Buna Vestire, aprilie 1937 (Anul 1, nr. 33-57)
1937-04-01 / nr. 33
ANUL 1. No. 33 6 pagini 3 lei run UDEfI DE LUPTA // DOHAMIAfIA Directori, 1 Redacţia şi Administraţia: 1 „ ABONAMENTE: DRAGOŞ PROTOPOPESCU 1 BUCUREŞTI TELEFOANE Direcţia Administraţia 485.82 1 1 an Lei 7001 1 1 an Lei 500 TOMA VLADESCU I Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. Redacţia...................• 484.34 Comune urbane | 6 luni „ »0 | Comune rurale j | luni „ 250 Joi I Aprilie 193] D. Vaida a triumfat Rezultatul de până acum al alegerilor judeţene constitue un triumf surprinzăor al partidelor naţionaliste. Se poate ca până la urmă acest rezultat să se afle alterat. O concluzie se impune însă de pe acum: bătălia a fost cîştigată de naţionali-creştini pe deoparte, de vaidişti pe de alta. Din aceste alegeri international-ţărăniştii bateau monetă de guvernămînt. Cîte pertractări, cite transacte! In cele din urmă Dr. Lupu pune la cale frontul popular, care i-a reuşit formal, şi în parte. Era maxima virtuozitate a tribunului de apururi beat al democraţiei integrale. Numai de pe urma casei dăruite d-rului Lupu de tribul lui Sein, Chain şi Jafet, — sensibil mizeriei pe care acesta o duce la Athénée Palace, şi convins că injectată glorie a comunismului deghizat oricît de triumfător în vieaţa politică, va ajunge poate odată la putere, dar nu va ajunge niciodată să-şi plătească datoriile — se conta pe un ecou care să ducă faima tribunului cel puţin dincolo de bălţile Brăilei. Pe de altă parte, serbarea jubileului de 30 de ani de ţurci şi mititei in părţile istorice ale Huşilor, avea menirea să refacă gloria gastronomică a doctorului în ţinuturile încă răsunătoare de isprăvile lui Ştefan cel Mare. Şi astfel, cu Muntenia într’un buzunar şi Moldova în celălalt, Dr. Lupu avea să se prezinte iar în om al situaţiei, aşa cum numai în 1919 istoria bolnavă îl declarase ca exponent popular al «muncitorimei spoliate de ciocoi», pentru ca șapte ani mai tîrziu să ni-l arate valet — chiar la Muncă — al ciocoiului Brătianu... Conducător al unei bătălii ce are împotriva sa pe chiar tineretul propriului său partid, Dr. Lupu din această mascaradă dacă nu se va alege gonit cu ouă de Paşti de singurii băeţi curaţi pe care-i mai are democraţia, se va alege cert insultat de vecinătatea canaliei cu blazon, Grigutză Filipescu, şi debordat de urna de voturi care nu-i mai poate digerea sughiţurile demagogice. Dacă dezastru politic şi moral înseamnă rezultatul alegerilor judeţene pentru internaţionali-ţărănişti, care e situaţia în lagărul advers? De naţionali-creştini nu trebue să ne mirăm. Popularitatea acestui partid, luminat de figura istorică a lui A. C. Cuza şi dus la destine active de curajul şi viziunea lui Octavian Goga, trebuia să ajungă la succese ca cel din Dolj sau Soroca, în judeţul acesta din urmă mai adăugîndu-se intervenţia fără greş iubitului de către românimea basarabeană senatorul Mumuianu. Dar dacă a fost un partid mai flegmatic în vreo luptă politică, a fost Vaidismul, de data aceasta. Adoptînd acea siguranţă istorică — uşor înviorată de ironie pe care însuşi şeful Frontului Romînesc o practică în toate spusele şi mai ales nespusele sale, partidul lui Numerus Valachicus sa prezentat la alegerile judeţene actuale — am spune — cu mina în buzunar. Cititi dările de seamă, bunăoară, ale întrunirei Frontului Romînesc de Duminica trecută, în culoarea de albastru a Capitalei. Cită ţinută, cită demnitate, faţă de deşănţata, de pildă, mascaradă de la Huşi! D-lui C. Angelescu — asul întrunirei — nu i s-a oferit nicio casă şi nimeni nu i-a