Calendarul, decembrie 1933 (Anul 2, nr. 527-550)
1933-12-01 / nr. 527
ANUL II Uuzeul presei sevek mcus __ A t L fikJ 6 PROTO 3 LEI Spulberarea unui echivoc Așadar, nici motive personale ale d-lui I. G. Duca, nici motive de club ale partidului liberal n’au determinat suspendarea Calendarului din chiar momentul când noul guvern a depus jurământul. Atunci ce a determinat această suspendare ? Sugrumându-mi revolta după ce luasem cunoștință de suspendare din celelalte ziare— fiindcă guvernul român, când procedează la asemenea tâlhării, nu uzează nici măcar de maniera civilizată a gangsterilor americani de a te vesti că te va gâtui, — sugrumându mi revolta, m’am înfățișat noilor puternici ai zilei cerând motivul suspendării. Voi, miilor de români, cari citiți cu încordare această gazetă dela întâiul până la cel din urmă rând, știți ce mi s’a răspuns ? — Te-am suspendat fiindcă ai atacat pe Rege ! Când am auzit această infarmie, m’am ținut din răsputeri să nu isbucnesc în hohot de râs. Eu acesta pe care mă cunoașteți, atacând pe Rege, pe Maiestatea Sa Regele Carol II! Iar dumnealor, partidul liberal, apărându-i! Dunărea a început să izvorască din Mare și să se verse în Pădurea Neagră, iar Carpații s’au transformat în lacul Snagov ! Aceasta, din clipa când d. I. G. Duca a sosit la guvern. Cum apără partidul liberal pe monarh, o știm din istoria detronării lui Cuza-Vodă. Cum apără partidul liberal Dinastia, o știm de la 4 Ianuarie, 192fi. Lealitatea partidului liberal II față de noul Rege o cunoaștem I din chiar gura d-lui I. G. Duca, deschisă cu o stupefiantă lipsă de simț al realității, la 7 iunie 1930. Dacă n’aș fi trăit cu toți nervii mei prigoana anticarlistă din cei patru ani și jumătate, de exil al Prințului Moștenitor, dacă nu i-aș fi luat cel dintâiul apărarea în presa românească , atunci când aproape toți îl părasiseră, dacă n’aș fi auzit cu a- irechile mele pe d. G. Tătărăscu, atunci subsecretar de stat la Siguranță, că mă trimite la Jilava, dacă nu mă lepăd de carlism, dacă în Sâmbăta de la 7 iunie 1930 n’aș fi dus delegația parlamentară la Președintele consiliului de miniștri să ceară imediat Rege, nu Regent, dacă în seara aceleeași zile n’aș fi târît după mine douăzeci de mii de oameni pe străzile Capitalei, până sus la Cotroceni, as clamând până la nebunie pe cel care a doua zi trebuia să fie Regele României; dacă n’aș fi comis toate aceste crime, care pecetluiesc definitiv și istoric monarhismul meu, atunci, da, eu singur aș striga: — Trageți, domnilor liberali, împușcați-mă ca pe-un câine, voi nobili apărători ai Regelui! Ce face oare acest ziar, Calendarul, de aproape doi ani de dramatică existență ? Răsfoiții colecția și veți găsi in ea cele mai aprinse declarații de monarhism românesc din partea tuturor colaboratorilor noștri, precum veți găsi semnalate toate primejdiile ce pândesc, în aceste vremi haotice, monarhia română ! Toate aceste lucruri sunt scrise răspicat, fără menajamente ,admit că uneori cu exagerațiile de expresie, pe care credința noastră clocotitoare și necalculată în Tron și în Patrie nu le poate totdeauna stăpâni. Cercetați sufletul tineretului hrănit din coloanele acestui ziar, verificați manifestările lui publice și nu veți găsi decât omagii pentru Suveran și speranță fanatică în viitorul monarhiei românești. Controlați, in, campania electorală ce s’a deschis, propaganda pe care o fac echipele acestui tineret naționalist: SUNT SINGURII OAMENI CARI NU ATACA PE REGE, NU ATACA DINASTIA, NU ATACA MONARHIA ! Aceasta, în timp ce toți