Clopotul, aprilie-iunie 1970 (Anul 26, nr. 2786-2861)

1970-05-31 / nr. 2836

CLOPOTUL • PAGINA 2 La Începutul lui decembrie trecut, participând la un meda­lion literar organizat de Casa de cultură „N. Bălcescu" din Capitală In cinstea poetei A­­gatha Grigorescu - Bacovia, am avut nespusa plăcere s-o cu­nosc pe tovarășa de viață a poetului și cu acea ocazie i-am cerut Îngăduința unei vizite la Casa Bacovia, azi muzeu. Dom­nia sa a acceptat bucuroasă propunerea noastră — mai e­­ram cu un bun prieten și talen­tat scriitor —, am hotărât da­ta Intilnirii, și astfel, chiar a doua zi către seară aveam să trăiesc plinătatea emoției pe care de mult o visasem. Am pășit la Casa Bacovia cu strângere de inimă fiindcă chiar de la intrare in antret simți atmosfera bacoviană degajindu-se de pretutindeni și Invăluindu-te ca o mireasmă plăcută : bustul poetului, vioa­ra, manuscrisele, cărțile, revis­tele etc., toate readuc in minte figura celui care s-a impus în lirica noastră ca un autentic talent de mare va­eațe. Pe doamna Bacovia am gă­sit-o foarte agitată. Se pregătea de drum. Chiar a doua zi dimi­neața trebuia să plece la Ba­cău In legătură cu aranjarea unor probleme legate de Casa Bacovia din acea localitate. * Sintem­ In odaia de lucru a poetei. Ne așezăm pe scaunul de lingă birou, și avem in fata noastră — contrar Închipuirilor anterioare — o femeie puținti­că la trup, aducind la figură cu chipul femeilor orientale, in schimb, toată numai nerv, numai viată, numai clocot. Din vorbele sale desprindem sentimentul devoțiunii de so­ție dar mai­­ ales devotamentul și prețuirea pentru memoria marelui poet. Vorbele amfitri­oanei noastre se rostogolesc a­­semenea unei ape Învolburate, ici aducînd o confesiune .din­colo o revoltă și așa, conver­sația alunecă pe aripile vremii aproape neobservat. Stăm, pri­vim, ascultăm și nu știm ce să admirăm mai întli: vorbitoa­rea, poeta sau animatoarea u­­nei idei nobile. Doamna Agatha e revoltată că la Casa Bacovia din Bacău, unde poetul a viețuit și credit (1906 - 1928) in cei mai grei ani de viață, memoria sa nu e cinstită in măsura in care ar merita. Domnia sa — din sen­timente de pietate față de poet — a donat acestei Case multe din obiectele care au aparținut poetului și s-a oferit — călău­zită de aceleași sentimente —­ să reconstituie aici atmosfera bacoviană ca una con cunoaș­te locul fiecărui lucru și sem­nificația lui. Și totuși, aceste lucruri stau uitate undeva in­tr-un ungher, nefolosite, deși plasarea lor la locul cuvenit ar fi mult grăitoare și ar explica vizitatorului geneza multor poezii din lirica bacoviană. Printre rânduri, doamna A­­gatha strecoară unele amintiri din viața intimă a poetului cu firea lui curioasă, inegală și complexă. Uneori apărea foar­te elegant, volubil, în stare să vorbească nopți intregi; alte­ori devenea tăcut, inchis, sin­guratic, mohorit asemenea toamnelor din poeziile sale. De­odată, amfitrioana noastră se oprește, schițează un ilmbet a­­bia perceptibil, o veche adu­cere aminte din anii Îndepăr­tați, cind era abia la Începutul cunoștinței cu Bacovia. Poetul obișnuia să-i scrie cârți poștale însă punea numai adresa. Pe verso­niihic. Lucrul acesta l-a observat și țâiștașul și intr-o zi, și-a exprimat și el indiscret nedumerirea. Contra­riată de acest mod epistolar neobișnuit, doamna Agatha i-a și reproșat poetului nu chiar prima scrisoare, Bacovia, ca să repare chipurile greșeala. În­cepu să expedieze cărțile poș­tale în plic Închis, însă în a­­ceeași manieră ca și la Înce­put , tot goale. •k După o mică „atenție" de bun venit, ne ridicăm să vizi­tăm și celelalte odăi. Călăuza ne explică istoria fiecărui lu­cru care a aparținut poetului. Vedem un aparat de radio a­­șezat pe un piedestal înalt — un tip vechi de aparat, proba­bil din primele