inventat nici măcar douăzeci de ani de activitate politică, pentru a-i putea cinsti cu miei şi patricieni! Totuşi bătălia sa va fi cîştîgată categoric împotriva frontului Lupu- Titel-Grigutză, aşa cum la Romanati, la Brăila şi ’n atîtea alte părţi, votul s’a strîns elocvent, peste orice combinaţii şi sforării adverse, în favoarea vaidismului. Intre timp, peste vîlcele natale, Vaida Voevod îşi plimbă bavarez pipa cu care a afumat vreme de trei ani de zile atîta păr de lup şi atîţia perciuni exasperaţi. Şi ne întrebăm atunci care e secretul acestui triumf? Cum se face *că o ţară întoarsă ca o obrală de toată transpiraţia internaţional-ţărănistâ s’a hotărît întiia oară să nu mai cedeze demagogiei? E lozinca naţionalistă, împotriva ebrietăţei lupiste. E Numerus Valachicus împotriva numărului magnific de ţuici cu care un caraghios a băut pînă acum o tară. DRAGOȘ PROTOPOPESCU STEAGURI Tot la Huşi d. Mihai Popovici s’a arătat mirat că «oraşul nu s’a îmbrăcat în haini de sărbătoare scoţând Pretutindeni steaguri» pentru a primi pe d. dr. Lupu. Oare nu ştie d. Mihai Popovici că suntem sub stare de asediu şi că arborarea drapelului la care se închină dr. Lupu, drapelul roşu, este interzisă? Căci altfel tot centrul Huşului ar fi fost deja îmbrăcat în steaguri roşii şi alb-albastre! ORATORII Pentru inima oară la un banchet al lui Lupulică nu a luat cuvântul nici un jidan. S’au jenat?... sau poate au fost cenzuraţii ele Dimineaţa. OPERAREA LUI LUPULICĂ N’am căzut în «Dimineaţa» chestia cu casa de la Şosea donată de ovrei lui Lupulică al lor. Sau lucrurile de ruşine nu se fac în public? Cu riscul de a trăda secretul medical pot însă să vă spun că se duc acum pertractări între evreii donatori şi Lupulică. Donatorii mi-au cerut avizuldacă la vrâsta doctorului Lupu se mai poate practica o anumită operaţie... Altfel n’au încredere că nu-şi schimbă lupul părul... CUŞER ŞI TRIF La Huşi s’a făcut ori marele chiolhan anunţat de «Dimineaţa». Pravoslavnicul Lupu a cinstit cu vin şi cu miei fripţi pe bieţii ţărani, deşi era postul mare. La masa «domnilor» însă nu s’a servit nici raci nici friptură de porc şi nici o altă mâncare «trif». Aceasta din respect pentru religia unei mari părţi din oaspeţi şi a tuturor gazetarilor prezenţi. Chiar vinul a fost iCuşer». * Ne întrebam ieri dacă revizuirea Constituţiei pe care am putea-o numi timidă, adică o revizuire făcută într’un cadru politic apropiat de cel actual ,şi înainte ca să fi triumfat revoluţia naţională pe care o aşteptam, ar putea să prezinte vreun folos şi vreo eficacitate. In adevăr, este legitim de a exprima îndoeli în această privinţă. Se poate crede, cu aparenţă de dreptate, că o nouă Constituie care ar încerca să introducă nouile instituţii ale secolului numai pe jumătate şi care ar reprezenta un compromis şi o tranzacţie între stările de fapt de astăzi şi idealurile politice ale ţării noui şi tinere, ar putea duce la însăşi compromiterea acestor idealuri. Cele două instituţii fundamentale ale regimurilor noui sunt PARTIDUL UNIC şi CORPORAŢIILE. Dar cum s ar putea oare realiza o formă incomplectă şi înjumătăţită a acestor instituţii? In ce priveşte partidul unic, noua Constituţie ar putea, de pildă, să încerce favorizarea linei organizaţiuni naţionale unitare cum este UNIUNEA NAŢIONALA DIN PORTOCALIA, FRONTUL PATRIOTIC IN AUSTRIA, sau noul partid quasi totalitar înfiinţat sub directa oblăduire a Mareşalului Ridz Smygly în Polonia. Aceste partide reprezintă o creatuine oarecum artificială, întru cât au luat naştere prin voinţa a însăşi celor care deţin puterea