rebeliții politici ai unui regim democratic în prăbușire, furioși că stau departe de fața vacii bugetare, și-au făcut, prin declarații publice, puncte de program electoral din atacul la adresa Coroanei și răspândesc în ultimul sat din România poveștile desfățate ale destrămării statului român. Ce politică ,face guvernul cel nou de două săptămâni încoace ? Lasă liber desfrâul propagandist al politicianilor paraponișiți. Și, în schimb, a deslănțuit prigoana fără asemănare împotriva tineretului naționalist și monarhist, pe care noi L am crezut în credința Regelui, iar nu clubul liberal! Nu vede nimeni perfidia acestei politici care, prin violențe calculate, vrea să deschidă prăpastia între Regele tânăr și generația lui, căutând astfel să izoleze Tronul de sufletul nou al țării ? Și când toate acestea s’au petrecut și se petrec, ce am cinstit din România poate să ia în serios acuzația ce ni s’a adus prin perfida interpretare a unui titlu de articol, în care era vorab exclusiv despre un evreu, pe care l-am numit ,regele afacerilor fabuloase“ în sensul în care Terente a fost numit „regele bălților“ ? Nu. Motivul suspendării Calendarului e altul. Nichifor Crainic STELE VERZI MAI EXPORTAM ȘI NOI CEVA ! Odată cu venirea noului guvern, relațile noastre economice cu străinătatea debutează sub cele mai optime auspicii. Mai ales în ce privește exportul care suferea în ultimul timp. Citim în ziarele de tert: „Ministerul de finanțe a fixat cota medie la exportul de sticleți". Nu e o glumă. Unii pretind c’ar fi vorba de sticleți rămași p’acolo pe la minister din timpul nemților (pardon, al național-țărăniștilor). Ceea ce se poate. Căci nu ne putem închipui, că după isprăvile sale din ultimul timp, d. I. G. Duca ar dori să trimită peste graniță sticleții cari au intrat în capul d-lui, Victor Iamandi, de când a ajuns împărat la Interne. ...ZILE CONTELE D. Bethlen se culcă la Budapesta pe niște iluzii și nu-i âe mirare că se deșteaptă tocmai la Londra. Englezii, cu petecul lor de insulă din care domină, ca păianjenul, o jumătate de glob, sunt și ei în felul lor tot un fel de Unguri. Niște Unguri d’ăia dinnainte de răsboiu. Lordul Bethlen, zic, sa trezit în țara prietenului său Rothermere și, printre alte prostii relative la Ardealul nostru — a spus și această idioție, de parecă l-ar chema Dereioanițescu. Cică : ,,Tratatele de pace au comis greșala de a uni la un loc popoare care n’aveau interese economice comune și nici aceași concepție de viață. Aceste națiuni, dacă și-ar putea exprima voința in mod liber, ar dori să se întoarcă la Ungaria". Paidar! Du-te’n Transilvania, du-te’n Croația, în toată Cehoslovacia și ai să vezi peste tot cum populația suspină după penele de cocoș ale jandarmilor unguri și toți locuitorii, și’n culcare și’n sculare, se roagă pentru sănătatea Budapestei. Și intr’adevăr, toate marile State ale Europei, cum de pildă Franța, Italia, Belgia, România, succesoare ale Tratatului de la Trianon, sunt niște hibrizi care nu se mențin decât prin rețeaua lor de căi ferate, prin mori, silozuri, gări, autobuze, gologani și alte elemente economice. Ce avem noi de pildă comun cu mormântul lui Mihaiu dela Turda ori cu fagii Bucovinei ? De conte Ștefan cel Sfânt Beethlen are dreptate. 4 No. 527 Vineri, 1 Decembrie 1533 Director: MitmroB cüainc REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA București, Bulevardul Elisibefta Mo. 21 3.64-57 Redacția și Provincia 3.69.62 Direcția _ 3.69.33 Administrația ( Pe 12 luui 606 iei . 