Ateneu, 1990 (Anul 27, nr. 1-12)
1990-01-01 / nr. 1
„Trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării; aceasta este misiunea poporului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în jocviitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele străbunilor noştri“ An nou, orientare nouă Ne aflăm în Anul 1 al României libere, democratice.Rănile revoluţiei mai sîngerează, amintirea coşmarului ceauşist e încă vie şi uneori totul ni se pare atît de mirific încît, cum spun mulţi în jurul nostru, ne e parcă teamă să nu fie doar un vis de atîta vreme nutrit. Dar nu e o realitate vie, dinamică, aşa cum s-a dovedit însuşi braţul revoluţiei populare, care a trezit-o la viaţă. De fapt, asemenea prinţesei adormite de cruntul blestem al vrăjitoarei, România întreagă s-a deşteptat încă o dată „din somnul cel de moarte“, pentru a doborî tirania şi a-şi rosti răspicat cuvîntul. Nu e prima dată cînd contextul istoric îngăduie zăbavnic poporului român să-şi arate adevăratul său chip, să-şi pronunţe cu limpezime, chiar dacă în ultimul ceas, adevăratul său mesaj. In ce priveşte programul politic al Frontului Salvării Naţionale, se constată cu satisfacţie că, învăţînd şi din experienţa uneori dramatică a ţărilor vecine şi prietene ,România păşeşte cu îndrăzneală (vezi proclamarea din primele ore ale revoluţiei, a pluripartitismului şi a altor principii democratice avansate, ca şi decretele care au urmat, dar şi cu prudenţă justificată, cercetînd atent locul pe care urmează a pune piciorul şi avînd grijă să nu se cufunde sub plaurul înşelător. Noul an trebuie să prefacă tot mai profund societatea românească. Aşa-numitul „socialism multilateral dezvoltat“, care nu însemna în fond decît scoaterea ţării la mezat prin programe economice absurde în diletantismul lor, profund nerealiste, de fapt falimentare, trebuie să se transforme şi se transformă sub ochii noştri într-o lume a calmului vieţii de toate zilele, determinat de un tot mai organic sentiment al securităţii sociale şi economice. Sigur, sunt şi întrebări preocupante : după mai bine de jumătate de veac totalitarist, ne aşteaptă în primăvară primele alegeri pluraliste cu adevărat libere. Vom putea opta nu între doi aşa-zişi candidaţi ai unui singur partid, ci între numeroşi competitori ai (Continuare în pag. 19) ATENEU Literatura dizidentei Varlam SALAMOV Ultima bătălie a comandantului Pugacev ÎN ACEST NUMĂR : • PENTRU MAI BINELE ȘCOLII ROMÂNEȘTI • EMINESCIANA • CANTONUL DE VÎNÂTOARE • Pagini cenzurate : ANA BLANDIANA, ANDREI PLESU, STEFAN AUGUSTIN DOINAS, MIRCEA ELIADE, RABINDRANATH TAGORE • Inedit: MARIUS ROBESCU, SORIN TITEL • Orizont teatral: IASI, CLUJ-NAPOCA • PERSONAJE ALE MUZICII UNIVERSALE • Nicolae Manolescu : POEŢI DE LA 1800 • Interviu cu SOFIA VICOVEANCA • VALORI ROMÂNEŞTI — VALORI UNIVERSALE — PETRE BOTEZATU • Dezbatere „Ateneu“ . DESPRE COMPETENŢĂ © Arhiva : ELISABETA ISANOS ® Eugen Simion : JURNAL © MAPAMOND CULTURAL ® 24 IANUARIE 1859 Unirea Principatelor Române Ziua de 24 Ianuarie 1859 s-a înscris de-a pururi în conştiinţa poporului român In acea zi, pe care contemporanii au numit-o „Ziua cea mare a veacului“, prin reunirea tronurilor lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, prin Unirea Moldovei cu Muntenia, s-au pus bazele trainice ale statului naţional modern român. Drumul pînă la 24 ianuarie 1859 a fost lung şi anevoios. Temeiurile Unirii din 1859 veneau din adîncurile istoriei poporului român. Coloanele edificiului măreţ, reprezentînd statul modern