iar nu, cum este partidul unic fascist sau naţional-socialist, printr’o creştere naturală într’o perioadă revoluţionară, cu mult înainte de triumful acestei revoluţii. Cu alte cuvinte, partidele unice constituite sub iniţiativa a însăşi conducătorilor statului sunt partide unice FĂCUTE IAR NU NĂSCUTE, pe când acelea care, după lungi ani de lupte grele, au creiat ele înşile regimurile noui, sunt partide unice NĂSCUTE IAR NU FĂCUTE. Aşadar o revizuire constituţională făcută într’un cadru apropiat de cel actual nu ne-ar putea duce — în cel mai bun caz — decât la cea dintâi soluţie, a unui partid unic de tipul celui constituit recent în Polonia. Am zis «în cel mai bun, caz», adica în cazul când revizuirea sar face de un guvern care—fără să reprezinte însăşi revoluţia naţională în mers — ar fi totuşi familiarizat cu ideile timpului. Bineînţeles că dacă revizuirea s’ar face de către partidul liberal într’o a doua legislatură de patru ani a sa, ea ar căpăta un caracter cu foil'danodin şi s’ar mărgini la câteva schimbări neesenţiale referitoare probabil la compoziţia Senatului. Dacă ea s’ar face însă de către alţii care aparţin mişcărilor naţionaliste şi pentru care există destule indicaţii în acest sens, atunci ea ar avea un caracter mult mai profund, potrivit comprehensiunei reale a acestora — pe care noi o cunoaştem — pentru spiritul timpului. * Or, cu toate că noi nu socotim ca o soluţie DEFINITIVA de-cât pe aceea a unui partid unic NĂSCUT IAR NU FĂCUT, nu socotim păgubitoare şi inoportună nici experienţa care s’ar face cu un partid unic constituit printr’o Uniune naţională improvizată. In adevăr, avan■ tagiile suprimării luptelor politice de partid şi a dezordinei sufleteşti pe care ele o antrenează sunt atât de mari, încât ţara, în acest nou regim tranzitoriu, ar respira de la început uşurată şi ar putea să aprecieze toate binefacerile păcii interne şi a unificărei politice. Departe de a constitui o compromitere a ideei partidului unic, o asemenea soluţie ar însemna o pregătire a lui ŞI O ÎNCURAJARE DE A SE MERGE MAI DEPARTE PE ACEASTA CALE. Acelaş lucru se poate spune şi despre orice încercare de a introduce în viaţa publică a noastră, ca factor de organizare şi de bună gospodărie, corporaţiile. Chiar dacă, la început, aceste corporaţii nu ar fi constituite în mod ideal şi chiar dacă le-ar lipsi factorul îndrumător şi educator pe care îl constitue un partid unic cu caracter de elită naţională verificată prin lupte, aceste corporaţii CU SINGURA CONDIŢIUNE CA SA PĂSTREZE IN COMPUNEREA SI IN CONDUCEREA LOR UN CARACTER HOTARAT ROMANESC, vor putea să dea, din prima clipă a funcţionării lor, bune rezultate. Se poate spune despre corporaţii ca şi despre partidul unic că chiar dacă ele nu ar apare, la început în forma lor ideală, totuşi virtuţiile lor ca institute sunt atât de mari încât ele sar validita împotriva tuturor imperfecţiunilor şi lipsurilor, cu care ar putea fi prezentate de un regim tranzitoriu. Trebue să înţelegem cu toţii buna funcţionare a statului, bazată pe alternarea succesivă la cârmă a partidelor politice, pe preponderenţa interesului electoral şi pe jaful şi obrăznicia clientelei electorale care tulbură buna funcţionare a statului, este atât de nenorocită încât ORICE ÎNDEPĂRTARE, CAT DE MICA, DELA SISTEMUL ACTUAL, SPRE FORME DE ORGANIZARE MAI UNITARE, MAI GOSPODĂREŞTI SI MAI RESPECTUOASE FAŢA DE INTERESUL PUBLIC CONSTRUE PENTRU ŢARA UN PAS ÎNAINTE, chiar când acest pas nu este atât de mare cât s’ar putea face dacă transformarea Statului ar fi radicală şi totală. Iată de ce, noi nu suntem