6 , 250 . Í 3 . ISO . . I luna 60 . , Jandarmii și presa Liga Națiunilor și evreii -------- i— —»■----------- Va fi un capitol important în cronica democrației românești de azi când istoricul de mâine al zilelor noastre amare va avea să caute și să studieze rostul jandarmilor în presă. N’aș ști să spun dacă sunt mai mult imbecili decât neghiobi guvernanții noștri cari-și închipție că o duzină de baionete plantate la ușa unei redacții înnăbușe gândirea din lăuntru și omoară revolte care se alimentează totuș și trăesc din cornplicitățile mizerabile și din marșavele scandaluri ale vieței noastre publice de fiecare zi. Dar faptul apare astăzi într’o clară evidentă și nu mai trebue dovedit. Guvernele vinovate luptă împotriva presei cu armatașe a celei mai nelegitime autorități. Un abuz desgustător de forță și de cinism se desfășoară de câtva timp împotriva liberei gândiri, iar pentru ca democrația să-și trăiască vieața ei adevărată aceiași forță și acelaș cinism stau de pază peste călimările închiriate ale negustorilor de idei ca și când ar trebui prin nu știu ce mizerabil paradox ca Statul acesta să-și cheltuiască ultimele lui rezerve de forță și de energie în slujba acelora chiar cari vor să-l dărîme- Cine nu vrea să creadă să mediteze un minut asupra unui simplu fapt de care vrem să ne ocupăm aci și pe care-1 j scoatem din actualitatea dureroasă de azi. Două instituții de presă au beneficiat în ultimul timp mai ales de atenția jandarmeriei românești: ziarul Calendarul și trustul de cerneală de la Adevărul și Dimineața, j Hai, cititor care nu mai înțelegi nimic, să ne oprim un minut în fața acestor doi simbolici jandatrmi și să ne întrebăm ce ca ută ei la Calendarul și ce păzesc ei la Dimineața. Calendarul are o situație foarte clară în vieața și în scrisul românesc de azi. Născut din necesitatea imperioasă de a da un impuls mai categoric și o nouă expresie forțelor naționale care se cereau pe primul plan al vieței noastre de Stat, Calendarul în definitiv a apărut ca să se bată, iar onoarea lui este de a spune azi că în acest greu și inegal război a știut să sufere demn și niciodată nu a dezertat. El a vrut și a știut să scrie românește! Au încercat, pentru aceasta, să-l dărâme Argetoianul hrubelor masonice și saltimbancul ministerial Flococel Tilea, un mare postârnac de ministru despre care nu vor mai ști mâine, peste o lună, în Țara Românească decât câțiva șefi de cabinet și câțiva întristați puțin de ex-deputați din parlamentul defunct. Sic transit... Dar Calendarul a reapărut, a reapărut mereu! Și eu cred, probabil, că este soarta lui să nu moară — poate pentru că în acest imposibil deces ar însemna să moară deopotrivă mult din vlaga celei mai tinere Românii — și toate speranțele noastre de acum. Astăzi guvernul Duca trimite mereu la redacția Calendarului aceiași jandarmi pe ceri i-a trimis Argetoianu. Jandarmii au învățat drumul și noi ne-am învățat cu ei. Dar cu toată colaborarea lor, Calendarul scrie tot așa... cum vedeți. Este aceasta oare pentru a demonstra inteligenței de 60 de ani a d-lui Duca, pentru a-l învăța în sfârșit pe acest impresionant bărbat de Stat că o baionetă nu este totdeauna mai ascuțită decât un condei și că patul de pușcă nu doboară și nu omoară gândul?.. Nu știu, importă mai puțin, un lucru însă se repetă și acum în fiecare zi. Jandarmii d-lui Duca ne păzesc, ne păzesc de zor — și ei ar vrea pare că să ne spună ordinul de sus: să nu scriem românește ! Dar este un ordin pe care Ii niciodată nu-l vom auzi. Amatorii unei astfel de literaturi se pot în schimb consola