Concordia, 1864-1865 (Anul 4, nr. 1-105)
1864-09-18 / nr. 72
in diurnalulu oficiale, seu nepublicarea ei, catu si pentru urmări. Deci provocu pre suslaudatii domni, ca se binevoiesca a îndrumă pre tote autoritatile aministratîve si judeciarie de pe teritoriulu incredîntiatu ocarmuirei loru, ca acesta regula se o observeze cu puntualitate.“ Noi amu dori a face o observatiune mica la acestu cerculariu, vomu fi fóarte modesti, că ce chiaru de n’am voi, suntemu constrinsi la modestia. A combate vr’unu actu oficiale, nu soimu se fie bine primitu nici in statulu ordînariu, cu atâtu mai vertosu nu se poate acést’a in statulu straordînariu politîcu-administratîvu. Dar’ nici nu voimu combatere, si observatiunea ce o vomu face poate fi de interest! pentru statu, d’aceea nu tienemu de detorintia a grai despre ea, si credemu ca bărbaţii mari caroru a li sunt incredîntiate frenele guvernarei , avendu sentieminte de dreptate pentru chiamarea loru, voru fi capaci a ne precepe, semplu, precum ne esplicamu, si nu confusu precum se sclintescu adese cuvintele nóastre de catra cei ce nu voiescu se ne intielega sau nici se ne auda. Daţi numai catu de putiena atenţiune graiului seriosu alu diurnalisticei, si veti precepe ca: Societatea omeneasca desvoltandu-se in multe dîreptiuni si avendu multe afaceri, toate aceste dîreptiuni si afaceri poarta pe fruntea loru simptomele,caracteristicele culturei societate! si a altoru institutiuni ale ei. Cultur’a era si st-are de organu principale limb’a, si in mare parte numai acestui organu are d’a multiumi esîstinti’a sa, câ ce daca óamenii s’aru fi nascutu muti de la natura, cultur’a nu aru trai in modulu si in vestmintele precum o cunoscemu asta-di. Se nu ne mirâmu deci audindu numindu-se cultura (nu civilisatiunea, politeti’a datîneloru s. a.) aci de nemtiésca, ungureasca, romanesca, serbeasca etc. ea se reflecta la limb’a d’unde s’a primitu, totu asie mai departe nu avemu sâ ne mirâmu daca „Sürgöny“ a primitu o insertiune nemtiésca, séu „Ung. Nachru un’a unguresca, séu ambele aceste diurnale cutare insertiune romaneasca, serbeasca séu slovaceasca, cu ce tramitiatorii insertiuniloru , le-au redigiatu in limbele culturei loru, credemu ca in limbele loru materne, si nu sunt ei de vina daca nu sunt nemți séu unguri séu nu le precepu aceste limbe, e destulu câ ei sunt locuitori străvechi in acesta patria si nu se potu consideră de străini. Se presupunemu câ respetîvii nu vom fi sciindu limbele in cari li se impune de detorintia prin numitulu cerculariu a redîgiă insertiunile oficiali, si in casulu acestua ei tragu -— fara vin’a loru — asupra-si responsabilitatea pentru intardlare si urmările ei, o responsabilitate ce nu insarcina d’asemene pre toti oficialii, cu toate câ scimu câ toti trebue să fie egalu respundiatori; se presupunemu mai departe câ d’in intardlare s’aru nasce vr’o dauna, si cca ca in casulu acestu a bietulu oficialu aru fi pedepsîtu fara vin’a lui, si acést’a aru fi o pedépsa contraria cu primulu principiu d’in codicele penali ale popoareloru culte. Deci modest’a nóastra părere in asta privintia, este, ca sau insertiunile după limbele in cari au venitu Se se imparta intre diurnalele dacele limbe, sau diurnalele oficiali se le publice toate fara deselinire de limba. Aserțiunea prima ni se pare a fi basata pe dreptate, pe egalitate intre fiii patriei si intre limbele loru, era aserțiunea a dou’a o basâmu pe acea impregiurare cu multe comune nemagiare cu tóte câ nu se in limb’a magiara, au prenumeratu la diurnalulu oficiale in limb’a acesta, imbiate de oficialii prepusi. Apoi cine nu scie câ imbiarea oficiosa, de susu pana josu, se socotesce ca unu mandatu. Se presupunemu acu câ cutare oficialu a tramisu vr’o insertiune in limba comunei, in casulu acestua este o pretensîune a ecuitatei ce ni o concedii si contrarii cei mai aprigi, ca insertiunea se se publice in limb’a respetîva ca comunele daca piu au altu folosu de „Surg.