român, urcau din rădăcini şi izvoare adinei, din unitatea milenară etno-culturală, din unitatea de teritoriu şi a structurilor economico-sociale, din permanentele legături comerciale şi politico-culturale dintre românii de pe întreg cuprinsul vechii Dacii. Unitatea românilor a fost o realitate încă înaintea organizării statale. N. Iorga spunea că anterior secolului al IX-lea „a existat fără îndoială o unitate politică a românilor, o viaţă politică comună, fără să fi existat un stat românesc“, fapt demonstrat de rezultatele cercetărilor istorico-arheologice, în întreg teritoriul carpato-danubiano-pontic. Aşezaţi în calea tuturor răutăţilor, împrejurările nefavorabile i-au împiedicat pe români să se constituie, dintr-un început, într-un singur corp politic, într-un singur stat românesc. Dar gîndul unirii, în fapt al reunirii, nu i-a părăsit nicicînd în lupta pentru unire cultura a jucat mereu rolul de catalizator. Relevînd importanţa pe care a avut-o cultura în închegarea unităţii naţionale, istoricul I. Lupaş arăta că „a urmat după luptele voievozilor, îndelungatul război al condeielor, al muncitorilor cu tiparul, al cronicarilor şi al preoţilor cărturari, al poeţilor şi predicatorilor, care timp de peste trei sute de ani au frământat necontenit sufletul neamului, l-au trezit, l-au lămurit prin scrisul lor, l-au înălţat şi l-au întărit prin descoperirea amintirilor unui trecut de glorie, accentuînd cu neîntreruptă stăruinţă că moldovenii şi muntenii şi ardelenii, fiind de aceeaşi origine, formează un singur neam". In contextul împrejurărilor din anii 1856—1858 lupta pentru Unire s-a intensificat. Prin numeroase acte de adeziune românii îşi exprimau dorinţa de unire, zisa de exemplu, într-un memoriu, din 8 iunie 1856, în numele populaţiei judeţului Bacău, se spunea : „Noi sîntem hotărîţi din toată inima pentru Unirea Principatelor şi iarăşi pentru Unirea Principatelor“. în Adunările ad-hoc, de la Iaşi şi Bucureşti, din toamna anului 1857, care prin componenţa lor au fost între cele mai democratice adunări reprezentative din Europa acelor vremi, s-a exprimat clar dorinţa de „Unire a Principatelor într-un singur Stat, sub numele de România“, a locuitorilor de la răsărit şi sud de Carpaţi. După veacuri de umilinţă, în aceste adunări s-au auzit şi vocile ţăranilor, în Adunarea Moldovei, ţăranii, „talpa ţării“ cum îi numea M. Kogălniceanu, printr-o propunere subscrisă de toţi deputaţii pontaşi, în frunte cu legendarul Ioan Roată, între semnatari fiind şi Ion a Babei din Blăgeşti—Bacău, făceau un aspru rechizitoriu la adresa asupritorilor, arătînd „că pînă în ziua de astăzi toate sarcinile cele mai grele numai asupra noastră au fost puse, şi mai de nici unele bunuri ale ţării nu ne-am îndulcit... cîtu-i Dunărea de mare şi largă curge fiul sudorilor noastre... laptele de la gura copiilor noştri de multe ori cu nedreptul ni s-a luat“, cerînd în (Continuare în pag- 17) S-a scurs, fără îndială, un timp îndelungat între începutul şi sfîrşitul acestor evenimente, căci, în Marele Nord, lunile valorează cît anii, atît de mare este experienţa pe care o dobîndeşti în acest răstimp. Chiar şi statul recunoaşte acest lucru fiindcă măreşte salariile oficiale şi acordă mai multe avantaje celor care muncesc aici. în acest ţinut al speranţei, altfel zis al zvonurilor, al conjuncturilor, al presupunerilor şi ipotezelor, orice eveniment se învăluie în legendă cu mult înainte ca raportul şefului local privind acest eveniment să ajungă pe biroul autorităţilor