ușor. Puțin mai departe de Calendarul, Adevărul și Dimineața se întind pe o stradă întreagă, cu o familă de clădire, ca o imensă fabrică de textile sau de maculatură și, parecă bătută ca un bordel... Jandarmi veți găsi și acolo. Ziarele acestea sunt doar de când au apărut și până azi în permanent conflict cu nația românească. Jandarmii de aici au astfel delicata misiune de a păstra intacți pistruii d-lui Calman Blumenfeld și hemoroizii inteligenței d-lui Costică Brauer — și ai altor intelectuali din redacție... Și iată astfel rostul jandarmilor în presă: Să apere presa antinațională, să gâtue și să sugrume presa românească ! Domnule dela guvern, care dai soldaților români un atâta de nedemn oficiu, eu nu știu cine ești, dar știu că dacă astăzi, printr’un miracol pe care l-am dori, Ionel sau Vintilă Brătianu s’ar scula din morți, eu un desgust pe care numai noi îl pricepem, ți-ar întoarce spatele, scârbiți. Toma Vlădescu 1 # Problemul etnic și partidele Tendința generala a tuturor guvernelor noastre de după razboiu a fost o complectă părăsire a problemului etnic național. Odată ajunși în granițele naturale ale neamului românesc, noi am crezut că s’a îndeplinit tot ce trebuia în legătură cu „visul nostru secular“ pe pământul acesta și ’n loc să căutăm a ne întări în toate domeniile de activitate omenească și a face ca geniul poporului român să-și dea pretutindeni măsura valorii lui, am lăsat steagul să treacă de bună voie în mâinile străinilor din afară și din mijlocul nostru, — noi mulțămindu-ne să privim cu brațele încrucișate la opera lor. Situația a ajuns azi, din acest punct de vedere, atât de serioasă, încât străinii ne-au majorat nu numai în comerțul și industria țării, dar și ’n administrație, întrucât în foarte multe posturi avansate ale țărilor românești, noi nu mai avem cuvântul sub niciun raport, adică nici sub cel al calității, nici numeric. Și nu stăm, în unele regiuni, cu mult mai bine nici în anumite ramuri de manifestare spirituală. Două milioane de evrei și tot pe atâția unguri, sași, greci, bulgari și alte nații, stăpânesc azi de fapt întregul flux al vieții noastre economice. In administrație, mai ales în provinciile unite, situația este tot așa de gravă. Căile ferate și poșta sânt pe alocurea complect acaparate de străini. D. Octavian Goga ne dă, în ce privește poșta, un tablou sumbru, cu prilejul unei conferințe a d-sale ținută recent la Cluj. Astfel, după o satistică foarte precisă, proporția dintre funcționarii superiori români și străini la serviciile poștale mai jos indicate, ar fi următoarea: In Bucovina, la Cernăuți, români 24 %, srăini 76 %; la Rădăuți, români 50 %, străini 70 %, la Vișnița ©mâni 0 %, străini 100 %; la Gura Humorului, români 28 %, străini 72 %, etc. In Basarabii: la Tatar Bunar, români 0 %, srăini 100 % ; la Hotin, români 31%, străini 64 % ; la Calmi, român 38 %, străini 62 %; la Tighinin, rmmâni 42 %, străini 52 %. In Ardeal la Careii-Mari, oraș de graniță, români 38 %, străini 62%; la Zalău, români 23%, străini 67 %; k Aiud, români 25 %, străini 75 %; Cluj, români 34 %, străini 66 % (numerici 56 funcționari superior români și 107 străini); la Toplia Română, români 25 , străini 75 %; la Tg.Mureș, români 35%,,străini 65%. Aseară, numai departe, un ofițer român ne comunica la telefon că la aviația civilă, din 20 de ingineri angajai, 12 ar fi străini și numai 8 romni. In magistraură, în barou, în medicină, invzia străinilor se resimte, de a se țrni, din ce în ce mai tare. De unde vie toată această recoltă de burtene