Gimnasiului Publicu Romanu, Brád, 1908

I. Noţiuni de poezie poporală. De Dr. Traian Suciu, prof. în anuarul din 1905/6 am scris partea primă a studiului meu cu titlul de mai sus, în general despre poezia poporală, mai ales despre cea românească, în special despre doină şi stri­­gătură; în anul următor m’am ocupat cu baladele, colinzile, oraţiile de mintă, bocetele şi descântecele româneşti. A mai rămas, ca de data asta să amintesc ceva despre satire, ghicitori, jocuri de cuvinte, jocuri de copii, ca să fie completă partea, care trac­tează genurile versificate ale poeziei poporale nescrise, apoi să mă ocup puţin cu partea în proză a poeziei nescrise (poveşti, legende, snoave, deces­uri, proverbe), cât şi cu poezia poporală scrisă. Ca adaus la acest tractat amintesc ceva şi despre poezia poporală macedo- şi istro-română, precum şi câteva traduceri din poezia noastră poporală, în limbi străine. Satire poporale. Ghicitori. Jocuri de cuvinte. Jocuri de copii. Satirele poporale au ajuns la o însemnătate mai mare în literatură mai ales de atunci, de când a prelucrat câteva dintre ele­­. Speranţă, în versuri meşteşugite, ce-i drept, dar în spirit şi limbaj poporal. El le zice anecdote poporale. Poporul român e popor de vieaţă şi plin de spirit, îi place să râdă pe socoteala altora, mai ales a străinilor, a celor de altă «lege», ori din alt sat, din altă ţară. Unele satire se cântă, altele — cele cari i-au la refec pe Ţigani şi pe jidani — se recitează numai: «Scopul fiecăreia e să glumească şi să biciuiască cu humor pişcător defecte şi apucături rele atât de-ale persoanelor singuratice, cât şi de-ale popoarelor, cari sunt în atingere cu Românii» (v. introducerea la «Satire poporane ro­mâne» de S. Fr. Marian, București 1893). Marian le numește «satire», numai fiindcă n’a găsit o numire mai corespunzătoare.­­*

Next