Ateneu, 1996 (Anul 33, nr. 1-12)

1996-01-01 / nr. 1

MIRCEA Dim­ESCU: «Suntem poluaţi de politică» O întâlnire cu poetul Mircea Dinescu este, întotdeauna, un eveniment. Prilejuită de "Zilele cărţii - cărţile zilei"* - manifestare organizată, în noiembrie 1995, de Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Bacău şi Centrul Judeţean al Creaţiei Populare - întâlnirea redacţiei “Academiei Caţavencu” (Mircea Dinescu, Florin Iaru, Ioan Groşan, Dinu Adam) cu profesorii şi elevii Liceului “George Bacovia” din Bacău, proiectată a fi un dialog pe tema “Literatura română în perioada de tranziţie”, după o succintă prezentare a poeziei dinesciene făcută de profesorul Grue Piticar, s-a transformat, aşa cum era de aşteptat, într-un deosebit de interesant expozeu al directorului acestui interesant şi atractiv săptămânal. Mircea Dinescu, cu obişnuita-i dezinvoltură, s-a înscris pe lungimea de undă a ascultătorilor săi, “zugrăvind”, cu pastă groasă sau în acvaforte, câteva dintre aspectele discutabile ale actualităţii noastre culturale şi politice, cu aer provocator şi incisivă ironie, cu răsfăţ şi goliardie, cu fulguraţii de personalitate, dar fără morgă, pedantism sau vanitate, momentele efervescente create de acest “poet al Poeziei” fiind de-a dreptul memorabile. Vasile CIOBANU­ - "Altfel îndrăznesc eu să numesc viața,/ acea caznă fertilă a obiectelor/ de a deveni altceva decit sunt" Din păcate, întâlnirile noastre cu cititorii, nu numai ale mele, s-au cam rănit după Revoluţie, pentru că noi am fost nevoiţi, într-un fel, să fim altceva decât suntem. Şi nu numai noi, scriitorii, în general, marea majoritate a populaţiei României încearcă să fie altceva decât are vocaţie sau decât ceea ce îi place să facă, şi asta e, poate, dram­a noastră. Există în Bucureşti un balerin care nu mai face balet, dar care şi-a deschis o cofetărie, scriitori care au devenit oameni de afaceri, negustori, ingineri care sunt vânzători la un magazin de produse alimentare... Cred că şi Bacăul posedă asemenea personaje care sunt altceva decât ceea ce ar fi trebuit să fie şi acesta este, poate, lucrul cel mai trist care se întâmplă în ţara asta! "Unii de-abia aşteaptă să mă vadă plutind­ ca Ofelia cu o coroniţă de ziare pe cap" Am fost prezentaţi de domnul profesor - desigur, am înţeles omagiul­­, drept nişte "nebuni", într-adevăr, există şi doza de "nebunie". De altfel, trebuie să vă spun că am avut surpriza, la câteva zile după Revoluţie, să apară, în biroul meu de la Uniunea Scriitorilor, o bătrână care s-a uitat un sfert de oră la mine, m-a înconjurat şi mi-a spus: "- Maică, tu eşti Mircea Dinescu?" Zic: "- Da." "-Pai, văd că arăţi ca un om normal?!... Când te-am văzut la televizor cum făceai, atunci pe 22, am zis: Doamne, a fugit un nebun şi au venit alţii!"... între timp, încercăm să ne norma­lizăm, deşi şi nebunia are doza ei de importanţă. Numai că, din păcate, mulţi dintre noi ajungem mai greu să fim ceea ce eram mai înainte, mă refer la faptul că ne apropiem mai greu de foaia albă de hârtie... E greu să mai fii poet într-o societate în care acesta, de fapt, nu-şi mai găseşte rostul!... "Nu ţi-e uşor să înţelegi­ că poezia nu mai are nevoie de hîrtie/ că un glonţ se face mai auzit decît o carte" Poetul nu mai e, ca pe vremuri, un mit în România, într-o ţară unde nu exista o presă liberă, decât cele câteva ziare oficiale, în care apăreau aceleaşi articole, şi unde nu exista decât un singur post de televiziune (de două ore, dacă vă amin­tiţi?), literatura care se ocupa cu ficţiunea era citită cu o curiozitate ieşită din comun. Erau cozi şi la magazinele de came, unde nu se găsea came, dar şi la librării, pentru că oamenii căutau în literatura de ficţiune aluzii la realitate. Şi, într-adevăr, umblam cu şopârle în versuri, prozatorii scriau parabole despre realitatea în care trăiam cu toţii şi păream un soi de zei. între timp, au apărut atâtea posturi de televiziune, a năvălit literatura de consum, viaţa a căpătat altă culoare şi trepidaţie, au apărut oamenii politici­­senatorii, deputaţii­­, iar scrii­torul devine deja un personaj ridicol... Să nu vă închipuiţi că, atunci când trecea Bacovia prin Bacău, se oprea lumea pe stradă şi năvălea peste el: "Uite-l pe Bacovia!"