în largul mănosul pămint românesc? Duși pă cum o spuea cândva ritos și cu atâta avoritate regretatul Vintilă Brătinu: DINTR’O POLITICA DE BINCREDERE IN PROPRIILE NOASTRE FORȚE NAȚIONALE. Iar vina, ni-o spune un alt mare român,1. prof. A. C. Cuza, în manifestă său electoral de zilele trecute, O POARTA NUMAI PARTIELE POLITICE, PRIN DICTAURA LOR, cari au falsificat de la 1866 și până ’n prezent mereu Constituția și au guvernat această țară, fără control, și fără răspundere. Aceste partide mai aveau singură posibilitate de-a se salva: o venirea de acum două săptămâni, a liberalilor, la guvern. Cu forța lor cunoscută ,de organizație cadrelor și cu vechea lor ideologie naționalistă, concentrată în celebra formulă: „prin noi înșine“, ei puteau restabili echilibrul rupt. Dar partidul liberal, de sub președinția d-lui I. G. Duca, din motive, pe cari nu e locul a le examina aici, a renunțat în mod public la această deviză D. Duca ne-a vorbit din prima zi a instalării sale la putere, de EGALA îndreptățire de exploatare a bogățiilor acestei țări de CĂTRE TOȚI locuitorii ei, fără deosebire de rasă și religie, și ,de o politică de concordie între celelalte naționalități din cuprinsul statului român și noi. Aceasta însă n’ar duce decât la o primejduire și mai mare a ființei etnice românești. De aceea, verdictul, cred eu, pe care nația aceasta, a noastră, trebuie să-l dea, într’un moment hotărîtor pentru existența ei, îl înlesnește însuși actualul guvern. Partidele se dovedesc incapabile de a rezolva problemul etnic românesc. Desființarea dictaturei lor se impune ca o necesitate a vieții naționale. Repunerea națiunii române în drepturile sale istorice nu mai poate întârzia. Această datorie, revine României tinere naționaliste, învingătoare. A. C. Cusin Pentru instituți și Autorități Lei 1000 anual Pentru străinătate ....... 17(7.) liga Națiunilor — opera unui ameriican bolnav — s’a mișcat (iertați eufemismul) totdeauna pe două linii. O linie largă, așa zisă umanitaristă-pacifistă, in funcție de care omenirea, în acompaniamentul leșinat al câtorva violoncele și piculine oratorice, avea să-și uite egoismele și ambițiile și să devină în câțiva ani un paradis terestru, cu dată și număr în registrele Genevei, o linie mult mai îngustă și încă și mai... birocratică, de înregistrare la Geneva, cu foarte multă punctualitate, a tuturor conflictelor născute , sau numai imaginate, in sânul membrilor numitului paradis terestru. Prima linie, de activitate era, înțelegeți, ficțiunea, arhitectura de fast și aparență sugestivă, in spiritul căreia iudeo-masonismul are curajul — unicul lui curaj — de a ridica în lumina zilei palatele lui de minciună pacifistă și ipocrizie umanitaristă. A doua linie de activitate constituia realitatea iudeo-masonică, realitate una și nedespărțită, și care se cheamă: subversivitate. Iudeo-masonismul dacă nu e fățarnic și închipuit, nu mai e nimic, dacă nu e subversiv, răsturnător adică de dogmă și naționalism creștin (pilaștrii siguri ai statelor) nu mai are niciun rost. In vreme ce Liga Națiunilor, produs tipic al iudeo-masonismului, și al sifilisului ereditar al omenirei, ridica în ochii mințiți ai lumei falsul ei palat umanitarist-pacifist, de dedesupt, de sub podeaua lui aurită, urcau asupra popoarelor, ca niște gaze asfixiante, miasmele putrede, de interese ascunse și disolvante ale hrubei masonice. Cine a profitat de această ficțiune și realitate iudeo-masonică, așa de abil și trădător îmbinată sub numele de Liga Națiunilor? Pacea lumei, umanitatea? Să