împotriva unei revizuiri constituţionale făcută cu dorinţa sinceră de a încerca forme noui de ocârmuire şi de diriguire a treburilor publice şi aceasta chiar înainte ca să se producă acea revoluţie naţionalistă în care credem ŞI CARE VA VENI IN ORICE CAZ. Iată, de ce, departe de a constitui o întârziere şi o compromitere, o asemenea revizuire — făcută într’o lume veche de câţiva oameni cu gând şi suflet nou — poate să fie cea mai bună pregătire pentru ziua cea mare şi plină de soare care constitue singurul nostru ideal. P. S. — Dacă cetitorii noştri îşi vor manifesta interesul lor pentru aceste probleme vom păşi la expunerea treptată, în detaliu, a diferitelor chestiuni pe care le ridică o viitoare revizuire a Constituţiei. Q revizuiri de primă stupi de MIHAIL MANOILESCU Schitul de la Tg-Oersa Pentru intransigenţa naţională Amintirile sunt îndreptarul cel mai sigur şi cea mai bună călăuzi pentru ziua de azi. Ele asigură câteodată o anumită permanenţă a unor lucruri pe care ne-am legat să le păzim toată viaţa şi ne spun de foarte multe ori, ca o admonestare justă, erorile pe care poate nu le-am văzut totdeauna, trecând grăbiţi pe la atâtea răspântii ale unei foarte complicate vieţi. Amintirile ne adună totdeauna puţin din locurile unde suntem risipiţi, ne spun o şoaptă pe care o cunoaştem de mult, ne leagă de un trecut în care ne-am plămădit fiecare din noi — şi pe drumul acesta, aprins de tot focul nostru de la început, avem privilegiul să ne putem regăsi totdeauna aşa cum am fost, aşa cum trebue să rămânem, noi înşine şi întregi. Trecerea zilei ne consumă şi încearcă să roadă din fiinţa noastră, aducând câteodată pe tâmplele albe tristele renunţări ale vârstei.. Oamenii mari s’au păzit totdeauna de ele! Sunt metale vii, bronzuri uriaşe peste care zăpezile au nins fără să lase urme — pentru ca primăvara inteligenţei şi a inimii să reapară în fiecare an mai luminoasă, mai vie, cu o şi mai îndărătnică pasiune de viaţă. Când spun toate acestea, prietenii noştri pricep că eu am în faţă odată mai mult, ca de atâtea ori, chipul de grandoare a lui A. C. Cuza, că văd lângă el profilul dârz al lui Goga — şi că mă unesc par’că mai strâns, şi azi, cu magnificul lor acord. Nu mai puţin însă aceste visiuni, în lumina amintirilor de care vorbesc, mă obligă astăzi când sunt sigur că nu m’am grăbit, să stau un minut pentru o reflecţie care a întârziat destul, să descifrez pe câmpul luptelor care se dau acum un semn de întrebare nedeslegat, o enigmă pe care nu isbutesc s’o pricep. Semnul de întrebare este d. deputat Ianculescu, enigma este tot el! Dacă zâmbiţi, dacă nu pricepeţi sau dacă vi se pare că ar fi aici cam mult sgomot pentru nimic, eu insist să afirm că, dincolo de persoană fireşte, gravitatea semnului meu de întrebare este cu siguranţă mai mare decât poate să pară la început, decât suntem în stare s’o măsurăm. Fără îndoială d. deputat Ianculescu n’are aproape nimic nelămurit în persoana lui oarecum destul de bine definită, și dacă ajunge chiar d. Ianculescu să fie o enigmă, trebue să pricepem lucrul ăsta numai în măsura în care d-sa este, CONTINUA SA FIE deputat naţionalcreştin. Luptător adică, d. Ianculescu, subt inspiraţia, subt comanda supremă a lui A. C. Cuza şi Octavian Goga! D-nii A. C. Cuza şi Goga, ca să fim sinceri n’ar fi meritat atâta insultat şi nici d. Ianculescu de altfel, tot ca să fim sinceri, n’ar merita şi nu mai merită azi în niciun caz atâta cruzime! Noi am aşteptat într’adevăr destul ca să auzim singurul răspuns posibil al partidului naţional-creştin: el nu s’a produs până azi! In