer­­cînd să raţionez cit­ mai coerent, să-mi elimin pînă şi din subcon­ştient gîndurile şi amintirile ca­re mi-ar fi putut influenţa lo­gica. Mă ştiu dotat cu o voinţă de fier, ca şi crucea pe care îm­păratul personal mi-a atîrnat-o la gît, şi nu am cum să ajung ca bietul Klenzt­. El îşi pierduse minţile şi viaţa încă înainte de a fi avut să înfrunte dovezile a­­cestui trecut misterios, ameţitor şi neplăcut de îndepărtat şi mă sfătuise să îl însoţesc. Să-mi fi păstrat, oare, judecata limpede numai pentru că Destinul îmi hă­răzise să mă îndrept singur și conștient către un final de ne­conceput, mai oribil de­cît ar putea mintea omenească să și-l imagineze ? îmi era clar că tre­buia să mă debarasez de aseme­nea retorică stupidă, nedemnă de un intelect superior. Tîrziu de tot, în orele nopţii, văzînd că nu reuşeam în nici un chip să a­­d01jEv* exasPerat, am deschis la­­toate. Mi-am revizuit prin­cipiile în privinţa eutanasiei şi mi-am verificat cu grijă revol­verul. Nu ştiu cum.' s-a întîmplat de am adormit cu toate luminile a­­prinse. Fapt este că m-am trezit ieri după-amiază înconjurat de cea mai cumplită beznă. Bateriile erau, desigur, complet epuizate. Nu mai aveam luminări, astfel că a trebuit să folosesc cu deo­sebită parcimonie puţinele beţe de chibrit care îmi mai rămăseseră şi un fel de feştile puturoase im­provizate din hîrtie muiată în ulei din conserve. In cele din urmă m-am întins pe o cuşetă Mă gîn­­deam, nu atît la sfîrşitul inevi­tabil cît la toate cele trăite în ul­tima vreme Dintr-o dată m-am simţit ca împietrit de o coinci­denţă înfiorătoare, care ar fi pu­tut zdruncina o minte mai de­bilă, un intelect mai puţin oţe­­lit decît al unui adevărat ofiţer german : capul încununat de raze al zeului de pe frontonul templu­lui avea exact aceleaşi trăsături cu cele ale idolului pe care ma­rinarul mort îl adusese din a­­dîncurile cărora îl redase sărma­nul Klenze. Surprinzătoarea a­­semănare m-a şocat, desigur, dar nu m-a speriat. Numai un inte­lect inferior se grăbeşte să ex­plice fenom­enele care îl depăşesc, fie prin complexitatea lor, fie prin unicitate, recurgînd la solu­ţia facilă şi atît de primitivă a supranaturalului. Puteam recu­noaşte că era, într-adevăr o ciu­dată coincidenţă — dar atît şi ni­mic mai mult. Un gînditor ra­ţional format la cele mai rigide şcoli ale Prusiei aşa cum sînt eu, nu poate în nici un caz corela circumstanţe între care nu există o conexiune logică. Era exclus, nu putea fi nici o legătură între succesiunea de evenimente abe­rante petrecute după torpilarea lui VICTORY şi prezenta mea si­tuaţie Simţeam nevoia să mă o­­dihnesc. Am luat un sedativ şi am adormit. Somnul mi-a fost chi­nuit ; aveam impresia că aud strigătele de ajutor şi groază ale unora care se înecau, se părea că hoituri cu feţele buhăite se îmbulzeau rînjind, să mă priveas­că prin hublouri, iar printre ele revenea, şocant de vie, figura tî­nărului purtîndu-şi cununa de lauri, cu faţa palidă, gălbuie ca şi fildeşul învechit din care era amuleta pe care o văzusem ul­tima dată în mîna sărmanului Klenze. Aş vrea să fiu foarte atent