fim serioși. Niciodată lumea n’a fost mai aprigă în apărarea intereselor ei naționale, niciodată, începând chiar cu statele promotoare, nu s’a dovedit mai înarmată, mai perfidă și războinică. Și nu era decât natural: ficțiunea nu poate da decât ficțiune. Minciună era pretinsă idee pacifistă a Ligei, minciună trebuia să fie și pretinsa pacificare a lumei. Documentul peremptoriu avea să-l constitue Japonia, care după ce a fost lăsată să facă ce vrea cu China și Japonia, a fost aproape rugată de Ligă să se retragă aparent din ea numai și numai ca Geneva să nu-și trădeze neputința de a o chema la ordine. Dacă pacifismul Genevei, așadar, n’a făcut decât să cloroformizeze câțiva naivi, statele mici, în ideia pacifistă, și să le țină până azi neînarmate și descoperite tuturor revendicărilor,’ în schimb, din speluncile ei ațâțătoare, realitatea, subversivitatea iudeo-masonică, nu și-a găsit niciodată un teren de activitate mai dârză și lucrativă. In aceste spelunci au clocit toate duhurile așa zise minoritariste. Un magnat ungur era dezolat că pământul i s’a expropriat în Ardeal în favoarea țăranului ungur, hai cu procesul optanților la Geneva! Un guleamătă din Cadrilater se certa la chef cu un comisar, hai la Geneva cu pretinsa problemă minoritară bulgară! Unui evreu din Târgul Cucului i se răsturna un lighean de mere murate, hai la Ligă, cu masacrul Evreilor! Se știe cu cât fast de atenție, în ce inutil de grandioase procese Geneva a tratat toate aceste minuscule charte. Datorită subversivismului iudeomasonic al Genevei problema minoritară a ajuns fermentul de descompunere lentă al tratatelor și statelor născute din tratate, și nu e departe vremea când minoritarismul va aprinde aceste state cu revoluția, fiindcă așa vrea pacifismul Genevei. Tot fiindcă Geneva ne-a declarat pe noi Românii așa de anti-minoritari, sântem azi singura țară din lume unde minoritățile trăesc mai bine ca sub propria lor dominație:, unde Sașii au școli mai multe ca sub Unguri, și Ucrainienii ca sub Austriaci; și unde Bulgarii au dat afară și ucis în stradă coloniști macedoneni. Evreii? Doamne, avem 1.700.000 de evrei, adică un evreu la opt români, au presa, au finanța și industria, au guvernele române în mână, au școala, da, fiindcă avem profesori de istoria românilor evrei, și dăm afară profesoare române ca să numim un loc evreice, iar preferința merge până acolo că 70 de familii evreești din Salonic au fost primite în țară în vreme ce macedonenii sânt ținuți pe drumuri. Mai alaltăori ziarele anunțau iscălirea a 900 de pașapoarte noi evreești. E desigur prima rată din suma de 50.000 de evrei refugiați din Germania cu care Anglia și Franța ! j se despovărează asupră-ne. Și toate acestea cu concursul, și ! în numele Ligei Națiunilor! Iar acum ziarele ne anunță că la Iași , comunitatea evreiască dresează actele ca să ne dea în judecata Genevei, pentru geamurile sparte în legătură cu cei vreo 20 de morți și răniți români căzuți sub ele! Să poftească, mă rog! Ca să se ducă de-a dura cu Liga Națiunilor cu tot. Dragoș Protopopescu Satul arde și [UNK] [UNK] [UNK] Un mare cotidian românesc dă semnalul realcătuirei frontului da 1 tirevizionist, cer rectorilor Decanii facultăților convocarea marilor colegii universitare pentru a lua atitudine împotriva asalturilor tot mai îndârjite ale intelectualităților străine puse în slujba și stipendiile revizionismului. In parlamentul englez nu trece și fără ca anume deputați să nu întrebe pe miniștri când se va face dreptate (?) Ungariei. Și nu trece zi, deasemeni