serii. In fata acestuia — ne explică doamna Agatha — poetul stătea nemiș­cat In picioare ceasuri Întregi a plecat, cu urechea aproape de membrană și asculta transfigu­rat cele mai celebre opere. Era un pasionat meloman. Alături, o cameră mică ase­menea unei chilii de schimnic — Această-i camera poetului. Aici s-a și sf­rșit „ținindu­-mă de mină". — Da, am răspuns eu — mi­­amintesc și cuvintele dumnea­voastră privind acele sfîșie­­toare clipe cind sulietul poe­tului și-a luat zborul în lumea tăcerii: „Priveghetotile claiau In mărul de Ungă fereastră. Rouă scânteia cu miliarde de lacrimi peste întreaga grădină. Era în ziua de douăzeci și doua mai, ora opt și zece dimineața, anul una mie nouă sute cinci­zeci și șapte". AL. BAROIERU EVOCĂRI ACASĂ LA BACOVIA Ion Crînguleanu SONET­ ­ De-atîta vreme, țărmul meu cel sfînt­­ Cu iarbă fi­e țarn­a adm­e ește-n Mare Și timpul mi-l innoata de-a călare . Că nu mai știu cu­ cer­e, sau pamint­e ^ Din partea lumii vine-o inserare ! Ca pleoapa unui tinăr adormind , De dor sau moarte pe un grind ! Și țărmul mi se bintuie de mare. Tu ai foșnit cu palmele pe lună, — ’ Ai fier», Im­­pari», timpul de pe umeri ! Și cum nu știi să scrii si nici să numeri­­ Un clopot mie In orice stea răsună­­ Văi, ciită-mi teama ta de-a nu ne pierde ! De-atlta țărm si univers fi mare verde. Raveca Paștinaru FRUNZĂ VERDE Frunză verde lemn temut Și zic vechi ca să zic lut. Frunză verde lemn de sticlă Zic ceafa ca să zic pictă Prinsă-n frunza fără soare Și In păsări călătoare Ce n-au învățat să zboare. Și mai zic de lună plină Și de melcul din grădină Murdărit cu fiori de zină. Și zic verde de lumină Apă tulbure și lină. Apă clară și nebună Aruncată-n ciob de lună. Și verde să zic frumos Și verde ca să Zic os Blestemat. Și firul ierbii. Atunci ce cățară viermii. Atunci ce cățară viermii In culoarea ce se crede Frunză verde — că nu-i verde... Ion Murgeanu Munții vor naște Pui umărul meu. Sunt acasă. Orice va fi ! Cuvântul meu pun. Mintea mea, brațul meu hernie. La izvoarele dorului sunt. Țara Carpaților,­­ Aerul tare nu-fi va jertfi. Frunțile noastre vor arde Văile noastre se vor mișca Munții vor naște ! Ape seca­ vom. Apele... Nu-i un imn, un poem, un jertfelnic. Acum este vremea ! Spunem cuvintul soldatului ! Munții cu chinuri vor naște Țara pe umerii mei voi lui Va rîde in soare ca lacrima. Vine după furtună vreme frumoasă Nebănuită vreme si mândră , Ca un har de frumoasă. Laurențiu Cîrstean­u, ACEASTA MINUNATA COPILĂRIE Deschide cartea prietene atit de demult ascultam poveștile despre învingătorii adormiți în­sa călătoream o această minunată copilărie și țările pustii ce ne ieșeau in care călătoream pe margini de neștiute țărmuri și-ți amintești ce tulburi puteau să fie ele oceanele ce-n margini de lumi se Înecau priveam spre stranii vase ce-ntunecau văzduhul și nimeni intr-adins n-ar mai fi vrut să moară Mihai Lău Cintec de mai împovărați de rod copacii se răsfring Spre buzele pămintului îndestulat de apă Și eu pe mai departe string In palmă dalta ce fără conteniri sapă. Și de fiecare dată mă reintilnesc semeț Cu singele arzind frumos, arzind de dor In trupul meu de neostenit drumeț Prin timpul acesta larg și-nnoitor. Și de fiecare dată mă dăruiesc rotund Șl-ngemănat cu rouă ce sărută glia, Sau cu neliniștea izvorului ascunsă-n prund Cu cîntecul pe care-1 cîntă cioctrlia. In dimineți de mai cind peste lume Se aprind lumini multicolore, Se aprind pe buze cuvintele scrise anume In ritm copleșitor de­ albastre ore... II CLOPOTUL LITERAR - ARTISTIC Colaboratorii noștri închină această pagină tuturor celor ce au avut de suferit de pe urma calamităților naturale. Pentru a veni în sprijinul acestora, ei au hotărît ca onorariile cuvenite pentru lucrările literar-artistice publicate în pagina de față să