“ macaru publicatiunea , atingatoriu de ele se o cunósca, cu atâtu mai vertosu câ licitatiunile si celelalte au mai multu unu interest! locale , d. e. se licitédia o mosiera in cereulu Beiusiului, a. B. Incului séu aiure inre Romani, e de lipsa se scie cei d’acolo, câce credemu câ de la Soroksár séu de la Jász- Berény nu va merge nimene s’o cumpere. Diuariulu oficiale „Wiener Z.“ publica dese insertiuni in limb’a italiana, celtica, etc. ca ce are purure ante ochiloru scopulu insertiunei era nu altu ceva; de aceea cugetamu ca si diurnalele oficiali „Surg.“ si „Ung. Nadir.“ d’in puntulu de vedere alu dreptatei, ecuitatei, si oportunitatei ar puta se publice in toate limbele patriei după cum incurgu insertiunile, si aceasta se poate intemplă fara ca se deroage ceva limbei magiare, precum la Vienna nu deroga celei nemtiesci insertiunea italiana, celtica etc. — Deci unu remediu basatu pe aceste motive, lu pretinde insusi scopulu insertiunei, este intru interesulu ei, intru interesulu statului, si apoi in interesulu nostru alu tuturoru. P O I S I 0 N ’ A. Eliberarea ticranilorii din Romania. Străbună Romania, pamentu de barbcada, Mormentulu santu atâtoru eroi încununaţi; Iubita tierisiera: Salute astadi tie! Salute astadi vouă, tierani eliberaţi; Luciţi, luciţi in ochi mi, o! lacreme’nfocate! Luciţi mărgele dalbe ! Sunteti d’unu mare pretiu; Sunteti prevestitoare de sant’a libertate, De mărea prosperarea, d’unu vinitoriu maretiu. O! plans’am eu adesea, iubita, scumpa tiera, Vediendu, cu genii de secoli arraru necontenitii; Candu ordele varvare cumplitu te subjugară, Si numele teu falnicu era batjocoritu. Am plânsu, candu cei venetici in locurile tale, La carii senu-ti dede vietia, nutrementu, Chiar densii se’ncercara prin moduri infernale, Ca se-ti rapesca vecti’a si totu ce ai tu santu. ' £ 290 Reflesiiiui la provocarea Corespu mimic lui Bucuresceanu a lui „Loyd“ cu privire la Donatiunea Principelui Const. Basarabii. (Inchieiare.) ' Mitropolitulu nu potem despune nemica fara de scirea superintendîntelui. (Precum acéstea se dovedesce chiaru si prin acte publice, védi confirmatoriele din 21 juli 1692, date mitropolitului Teofilu prin Gr. Banffi guvernatoriulu Trinei.) Pre unu superintendînte caluvinescu ce patîmiă de rostira (podagra) lu duseră protopopi romani in scaunulu seu portatîvu pana in sînodu. Nobilii (boerii) romani nu poteă ajunge neci la o deregatoria pana nu se lapedau de relegiune. Preutii rom. eră ingreuiati cu totu felulu de dari si cu lucruri domnesci inca in mai mare mesura decâtu mirenii „pentru câ preutiloru se impută vin’a câ Rnii eră atâtu de sîmpli de nu vrea se precepa darurile invetiaturei calvinesci.“ Domnii de pamentu puneă si depuneă preuti in sate. — După atâte ingulte revoltatorie, mirare e daca Rnii cercara mediulocu de scăpare de atât’a asuprire neomenesca ? Apoi unii scrietori publicisti, ba si deputaţi detali magiari au inca nasu atâtu de scortiosu, incâtu se opintescu a ne capacită câinii n’au fostu apesati ca naţiune, neci mai tare decâtu clacasii (iobagii) magiari! O apucatura viclena prin care vreu se ne imbete cu apa, dar’ si unu tristu documentu ca nu voru se recuno,sca pecatele trecutului, prin urmare neci vointi’a n’o pre au de a le indreptă in viitoriu. — Venindu Transilvania sub sceptrulu augustei case Absburgice, influsulu celu nesuportabile alu Calviniloru (magiari) care nemicise tota autonomia si nedependînti’a metropoliei romane, au incetatu, si cursulu lucruriloru, cari aveă a decide asupr’a sortii decesei metropolitane, luara alta dereptiune. In loculu apesuriloru si persecutâriloru serbătece, romanii gasîra staruintie binevoitorie d’in partea evlaviosei dinastie pentru ustorarea sortii loru si spre redîcarea poporului rom. d’in starea cea decadinta si d’in intunericulu nesciintiei la care o condemnase strănepoţii lui Tuliutum, cari inca si in marea epoca a Reformatiunii eră cu multu mai neumani de câtu bravulu loru strabunu intr’o epoca de barbarismu. Procederea blândei curti austriace au fostu cu totolu contraria celei d’in tempurile asia numitiloru principi