Biserica şi Şcoala, 1939 (Anul 63, nr. 6-52)
1939-02-05 / nr. 6
Pag. 42 BISERICA ŞI ŞCOALA Nr. 6, 5 Februarie 1939 pârât zguduită şi lămurită. Este deci nevoe de o spovedanie individuală la soldat. Păcatele ostăşeşti deşi sunt bine cunoscute, aceasta nu înseamnă că n’ar fi nevoe de o individualizare a răspunderii lor. Unii duhovnici au constatat cu mâhnire, că soldaţii stăteau în faţa lor „drepţi“ şi la o distanţă de câţiva metri, dând acelaşi răspuns de şablon: „Nu am făcut. Nu am păcătuit. Nu mă simt vinovat“. Aceste suflete au rămas închise, poate de teama că duhovnicul o să-i denunţe superiorilor pentru păcatul mărturisit. Sunt neajunsuri, cari se pot schimba prin tactică pastorală. Amintim cele de mai sus cu dorinţa de a da de gândit nu numai preoţilor din parohie şi confesorilor militari, ci şi tuturor acelora cărora le zace la inimă starea sufletească şi viitorul scumpei noastre armate, care este reazămul nădejdilor şi al siguranţei noastre. Dăm aci un mănunchiu din dezideratele exprimate de preoţii-duhovnici, cari au spovedit pe soldaţii din garnizoana Arad: a) înainte de spovedire şi împărtăşire tuturor soldaţilor să li se ţină cuvântări de pregătire pentru aceste sfinte taine. b) Premilitarii să se spovedească şi împărtăşească de 2 ori la an la preoţii din comuna lor. Practica aceasta va schimba apoi situaţia actuală de ignoranţă din armată în cele sfinte. c) Preoţii parohiali să spovedească şi să împărtăşească în satul lor pe recruţii ce pleacă la armată. d) In fruntea soldaţilor să se spovedească şi împărtăşească totdeauna şi ofiţerii şi gradaţii. e) Spovedirea soldaţilor să se facă în grupuri cât mai potrivite, ca fiecare preot-duhovnic să aibe timp măcar 5—10 minute de a se ocupa de fiecare penitent. f) Spovedirea să se facă cu penitentul în genunchi, sub patrafir, pentru a nu fi stânjenit la mărturisirea păcatelor privindu-i preotul în faţă. g) îndată cu începerea postului Paştilor să se înceapă şi pregătirea soldaţilor din garnizoană pentru primirea sf. taine. h) In ziua spovedirii soldaţii să nu fie duşi la instrucţie, ci să se petreacă acea zi în biserică, în rugăciune. Să li se dea răgaz şi după sfânta împărtăşanie. i) înjurătura să fie scoasă din cazărmi. * Multă vreme nu mi-am putut da seamă ce înseamnă în istoria eroismului român noţiunea de „Mărăşeşti*. Să fie oare numai vitejia piepturilor goale în faţa armelor iscodite de cea mai desăvârşită tehnică? Un general invalid mi-a destăinuit enigma: Mărăşeştii a fost efectul unei împărtăşiri. Soldaţii, spovediţi şi împărtăşiţi, s’au aruncat în luptă cu puteri supranaturale. Biserica neamului este datoare să pregătiască şi să vină treaz duhul Mărăşeştilor în fiecare soldat român. A. C. „Răspuns bun la înfricoşatul judeţ...“ — Meditaţie. — de pr. Gh. Perva. Va veni într’o bună zi, ca turul, şi ceasul întrebărilor şi al răspunsurilor, cu cari se va încheia istoria omenirii. Lumea are prea multe culmi şi măreţii, spre a nu avea şi coborâşuri şi soroace neîndurate. In ziua aceea, Domnul Hristos, înconjurat de sfinţii îngeri, va aduna înaintea Sa toate neamurile şi va face judecata. Va pune deadreapta Sa pe hrănitorii flămânzilor, pe îmbrăcatorii goilor, pe primitorii străinilor şi le va zice: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia...“ Deastânga, va pune pe învârtoşaţi cu inima, pe nepăsători, pe îndoielnici, pe cei cari vreau să li se ierte greşaiele pentru temeiuri şi deducţiuni omeneşti. Acestora, le va zice: „Duceţi vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic“.. Dipticul blând şi îngrozitor: „Veniţi binecuvântaţii“, „Duceţi-vă blestemaţilor“ e o sancţionare a îndoitei învăţături: „Iubiţi-vă unii pe alţii, cum v’am iubit Eu“. „Dacă Mă iubiţi, ţineţi poruncile Mele“. Pentru ce o judecată generală ? „Creştinătatea — zice acedemicianul şi filosoful Sertillange, în cartea Catechismul necredincioşilor — nu e o religie indvidualistâ, ci socială , o comuniune. Şi de vreme ce lucrarea lui Hristos e o viaţă comună, comună trebue să-i fie şi silinţa şi rezultatul. Totul ne priveşte pe toţi, fiindcă suntem în societate spirituală. De aceea, nimic din ceea ce face fiecare din noi, din ceea ce cugetă, doreşte ori plănuieşte, nu e fără însemnătate pentru Biserica universală, nici fără urmări asupra mersului Ei. Chemaţi împreună, cârmuiţi de aceeaşi putere, însă în stare de a înrâuri nespus de mult unii asupra altora, cu voie ori fără voie, avem un drept mutual la adevăr, sub privirea marelui judecător“. Pentru temeiuri binecuvântate, veacurile adună şi păstrează tainele; odată şi odată însă, trebue să-şi deşerteze şi ele comorile înaintea adunării universale. Dacă e adevărată zisa învăţaţilor cu privire la rânduiala fizică, după care „Nimic nu se pierde, ci totul se transformă'', de ce, oare, să nu fie adevărată şi să nu se împlinească şi prorocia Mântuitorului : „Nimic nu este ascuns, care să nu ajungă cunoscutu? Aici pe pământ, păcătosul, din cauza orbirii sufleteşti, nu se cunoaşte niciodată aşa cum e în realitate. Tot aşa apoi, din cauza prefăcătoriei şi a vicleşugului, nu e cunoscut de către semenii lui, decât pe jumătate. In ziua aceea, păcătosul sa va cunoaşte