... Sigur că el era un mit în cărţile de istoria literaturii, dar şi acolo s-au făcut mari erori. în presă, de exemplu, în nu ştiu ce ziar a apărut ştirea că "...George Bacovia care a murit în...", adică era dat mort, deşi poetul traia. Domnul profesor vorbea despre morţi. E o tradiţie în literatura noastră. Dacă vă amintiţi, în scrisorile lui Ghica, în perioada ciumei, când se adunau morţii de pe străzi, cioclii îi îngropau pe unii înainte ca ei să moară definitiv. Există un raport al unui cioclu către şeful lui: "Domnule comandant, în ziua cutare, am strâns 20 de morţi, dar n-am putut îngropa decât 19, fiindcă unul a fugit şi nu l-am mai putut prinde". Cam aşa-i şi situaţia noastră. Pe noi nu ne-au putut prinde! încă ne mai plimbăm prin România... "Multă vreme am crezut că poezia doarme sub aripa cocostîrcului" Am venit şi cu pretextul acestui ziar, "Academia Caţavencu", pe care, probabil, unii dintre dumneavoastră îl știți. Un ziar de satiră politică, unde eu, din poet, sensibil, am devenit un pamfletar păgubos. Mă gândesc, câteodată, ce poluat sunt eu ca artist! Faptul că trebuie să reflectez o săptămână întreagă ca să scriu un articol la "Academia Cațavencu", în loc să visez fete drăguţe sau, ştiu eu?, ceva de dincolo de Univers, mă culc cu Văcăroiu în gând şi mă scol cu Văcarul... Suntem poluaţi de politică într-un hal atât de mare, încât şi drama noastră de scriitori, de fapt, are legătură cu viaţa politică din România Eu aş fi preferat să stau undeva retras, în stuf, pe undeva în Deltă, să pescuiesc şi să scriu poeme romantice. Nu pot, din păcate, şi sigur că ar fi o formă de laşitate să mă retrag şi să-mi scriu poeziile mele, şi să mă fac că ignor realitatea. Şi înainte m-am iluzionat cu ideea că literatura e o formă de rezistenţă!... Era o formă de laşitate acea rezistenţă prin cultură, adică însemna să-ţi bagi ca struţul capul în nisip, să te faci că nu vezi în jur şi să-ţi scrii poezelele şi articolele critice, şi să ignori mizeria de pe stradă, frigul din case, frica din oameni şi din noi... Dar aşa şi cizmarul a făcut rezistenţa prin împunsătură, şi-a bătut tălpile la pantofi... Şi ţăranul a făcut rezistenţă prin agricultură... Şi profesorii au făcut rezistenţă, într-un fel şi mai mare, că au predat elevilor literatura adevărată, să zicem!... Or, să nu ne iluzionăm!... "Pierdut Academia Română pe Calea Vict­oriei, găsitorului bună recompensă" ! Ne-am gândit că e nevoie de un ziar precum "Academia Cațavencu". Titlul, desigur, e ironic la adresa Academiei Române. Din păcate, Academia Română nici nu trebuia să fie ironizată de noi, fiindcă se ironizează singură. Premiile Academiei Române!... S-au dat 50 de premii, fiecare de treizeci de mii de lei; prin valoarea lor, mi s-a părut a fi una dintre cele mai groteşti premieri din România. Cu treizeci de mii de lei, la ora asta, poţi să iei taxiul de la capătul Bucureştiului, dacă locuieşti acolo, şi să te duci să-ţi ridici premiul, şi să fii nevoit să ceri cuiva împrumut ca să te întorci acasă... Apoi, Academia Română încă nu şi-a exclus preşedintele de onoare, pe Ceauşescu; n-a avut loc, încă, o şedinţă oficială unde să se spună: "Domnilor, pe preşedintele de onoare al Academiei Române îl dăm afară post-mortem!" Nu, nu s-a întâmplat acest lucru!