fără ca moțiuni internaționale să nu pretindă forului de la Geneva și marilor puteri revizuirea tratatelor. Ei bine, în vremea asta de febră propagandistică, premergătoare cine știe căror evenimente tulburi sau poate și mai grave, cu ce credeți că se ocupă consiliul comunal din Arad ? Cu înlăturarea consilierului cultural al municipiului, din ocupația ce are, pentru că ar fi dat afară de la banchetul oferit de oficialitatea românească unor vizitatori streini, pe un ungur obraznic. Banchetul era dat în onoarea unui grup universitar fascist și mai luau parte la el reprezentanții ministerului de externe, reprezentanții studențimei ardelene, care tocmai își ținea congresul la Arad și câțiva ziariști români și unguri prntre care se strecurase neinvitat și individul, ce pentru consiliul comunal al sus zisului municipiu joacă acum rol de... frumoasă Elenă. Și acum să vedeți și obrăznicia tipului: nici mai mult nici mai puțin se prezintă la conducătorul grupului fascist, îl ia deoparte și-și exprimă mirarea că trimisul unei națiuni „prietene ungurilor” se lasă condus de oficialitatea română și nu cere acest serviciu minorităților, cari i-ar putea arăta, vorba ceva, realitatea crudă și suferințele poporului ungar. Indignat de această atitudine, conducătorul grupului fascist și-a arătat la răndu i mirarea, că românii tolerează, și încă la banchete, astfel de indivizi, cari în țara lui Mussolini sunt poftiți imediat în alt loc , după care, românii de față s-au grăbit să-l poftească deocamdată afară. Și acum epilogul, în loc ca individul să fie poftit la consiliul de război, consilierul cultural al Ardealului care fusese de față e învinuit, că nu a protestat contra românilor cari și-au apărat dealt, minteri destul de slab procedând numai cum au procedat, demnitatea lor națională și el biet țap ispășitor e poftit să-și depună insignele slujbei. Dar, mă rog Ardealul nu mai face parte din teritoriul românesc, a fost cedat cumva ungurilor prin tratat secret ? Credem că pentru a ne ridica acest Bănat, guvernul este dator printr’o dizolvare telegrafică, să amintească acelui consiliu neromânesc că vechia cetate de pe malurile Mureșului este totuși și va rămâne totdeauna unul din orașele de seamă ale României întregite. Gib. I. Mihăescu Partidele politice față de sindicatul corpului didactic . Numai un număr foarte restrâns din membrii corpului didactic înregimentați în partidele politice, au îmbrățișat cu căldură ideia sindicalizării. . Simplă coincidență și nu întâmplarea face ca aceștia să fie elemente de elită cu spirit de independență și oameni de caracter. Restul care constitue masa cea mare s-au simțit datori ca să ieie poziție împotriva sindicatului. Unii au făcut-o pe față, declarându-se adversari implacabili ai sindicalismului; aceștia sunt adversarii cei mai simpatici, fiindcă au remarcat e că mulți dintre advercel puțin meritul curajului. Marea majoritate însă se mulțumește să saboteze mișcarea, practicând defetismul. Sub fel de fel de pretexte, ei refuză să se ralieze mișcării și caută să strecoare scepticismul în sufletle simpatizanilor sau celor neutri. Mulți dintr’inșii, oameni cari s’au interesat prea puțin de asociație sau mai bine zis nu s’au interesat de joc, au devenit peste noapte, susținătorii ei cei mai zeloși. Pe toate tonurile se cere întărirea asociației in care se vede mântuirea școlii românești. Un amănunt care merită să fie tresării sindicatului se dau drept adversarii democrației integrale. Cum se simcă aceste două atitudini contractorii, numai