fiecare zi însă tăcerea aceasta care încearcă să acopere un grav accident de prestigiu al celui mai mare şi mai românesc partid de guvernământ, lucrează totuşi foarte adânc şi eu văd surpându-se la temelie, în umbra unei regretabile toleranţe sau a unor suspecte complicităţi de club, o frumuseţe unică, acel Credit moral necondiţionat prin care A. C. Cuza şi Octavian Goga s’au proectat de mult la orizontul aspiraţiilor româneşti. Cu un singur cuvânt, d. deputat Ianculescu nu mai poate rămâne în partidul naţional-creştin — şi chiar dacă ar fi să se producă astăzi, mâine, eliminarea lui încă va fi întârziat destul! Actul de acuzare e simplu — rechizitoriul trebue să fie la fel. Se ştie că în ultimile şedinţe ale Parlamentului, după un discurs pur şi simplu mare prin care Octavian Goga înfiera opresiunea anti-naţională a stării de asediu şi a censurii, s’a ridicat la tribună d. Ianculescu desavuând categorie pe şeful său care-l procedase la cuvânt. D. Ianculescu deputat naţional-creştin — deputat_ naţionalist! — voia censura şi voia starea de asediu care sugrumă toate manifestările naţionale de azi! El le voia, indiferent ilacă în drumul lui răsturna pe Octavian Goga sau pe A. C. Cuza! «Discursul» deputatului de Romanati — fiindcă «discurs» se cheamă tot ce se spune de la tribună... — huiduit fireşte (dar numai în taină!) da toţi deputaţii naţional-creştini, a fost în schimb aclamat pe lungi coloana de toată presa din Sărindar. Acestea sunt fapte. Până astăzi, cu toata astea, d. Ianculescu încă n’a sărit din rândurile naţional-creştine, nimeni încă nu l-a ridicat de braţ, cu gestul energic care trebuia, ca să-l fixeze definitiv acolo unde singur s’a dus, printre combatanţii din Sărindar. Şi de aceea acum îmi revin obsedante acele scumpe amintiri de care am început să vorbesc... In 1927 mi se pare, în fruntea glorioasei L.A.N.C. d. A. C. Cuza a ştiut să lichideze, cu un gest superb, câţiva partizani recalcitranţi: — Liga sunt eu, a rostit răspicat d. A. C. Cuza de la aceeaşi tribună care l-a suportat pe d. Ianculescu acum... Cineva, atunci, a replicat imprudent: — Ba liga suntem noi... D. A. C. Cuza a râs cu poftă şi a răspuns amabil, cu cea mai feroce bunăvoinţă: — Sunt de acord! Sunteţi... ce ziceţi d-voastră! Dar Liga sunt eu! Aşteptăm şi astăzi acelaş cuvânt... D-nii A. C. Cuza şi Octavian Goga sunt partidul. Opinia românească, toate conştiinţele care cred, te cer astăzi cel puţin capul d-lui Ianculescu — nu costă prea scump — pentru intransigenţa naţională. TOMA VLADESCU Tranşeia noastră era aşezată la un cap de deal. De la noi pornea o vale; pe o parte a ei erau ai noştri iar pe cealaltă parte inamicul. Cum stăteam aşa dormitând, deodată porneşte focul. Snopuri de gloanţe de mitralieră, foc de mortiere cari seamănă cu lătratul unei haite de câini, explozii de grenade de o grozavă intensitate. Artileria se trezeşte şi ea astfel că sgomotul devine infernal. Gloanţe rătăcite ajung până la noi. Noi nu tragem, ca să nu ne des-coperim, dar toţi stăm în picioare cu grenadele gata — ca la caz de nevoie să cădem în flancul inamic. Luna luminează discret şi, în lumina ei, fiecare butuc de vie ne pare un duşman. Vin însă îndată valuri de ceaţă de nu se vede la doi paşi. Facem eforturi grozave să vedem ceva prin ceaţă, căci focul nu mai slăbeşte. Putem fi surprinşi de inamic şi tocaţi. Dar valurile de ceaţă au trecut şi linia se arată iarăşi. Totuşi rămânem încordaţi, căci focul ne-a zgândărit nervii. Ne vine miros de sânge sărat şi nările se dilată cu voluptate. Nu mai avem răbdare. Vrem să tragem ei