cum relatez cele întîmplate as­tăzi, de cînd m-am trezit. Mă simt sub imperiul unei extraor­dinare tensiuni nervoase, pe care încerc să mi-o confin, să o supun voinţei mele, pentru a separa e­­lementele halucinante de faptele reale, concrete. Cred că, din punct de vedere psihologic, cazul meu este realmente unic. Ce păcat că nu poate fi studiat în mod ştiin­ţific, direct în ambianţa faptică, de către unul din savanţii com­petenţi ai Patriei mele ! încă înainte de a mă rupe din H. P. Lovecraft somn, am simţit nevoia covîrşi­­toare de a mă duce în templu ! Era ca o chemare a cărei inten­sitate creştea din ce în ce, con­comitent cu o teroare cum nu mai simţisem pînă atunci în viaţă, strîngîndu-mi creierul cu o tărie mereu crescîndă. Am deschis o­­chii. Ştiam, eram sigur, că ba­teriile nu mai funcţionau şi to­tuşi mi se părea că pot vedea obiectele din jur, era ca o fan­tomatică fosforescenţă inexplica­bilă care pătrundea, parcă, prin hubloul din partea către templu. Ştiam prea bine că la asemenea adîncimi nu există organisme ca­pabile să producă asemenea fe­­nom­ene. Iluziei optice i se adău­gau şi bizara impresie că aş fi auzit, în locul liniştei absolute care mă înconjurase (începeam să cred) din totdeauna, o înlăn­ţuire de sunete, sălbatică, neo­menească dar nu lipsită de o preterumană melodie, ca un cor macabru pe multe voci, un imn nepămîntesc închinat zeilor altei lumi. Convins că sînt pradă unui complex de halucinaţii psihice, vizuale şi auditive, am aprins un chibrit, am luat un alt calmant. In zadar. Auzeam acelaşi cor ob­sedant, fosforescenţa aceea, atît de anorm­ală, îmi dădea în con­tinuare senzaţia că pot vedea clar în jur, lucru explicabil şi uşor de înţeles : cunoşteam doar att de bine submarinul şi mica mea ca­bină ! Dar mi-am dat seama că mai era ceva în neregulă — ve­deam sedimentul lăsat de calmant în paharul de pe măsuţă ! A­ceasta era un FAPT din afara ambianţei obişnuite. M-am ridicat şi AM ATINS PAHARUL, ERA ÎNTR-ADEVAR ACOLO UNDE CREDEAM CA IL VAD ! Dar a­­ceasta însemna că lumina din afară era reală. In caz contrar, era parte a unei halucinaţii atît de complexe şi de consistente încît nu aveam’ cum să o des­tram Am abandonat­ orice rezis­tenţa şi m-am repezit spre turn. Nu puteau fi şi farurile unui alt submarin, farurile salvării mele ? Cei care vor citi aceste rînduri vor fi îndreptăţiţi să nu le dea crezare. Intrucît faptele care ur­mează contrazic legile naturii, ele trebuie să fie produsul subiectiv şi creaţia aberantă a minţii mele, obosită de încordarea ultim­elor zile. Cînd am ajuns în turn am con­statat că pustietăţile lichide din jur erau mult mai puţin lumi­noase decît m­ă aşteptasem. Lip­sea orice urmă de fosforescenţă Panta care cobora spre port era ascunsă de o beznă de nepătruns. Ceea ce vedeam nu era nici spec­taculos, nici grotesc, nici înspăi­­mînt­ător. Era doar atît cît să îmi spulbere şi puţina încredere pe care o mai aveam în propriile mele simţuri şi capacitatea de a mi le controla. UŞA ŞI ENORME­LE FERESTRE ALE TEMPLULUI DE SUB MARI, SAPAT INTR-UN M­IC MUNTE, STRĂLUCEAU DE O LUMINA