Gimnasiului Publicu Romanu, Brád, 1908
I. Noţiuni de poezie poporală. De Dr. Traian Suciu, prof. în anuarul din 1905/6 am scris partea primă a studiului meu cu titlul de mai sus, în general despre poezia poporală, mai ales despre cea românească, în special despre doină şi strigătură; în anul următor m’am ocupat cu baladele, colinzile, oraţiile de mintă, bocetele şi descântecele româneşti. A mai rămas, ca de data asta să amintesc ceva despre satire, ghicitori, jocuri de cuvinte, jocuri de copii, ca să fie completă partea, care tractează genurile versificate ale poeziei poporale nescrise, apoi să mă ocup puţin cu partea în proză a poeziei nescrise (poveşti, legende, snoave, decesuri, proverbe), cât şi cu poezia poporală scrisă. Ca adaus la acest tractat amintesc ceva şi despre poezia poporală macedo- şi istro-română, precum şi câteva traduceri din poezia noastră poporală, în limbi străine. Satire poporale. Ghicitori. Jocuri de cuvinte. Jocuri de copii. Satirele poporale au ajuns la o însemnătate mai mare în literatură mai ales de atunci, de când a prelucrat câteva dintre ele. Speranţă, în versuri meşteşugite, ce-i drept, dar în spirit şi limbaj poporal. El le zice anecdote poporale. Poporul român e popor de vieaţă şi plin de spirit, îi place să râdă pe socoteala altora, mai ales a străinilor, a celor de altă «lege», ori din alt sat, din altă ţară. Unele satire se cântă, altele — cele cari i-au la refec pe Ţigani şi pe jidani — se recitează numai: «Scopul fiecăreia e să glumească şi să biciuiască cu humor pişcător defecte şi apucături rele atât de-ale persoanelor singuratice, cât şi de-ale popoarelor, cari sunt în atingere cu Românii» (v. introducerea la «Satire poporane române» de S. Fr. Marian, București 1893). Marian le numește «satire», numai fiindcă n’a găsit o numire mai corespunzătoare.*