fie vărsate la CEC în contul 2000. DESENE DE VASILE JURJE Haralambie Țugui Moment de elegie fijip : scoc de noroaie și ploi, freamăt prelung de bătrîne răchiți în care tot mai puține amintiri leagănă umbra bunicii, uscată. Trec pe lutul sub talpă surpat palid, mortuar. Și apa stă lîncedă, tristă uitînd de răchiți și de ani. Numai noaptea din ochi... și pe mîini ultimul glas al ploii de toamnă cînd mama a dus-o pe bunica în deal, lăsîndu-mă fără povești. Strig prin lutul sub talpă surpat : — Unde­­ ești, mamă ? Constantin Prut PASTEL CU VÎNT De-atîta vînt zăpezile mureau — albul acela cădea în pămînt, pămîntul începea să urce-n iarbă iarba încerca, uimită, un vînt. De-atîtea vînt pădurile-nverzesc, cad nevuind în apa clară, negrăit de-albastre înălțimi dau pădurile din apă afară. Ploile-au trecut printre arbori, erau tot mai verzi și mai roci ca o muzică neobișnuit ce cîntă vîntul curgea, albastru, din nordi... Tipărită in 1966, într-o primă ediție care însuma 20.000 de exemplare, mo­­nografia profesorului Constantin C. Giu­rescu cunoaște la mai puțin de patru ani, o apariție nouă. Calitatea de căpetenie a cărții ni se pare a fi formula ei. Spirit lucid, obișnuit o viață întreagă a lucra cu docu­mente, autorul ei știe să fie, în a­­celași timp, un umanist, în stare să încălzească materialul documentar, atit prin viziunea în care învăluie evenimentele cît și printr-o exprima­re caldă și vibrantă. In felul acesta lucrarea profesorului Giu­rescu, în ciuda condiției, riguros științifice, de­vină captivantă, fără să facă prin aceasta nic-o concesie tipului de lu­crări din seria atît de la modă a bio­grafkor romanțate. Vița și opera lui Cuza Vodă e prima cercetare dedicată lui Cuza mersul maritim, se pune la punct re­țeaua de telegraf și de poștă, atît de generoasă a înființării ideea de bănci populare în fiecare județ, nu mai apucă s-o transpună în viață. Lui Cuza i se datorește reorgani­zarea și modernizarea aparatului ad­ministrativ, dar mai ales cîteva din reformele esențiale în domeniul învă­­țămîntului și culturii : introducerea alfabetului latin — februarie 1860 — acțiune pusă de cei mai mulți ling­viști și filologi exclusiv pe seama lui Ion Ghica și V. A. Urechea , în ma­terie de învățămînt, organizarea în­­vățămîntului elementar, obligator și gratuit, înființarea de gimnazii in orașele de seamă și a celor două u­­niversități — Iași (1860) și București (1864) pe lingă prima funcționînd și un conservator iar pe lîngă a doua, o școală de bellearte. Legea învăță- IIIIIIII Dumitru Ignat INVERS SONET Pt­S și umbra-mi părăsindu-mă nu sunt decit tiparul umbrei și nici visul nu-i mai lipsit de trup nici chiar cuvintul nu mă mai poate denumi fără să piardă din fumul Înțelesului cenușe Iar drumul ce-i străbat­e-o cicatrice spre­ un veșnic ne-ndu­rat și palid Nord ci numai mina-ncearcă obosită să inventeze țărmul unui fiord Și cind desprins de care cer și lut mă va cuprinde-n nu eternul este ghicind slăvită frunte de pe Creste voi fi sfârșitul sieși început ! NOTE DE LECTOR CONSTANTIN C. GIURESCU „VIATA $1 OPERA LUI CUZA VODA“ (ed. ict și epocii sale, din istoriografia noas­tră, în care se reușește prezentarea unei imagini globale, a ceea ce a fost omul, patriotul, conducătorul. organizatorii­ cit și a ceea ce sub influența lui elevenít epoca. Istorici și cercetă­tori anteriori lăsau oare­cum să cadă accentul, ori de cîte ori se vorbea despre domnia lui Cuza, pe rolul jucat și pe aportul a­­dus de marii săi colaboratori. Cuza rămînea într-o penumbră, ce-i drept* glorioasă, fiind tratat cu entuziasm, dar în fraze generale. Trecem peste marile evenimente cunoscute de toată lumea și ne o­­prim la acele înfăptuiri, despre care au cunoștință mai ales specialiștii și cei interesați direct în problemele respective. Ceea