noi, vrem să pornim şi noi la atac. Sergentul Ortigoza cu greu ne ţine pe loc. De la un timp focul începe să se potolească. Două ore au trecut ca un minut, împuşcăturile devin din ce în ce mai rare, apoi mor cu totul şi liniştea, o linişte de mormânt, ne cuprinde. Acum câteva clipe era urgia lui Dumnezeu, iar acum linişte! In lumina lunii, devenită mai vie, copacii îşi profilează siluietele lor elegante, iar părânt sclipeşte în fundulrăii ca un brâu fermecat de argint, ca într’un basm. Nici nu-ţi vine a crede — în peisagiu! acesta dumnezeesc — sunt mortştri de oţel cari se pândesc, cari îşi studiază mişcările, pentru a se pute ucide mai bine. Camarazii noştri au adormit din nou. Noi nu putem adormi. Stăm treji Şi ne uităm înainte rezemaţi de parapet. Luna se lasă încet, încet înspre apus. începem să vorbim de cei de-acasă. Ne-am pus păturile în cap şi neam lipit unul de altul. Tonel Moţa ne povesteşte amintiri din copilărie, de pe când a fugit cu părinţii din Ardeal şi au venit la Bucureşti. Marin, despre luptele lui sufleteşti, despre modul în care a intrat în Legiune. Nu ne este somn deloc, aşa că am fi putut sta până la ziuă. Nici nu ştim când a trecut un ceas mai mult, căci în loc de ora 3, a venit şi ne-a schimbat la 4. Sergentul ce tebuia să ne schimbe s’a temut să nu fie descoperit de inamic şi întârziase. Plecăm spre culcuşul nostru, trecând pe la bucătăria improvizată. Cazanul cu cafea cu lapte e plin şi fierbinte. Fiecare îşi ia cât îi trebuie apoi mergem să ne culcăm. Când intrăm în casă aierul e de nesuferit. Contrastul cu cal de afară e grozav. Deschidem un oblon să se mai aterisească puţin, dar peste câteva clipe adormim şi noi şi nu mai simţim nimic: nici duhoarea cumplită, nicifrigul, nici pietrele ce ne intră în oase. Spiritul nostru sboară spre alte zări şi mări, la ţara noastră, la cei de-acasă. In fiecare noapte trebuia să stăm de veghe 3 ore în locul cel mai periculos. Nu de puţine ori trăgeau în noi şi inamicul şi ai noştri. In jurul Boodilei se lucra de zor. Noi credeam că se va produce un atac inamic. Nu ne puteam închipui că toate aceste lucrări se fac pentru a deruta pe inamic, ca să nu bănuiască ofensiva care se pregătea Am săpat şi noi într’o zi, partoaie, la un şanţ contra tancurilor. O muncă istovitoare. Munceam însă cu râvnă, din toate puterile noastre. (Continuare în pagina Hl-a), însemnaui de nefront Războiul de poliţie de NICOLAI TOTU Crăciunul şi Anul Nou Ipocrizia „galului şiet“ de NICOLAE BOGDAN Marei Britanii, întreaga presă franceză a început să-l gratifice pe LLOYD GEORGE, autorul vizibil al acestei bruşte schimbări de atitudine, cu epitetul de «Je tuse gal lois», galul cel şiret. Englezii n'au pus însă mare temei pe șiretenia de calitate dubioasă a acestui bătrân politician cu înfăţişare de rozătoare, deoarece la puţină vreme după aceea au căzut cu toţii de acord spre a-l asvărli la periferia vieţii lor publice. De unde Lloyd George nu s’a mai putut ridica nici până astăzi Să recunoaştem cinstit că instinctul politic nu s’a stins încă cu totul din reflexele naţiunii engleze, fiindcă astăzi putem să ne dăm seama că «şiretenia» atât de mult lăudată a galului în chestiune, este în realitate o mixtură indigestă de fariseism grosolan şi de prostie pură. Acum câteva zile lucrul s’a putut verifica cu prisosinţă . Făcând aluziile la expediţiunile pedepsitoare întreprinse de italieni în anumite regiuni etiopiene, d. (Continuare în pa Imediat după război, când Anglia îşi întorsese brusc toate lăncile împotriva Franţei, spre a se putea atrage tot jarul prăzii peste turta