natiunali (magiari), in locu de persecutiuni felurite. unii pre tote dilele primiă dovedi de none binefăceri asecurandu-li-se drepturile de cari se bucură romano-catolicii si scutirea clerului de sărcinele cele publice, infiintiarea scoleloru in câteva orasie etc. Luandu-se tote aceste in consîderatiune mirare e diremu, inc’ odata, daca dlerulu rom. care mai nainte fusese sîlita a face robote boeriloru magiari, vediendu binevointi’a noului guvernu si aflandu scutela la august’a casa austriaca, si si dotare materiale, se decise a primi unirea cu beseric’a Romei. — După aceste digresiuni se trecemu la obieptulu nostru primariu, adeca la donatiunea principelui României. — Avemu se amintîmu ca episcopii-metropoliti ai Trinei se santieau in Romania la Bucuresci. Acolo fu santitu Teofilu, totu acolo si Atanasîu acu episcopu alu Rloru uniti cu Bes. Romei, adeca a greco-catoliciloru, facandu cu acea ocasîune mărturisirea credîntiei (professio fidei). D’in acestea si d’in portarea lui Teofilu observară corelegionarii cu Atanasîu e resolutu a primi unirea cu beseric’a Romei. Patriarculu de Ierusalimu, incunoscintiatu de a buna sama prin mitropolitulu d’in Bucuresci, s’au incercatu alu abate de la propusulu lui vrendu a esecută o aspra instruitiune d’in 12 puncte compusa pentru metropolitulu d’in Trnia; dar după ce Atanasîu trecuse Rubiconulu, incercarile patriarcului remăsera desierte ne mai potendu-se esecută. Cu tote câ Atanasîu primi unirea, Constantinii Basarabu Brancoveanu Domnitoriulu României i darui o petasca episcopale si manusie imfrumsetiale cu margaritarie, ma insemnu de mare liberalitate si gratia dond si posesiunea amintita d’in epardl’a Argisiului. Facutu-au aceste Principele romanu numai d’in liberalitate, d’in indemnulu crestinescu or miscatu de sentieminte natiunali vediendu saraci’a cea mare in care se află capulu clerului si a poporului romanu d’in Trnia, ne mai avendu neci casa de locuintia, seu d’in alte motive si anume precum unii credu cu scopu de a înduplecă pre Atanasîu a se lapedă de unirea făcută cu beseric’a Romei? Nu se scie, precum nu se scie posîtîvu daca s’au retrasu acea donatiune, candu si pentru ce. Numai arcivele României ni-ar poté da desluciri in asta privintia. Atâtu-a scimu câ neci metropoli’a unita d’in Alba-Iulia neci episcopatulu d’in Sabliu nu mai au neci o posesiune in Romania. . . Acum vine întrebarea: pre episcopatele O! plans’am eu adesea torentu de lacrimele, Vediendu cu misieli’a triumfa ne’ncetatu ; Dar pan’acum versat-am totu lacreme de gele, Si lacreme ca astadi neci candu nu am versatu! E dreptu? nu e visare? s’a implinitu odata Dorinti’a multu sublime, ce-atât’a amu doritu ? Si stersu-s’a acum’a sclavi’a blastemata? Sfarmatu-s’a in fine si jugulu celu cumplitu ? Darmatu-s’a odata sîstem’a dîavolesca, Ce impartise tier’a in domni si in eleti ? De astadi innainte voru se vietuesca Egali naintea legii si fi-voru liberi toti? Tieranii ’n a loru tiera, in dulcea Romania, In tier’a pentru care ei sangele-au versatu, Nu voru se mai traésca in grosnica sclavia? Si fi-voru densii liberi si respectati in statu ?.... E dreptu, nu e visare, câci imnele’inaliiate Atâtoru milioane, mi-o spunu, câ e asia! . . . O! anim’a mea juna alina-te a bate, De marea bucuria me temu câ vei crepâ! Străbună Romania, ferice adi de tîne ! Câci ai potutu ajunge reînvierea ta, S’a stersu durerea crunta si grelele suspine, Si cantulu gintei tale viciu va resunâ. Vei fi tu inca mare, precum odîniora, Stindardulu naciunale luci-va’mpunetoru; Câci ai tu fii acuma ce-su gata ca se mora, In ori si care ora, de cere ti ér’a loru. . . . -, r • , r, /' •. , ■ r .1 . Tierani ai României, s’aveti mărinimia, In or’a-acesta sacra iertati calâiloru! . . . Ear voi ce patronarati amar’a tirania, Iubiţi d’acuma tier’a si bunulu ei poporul Tierani, domni peptulu vostru se arda d’o sentîre, Sacrati totu pentru tiera si pentru Domnitoriu . Atunci urmă-voru era acei ani de mărire, Si-ave-va Romani’a unu splendîdu vinitoriu ! Iosîfu Vulcanu.