­­Ceauşescu este încă preşedinte de onoare la Academia Română!... "Dulce naivitate/ să crezi că poezia poate face lumea mai bună" Din "Democraţia naturii" o să vă citesc o poezie, pe­ care am scris-o pe vremuri: "Scurt reportaj, în sprijinul profesorului de limba română care cere mai multe ore de predare pe săptămână". Am scris-o într-un oraș din Moldova... Am avut o întâlnire cu profesorii acolo, eram un grup de scriitori de la Uniunea Scriitorilor, cu George Macovescu, preşedintele de atunci al Uniunii şi, printre altele, mulţi profesori mi s-au plâns că se reduc orele de predare la limba română în liceu, în timp ce orele de atelier, de săpat prin curte, de cules porumbul creşteau îngrijorător. Şi drama lor era: "Domnule, încep să vorbească copiii cam alandala, adică îşi pierd legătura cu limba literară". în urma acestei vizite, toţi scriitorii care am fost acolo trebuia să scriem nişte reportaje despre marile realizări din oraşul... Şi eu zic: "Domnule, hai să scriu un scurt reportaj despre cam ce-am auzit". Şi-am scris acest reportaj. Cenzura, când a văzut acolo "Scriitorii în inimi, miezul fierbinte al realităţii, şi slăvesc patria şi partidul"!... Şi a apărut poezia asta. La pagina aia nu s-au mai uitat cenzorii de la Ministerul Culturii şi, după ce a apărut, a ieşit cu mare scandal. Sigur că dumneavoastră poate că o să vă pară depăşită poezia, dar atuncea a avut un efect năpraznic. îmi amintesc că mulţi profesori mi-au scris că au decupat poezia şi au afişat-o în cancelarie. Ba chiar cineva mi-a spus: "Domnule Dinescu, aţi văzut că nici după ce a apărut poezia dumneavoastră nu s-a realizat...?" Eu m-am speriat. M-am gândit, domnule, dacă oamenii aşteaptă ca poezia să le schimbe soarta, e destul de dramatic... "Ce-o să ne facem, Doamne, cântatu-i tot mai scump" Acuma, o poezie cu aluzii ,la realitate devine ridicolă, când poţi să citeşti în ziar o înjurătură directă la preşedintele statului. Adică vreau să spun că această combustie internă a poeziei de dinainte, cu aluzii politice, s-a terminat. Există o derută, apropo că vorbim de literatura de tranziţie, nu numai a scriitorului, la care aluzia nu mai e atât de importantă ca pe vremuri, dar şi o derută a cititorului, în acelaşi timp. Fiindcă, în România, o carte a devenit obiect de lux, cartea de literatură nemaifiind accesibilă omului de rând. Taică-meu era lăcătuş mecanic; eu m-am născut într-o casă unde nu exista, în afară de Biblia lui tata mare, nici o carte, în 1960, pe vremea lui Gheorghiu-Dej deci, s-a dat un soi nu de decret, ci de obligaţie ca muncitorului să i se retragă o sută de lei din leafă şi cu un bon te duceai la librărie şi cumpărai cărţi. Pe vremea aia, o carte costa între 3 şi 5 lei, deci cu o sută de lei se cumpărau douăzeci şi ceva de cărţi. Şi eu am fost cu maică-mea la librărie şi am cumpărat cărţi. Şi aşa a apărut în cămăruţa mea de la Slobozia prima bibliotecă. Or, o bibliotecă a ţinut de cald pe vremea când în România nu mergeau caloriferele!... Vreau să spun că acuma generaţia dumneavoastră este în pericol ca să nu mai aibă acel perete călduros, decât dacă este moştenit. Eu am întâlnit un miliţian care, văzându-mă cu o carte de Mircea Eliade în mână, pe stradă, acum vreo zece ani, îmi zice: "Mircea Eliade? Unde s-a băgat, domnule, Mircea Eliade?"... Această dramă cu preţul cărţii e marea greşeală a celor care sunt la conducerea României! Scumpind, artificial, hârtia de ziar, începând din 1991-1992, în speranţa că presa de opoziţie se va prăbuşi crescând preţul ziarului foarte mult, de fapt, prin ricoşeu, s-au scumpit cărţile de literatură. Şi acuma, într-adevăr, nu văd un elev dintr-o familie modestă, cum au fost părinţii mei, care să-şi permită să intre în librărie de două ori pe săptămână, cum puteam să-mi permit eu, băiat sărac, să-şi cumpere o carte care-i place!... E clar că generaţia dumnea­voastră şi a celor mai mici ca dumnea­voastră este obsedată de computer, de cele şapte posturi de televiziune, de video-casetofon, e normal, dar cartea, cum să spun?, e mijlocul, medica-­­­mentul cel mai important într-o ţară , unde şi medicamentele sunt scumpe. Şi e salvatoare pentru formarea unui om!... IANUARIE 1996 ateneu PAG.3

Next