superioare. Unii povestesc că într-o zi, unui grangur care trecea în inspecţie, plîngîndu-se că activităţilor culturale din lagăr şchioapătă de ambele picioare, comandantul Pugacev, responsabil cu acest sector, îi răspunse ştabului : — Nu vă temeţi, cetăţene-şef, pregătim unul din acele spectacole care va face mare vîlvă în toată regiunea Kolyma. S-ar putea începe această povestire cu raportul chirurgului Brode venit pentru o misiune urgentă de la spitalul central la locul operaţiunilor. S-ar putea, tot aşa, începe cu scrisoarea deţinutului Iaşka Rusen, infirmier internat în spital — scrisoarea era scrisă cu mîna stîngă, umărul drept fiindu-i străpuns dintr-o parte în alta de un glonte. Sau prin a cita povestirea doctoriţei Potanina, această femeie care nu văzuse şi nu auzise nimic fiindcă lipsea în momentul evenimentelor. Această lipsă a fost chiar calificată drept fals alibiu, drept lipsă criminală de acţiune sau nu mai ştiu prin ce alt termen al limbajului juridic. Arestările din anii treizeci loveau în oameni la întîmplare ; ei erau victimele falsei şi oribilei teorii care afirma dezlănţuirea luptei de clasă pe măsură ce socialismul se întărea. Oamenii de ştiinţă, profesorii, militanţi ai partidului, militarii, inginerii, ţăranii şi muncitorii care umpleau închisorile pe vremea aceea, nu aveau în ei nimic definitiv pentru, în afară de o doză de probitate şi naivitate, pe scurt, calităţi care atunci uşurau acţiunea de întemniţare a „justiţiei“ în loc să o împiedice. Absenţa vreunei idei hotărîte în stare să-i unească reducea la extrem rezistenţa morală a deţinuţilor. Aceştia nu erau nici duşmani ai puterii, nici criminali de stat, şi condamnaţi să moară, n-au înţeles niciodată pentru ce trebuiau să dispară. Amorul propriu, ura nu avea nici un sprijin. Dezbinaţi piereau în marele deşert alb al Kolymei, seceraţi de foame, de frig, de munca silnică, de bătăi, de boli. învăţară foarte repede să nu ia niciodată apărarea tovarăşilor lor, să nu sprijine pe nimeni. Era exact ceea ce-şi dorea administraţia lagărelor. Sufletele celor care reuşeau să supravieţuiască erau complet distruse şi corupte şi trupurile lor nu aveau puterea necesară muncii fizice. După război, vapoare mari au venit unul după altul, debarcînd în Kolyma pe cei întorşi în patrie din Italia, Franţa, Germania. Mulţi dintre ei, ofiţeri, soldaţi, piloţi, cercetaşi, dobîndiseră în timpul războiului cu totul alte obiceiuri şi trăsături de caracter: curaj, gust al riscului, şi nu credeau decît în armele lor. Administraţia lagărelor, obişnuită cu resemnarea angelică şi supusă a pretinşilor „troţkişti“, îşi continua existenţa liniştită şi nu mirosea nici un pericol. Noii veniţi îi întrebau pe „băştinaşii“ supravieţuitori: — De ce mîncaţi supa şi terciul la cantină, dar aduceţi pîinea în baracă ? De ce nu mîncaţi ca toată lumea supa cu pîine ? Strîmbînd din gurile cu buze vinete, guri ştirbe din cauza scorbutului, băştinaşii răspundeau : — Peste cincisprezece zile veţi înţelege şi toţi veţi face la fel. Cum să le explice că ei încă nu ştiau ce-i foamea, adevărata foame care durează ani, care-ţi fringe voinţa şi că este imposibil să te lupţi cu nevoia irezistibilă de a-ţi prelungi pe cît cu putinţă înghiţitura în baracă, în faţa unei străchini cu apă fiartă (zăpadă topită fără gust), să mesteci în culmea fericirii, fărîmă de fărîmă aproape sugînd g raţia de pîine. Printre noii veniţi erau totuşi cîţiva care nu dădeau din cap cu dispreţ. (Continuare în pag. 20) „„CEA DINESCU, K»N UV.”