ce ne ajută cartea profesorului Giurescu să înțelegem cu claritate, este faptul că Alexandru Ioan Cuza a avut o concepție politi­că și patriotică riguros rotunjită, că, fiind omul generației de la '48, in această concepție vibrează sufletul generos și democrat al acestei gene­rații. Oricit ar fi fost de valoroși co­laboratorii săi, valoarea lor creatoa­re nu s-a putut afirma decît în ori­zonturile unei politici, pe care cei dinții, domnitorul a elaborat-o. In agricultură Cuza e pentru introduce­rea mașinilor, dind primul exemplu la Ru­ginoasa. Lui i se datoresc, de asemenea, preocupările pentru in­troducerea culturilor speciale — bum­bac, tutun etc. Calea ferată București-Giurgiu preconizată de el urmînd a fi con­e­cesionată unei firme engleze , la i­­nițiativa lui se construiește Gara de Nord. Prin grija lui se înființează primele societăți de asigurare, se organizează navigația fluvială și co­mîntului din 1864 „îndelung și minu­țios elaborată“ sintetizează „concep­ția lui Cuza și a colaboratorilor lui în materie de școală" (p. 426). Cuza a sprijinit instituțiile [UNK]­ de artă, întreținînd relații personale cu ar­tiști ca Millo, cu scriitori ca Alecsan­­dri, Bolintineanu (care i-a fost și mi­nistru) și cu Gr. Alexandrescu, N. Filimon, Cezar Bolliac. In 1865, hotă­­rîndu-se participarea la Expoziția in­ternațională de la Paris, Cuza îl numește comisar pentru expoziție pe Al. Odobescu. Comparînd cele două ediții citito­rul poate observa cu ușurință îmbu­nătățirile aduse în ediția a doua : stabilirea relațiilor consulare cu S.U.A. la inițiativa domnitorului (p. 87) ; noi precizări cu privire la desfășurarea alegerii lui Cuza ca domn (p. 48) ; vizita studenților ro­mâni, în frunte cu Eminescu la Ober- Döbling unde se găsea Cuza (p. 453) , amănunte privind exilul și reședințele lui Cuza în străinătate (p. 450) cît și revizuiri ale unor date de amănunt. Tonul cărții departe de a fi apolo­getic, e de o obiectivitate impresio­nantă rezultată la tot pasul atît din document, cît și din rigorile unei vi­ziuni științifice. Autorul subliniază slăbiciunile lui Cuza (în plan politic tolerarea carnațiilor în frunte cu Lib­­recht, Pisoțchi și alții, iar în plan­ in­tim, legătura lui cu Maria Obrenovici), dar nu ezită să arate că aproape în­treaga protipendadă e ahtiată după îm­bogățire „pe toate căile — arendă­­șie, industrie, întemeieri e­e bănci sau de instituții de credit, concesiuni de lucrări publice" (p. 376) neputînd uneori a fi scoși, din acest context nici chiar personalități de talia frați­lor Alecsandri. Stilul în care e scrisă „Viața și opera lui Cuza Vodă" e o dovadă grăitoare de supunere la obiect î alert, cînd sînt redate evenimentele ; sobru cînd autorul vorbește de în­făptuirile domniei ; cald și vibrant cînd evocă aspecte din viața omului și cînd îi scoate în relief calitățile ; polemic ori de cîte ori sub o formă sau alta vine vorba de monstruoasa coaliție. Scriind despre valoroasa monogra­fie a profesorului Constantin C. Gib­­rescu, tocmai acum, în aceste zile de cumpănă pentru întreaga țară, am certitudinea că am înțeles, cum n-am reușit s-o facem niciodată, lecția a­­celor zile din ianuariei 1859. Mai ales, „miracolul" viețuirii noastre demne în istorie. Sunt fericit că mi-a fost dat să-i spun luminii, lumi­nă și vieții, viață, în dumnezeiscul grai al acestui minunat popor româ­nesc. LUCIAN VALEA Mihai Munteanu LA PRAGURI DE APE... Nu strig lucrurile, nu le ved­em, știu că e mersul mereu înainte, dar de la o vreme mă tem că sunt închis în cuvinte. Nu mai e față, nici nimic, făptură de inger sau idol, ci simt că e­ o stare de schimb de unde începe iar vidul. La praguri de ape opresc, floarea speranței e-n suflet , o, clipa frumoasă mai pot s-o opresc cu­ am încă soare în umblet ? r i V y -t

Next