Dumnezeu știe! Nu este sintra ciudățenie a moravurilor de noi. Ceea ce nu im însă și interesează în mod social e dacă această atitudine a fi dictată de la cluburile politice nu a pornit din propria inițiativă Până acum nu s’a produs nicio manifestare totală a partidelor politice printre ele să-și fixeze atitudinea sa de ideia sindicalizării corpuluidactic. Se zvonește numai că un anumit partid politic prin unul din exponenții săi ar luat o atitudine ostilă. Nu știm îrucât această aserțiune corespuneau nu adevărului. Am fi foar bucuroși să cunoaștem punctul e vedere oficial al partidelor er’o chestiune care prezintă o deebită importanță. Am avea afel prilejul să putem discuta din act de vedere doctrinar această gestiune și să vedem întrucât ar întemeiate obiecțiile ce eventual s’ar aduce împotriva sindicatului. Până în prezent nu s’a produs din partea partidelor această precizare de atitudini. Ne găsim numai în fața acțiunii de sabotare a profesorilor înregimentați. Tot ce se poate ca partidele să fie străine de această acțiune a partizanilor lor. Nu e de mirare ca ea să pornească din propria lor inițiativă. Dascălii, în devotamentul lor fără margini față de partide, sunt capabili și de un asemenea exces de zel. In ipoteza unui presupus raport de contrarietate ce ar exista între partid și sindicat, ei s’au simțit datori ca să ieie o atitudine potrivnică. Prin această atitudine ei caută să complacă cluburilor în vederea consolidării situației lor politice. Lipsiți de merite ca să cucerească prin propria lor capacitate un loc in partid, ei înțeleg să se valorifice prin servilism și trădarea intereselor școlii și ale breslei. Renunț și mă întreb dacă această atitudine cadrează sau nu cu demnitatea unui corp de elită care e chemat să facă educație. Nu mă înșel însă când presupun că acest servilism e de natură ca să scârbiască pe însăși oamenii politici cari au simțul măsurii și al demnității. In afară de considerentul amintit mai sus, mai sunt și alte motive cari fac pe cei înregimentați în partide ca să fie împotriva sindicatului. Asociația pentru dânșii este cât se poate de comodă. Față de asociație, nu contractezi nici un fel de obligație și nici un fel de răspundere. In cadrele asociației nu riști, nici odată ca să vii în conflict cu partidul. Dmpotrivă, îi poți aduce reale servicii. In opoziție de pildă, poți activa în voie în sânul asociației, provocând agitații. In situațiile delicate, te poți eschiva cât se poate de frumos. Asociația îți poate servi și ca trambulină și ca unealtă de manevră. Câți dintre învățători nu s’au ridicat datorită asociației ? Nu este același lucru cu sindicatul. Față de sindicat contractezi obligații și răspunderi. Cu scopurile și mijloacele bine precizate, cu metoda și tactica bine definită cu organizarea lui temeinică, e greu ca cineva de preț,în cadrele sindicatului să facă jocul partidelor deci să-și satisfacă interesele personale. La putere sau în opoziție, sindicatul își impune aceiași atitudine. Astăzi, asociațiile ne prezintă următorul spectacol: când liberalii sunt la putere, opoziția este aceea care alimentează agitațiile și viceversa. Sunt asociații în care lupta se dă pe partide. In sindicat, nu se poate întâmpla așa ceva. De aceia dascălii înregimentați in partide preferă asociațiile față de care obligațiile și răspunderea sunt iluzorii și care ți îngăduie. Se prea poate ca și partidele politice să fi luat față de sindicat o atitudine ostilă. Nu cunoaștem însă rațiunile Linei asemenea atitudini. Sterie Mammdl f