BIZARA, ROŞIATICA­­VINEŢIE, CARE PILPÎIA DE PAR­CA AR FI FOST DOAR RASFRIN­­GEREA FLĂCĂRILOR UNUI RUG APRINS IN FAŢA UNUI JERT­FELNIC AFLAT UNDEVA ÎN A­­DÎNCIMILE MISTERIOSULUI LĂ­CAŞ DE RUGĂCIUNE. Nici nu pot înţelege cum de reuşesc să îmi amintesc ce s-a mai întîmplat înainte de aceasta. Mă uitam fascinat spre licărul inexplicabil şi aveam senzaţia că privirile îmi pătrund dincolo de zidurile uriaşe, unde siluete de nedescris se mişcau sau pluteau încremenite în jocul luminilor de iad. Iarăşi auzeam corul ireal care îmi răsunase mai devreme în creier. Şi, peste toate, mă co­­vîrşeau gînduri şi temeri, o groa­ză viscerală, de nenumit, de mor­ţii adîncimilor şi de cei vii de acolo, de tînărul care din moar­te ne adusese propria-i efigie, sculptată în osul cine ştie cărui monstru abisal de nedescris. De ce oare mi se pare că în spatele chipului de efeb se ascund, ca o înşelătoare mască, trăsăturile hîde ale unei entităţi abomina­te ? Imi amintesc de Klenze şi mă întreb unde oare i-o fi trăind corpul izbăvit de idolul pe care îl redase oceanului. Vrusese, săr­manul, să mă avertizeze de gro­zăviile adîncurilor, dar eu nu l-am ascultat — fusese doar un renan fără vlagă, un papă-lapte care înebunise doar la gîndul că ar avea de înfruntat ceva. Și m-am hotărît. SERIAL ATENEU Restul — restul este cît se poate de simplu. Dorința de a intra în templu, din tulbure cum fusese cînd mă trezisem, s-a transformat într-o necesitate imperioasă, de la împlinirea căreia nu am cum să m­ă sustrag. Voinţa mea oţe­lită, de urmaş al mîndrilor teu­toni, pare a fi supusă unei alte vreri, care mă domină pe de-a întregul. Eu nu mai pot decide nimic, doar gesturi şi acţiuni mi­nore, fără importanţă. Cred că şi pe biet­ul Klenze tot o pierdere asemenătoare a voinţei l-a deter­minat­­ să se încredinţeze ocea­nului într-o criză de nebunie si­nucigaşă. Eu însă, prusac cu bun simţ şi judecată logică, dîndu-mi seama că nu pot face altceva de­cît să mă supun Chemării, mi-am verificat costumul de scafandru şi aparatul de respirat pregătin­­du-le pentru a fi gata atunci cînd voi fi terminat această grăbită relatare, pe care o voi sigila în­tr-o sticlă şi o voi elibera în o­­cean de îndată ce voi părăsi sub­marinul U-29, pentru ultima dată şi pentru totdeauna. Nu mă tem, nici măcar de pro­feţiile demente ale lui Klenze. Ceea ce văd nu poate fi adevă­rat Sînt convins că sfîrşitul cri­zei mele de nebunie va veni odată cu epuizarea aparatului de rege­nerare a aerului respirat. Lumina din templu nu este decît o iluzie şi sînt mîndru că, în bezna de nepătruns a adîncurilor, voi pri­vi moartea în faţă calmă, ca un a­­devărat german. Hohotele smin­tite, rîsul diavolesc care îmi ră­sună în timpane nu sînt altceva decît năluciri ale nervilor mi obosiţi. Acum, îmi voi îmbrăca costumul şi voi urca cu îndrăz­neală treptele acestui templu, a­­cestui mister înmormîntat în a­­m­intirile risipite ale unor vre­muri neştiute ascunse în abisu­rile primordiale ale oceanului, în româneşte de Ion Mirea ŞERBĂNESCU TEMPLUL (III) (manuscris găsit pe coasta peninsulei Yucatán) ATENEU PAGINA 15

Next