Contemporanul, ianuarie-iunie 1960 (Anul 14, nr. 1-26)
1960-01-01 / nr. 1
O cupă de vin pentru 1960! U CUNOSCUT de-a lungul celor peste trei decenii de cînd scriu, fel de fel de oameni și de întîmplări. L-am văzut de atîtea ori pe Manolescu-Strunga, fruntaș liberal, intrînd cu masivu-i corp, propulsat de un abdomen monumental, un „bodega Dragomir Niculescu“, unde mînca icre negre cu lingura de supă, tnecîndu-le in conţinutul unui număr stupefiant de sticle de vin roşu franţuzesc. L-am cunoscut pe studentul (o mai fi trăind luliu Străinu ?), care, incercind să-şi vindece frăţiorul bolnav de cotalgie, se angaja, în timpul vacanţei de vară, chelner la un restaurant de pe litoral. înainte de a se prezenta la serviciu, studentul işi lua în circă, la 5 dimineaţa, frăţiorul, 11 instala pe plajă, de unde, spre seară, 11 sălta iar în spinare şi, frînt de oboseală, 11 ducea la culcare. Am cunoscut muncitori. Mi-aduc aminte de chipul frumos şi de ţinuta demnă a tipografului Tudor Popescu, căruia, cu cîteva ore înainte de a fi împuşcat de bandele legionare, îi strînsesem mina. Revăd, de asemenea, chipurile altor tipografi, minate de tuberculoză, dinţii lor măcinaţi de otrăvurile plumbului. Aud ţăcănitul linotipurilor — şi deodată se face linişte... întorc capul şi-i revăd de data aceasta, aliniaţi muţi de-a lungul pereţilor, cu braţele încrucişate : grevă... Era în ajunul unui nou an şi patronii le suprimaseră raţia de lapte, antidot împotriva saturnismului. îi revăd, privindu-şi nemişcaţi paharele goale... Era prin 1932, anul în care minunatul, pe cît de nefericiul poet al proletariatului maghiar, József Attila, »vrii : „Oh, cum mai zace noaptea mare ! Din sînu-i pădurea zbucneşte — negru — singe. O sută douăzeci de milioane, îmi spune medicul, nu au un pic de pîine ...“ Am cunoscut mulţi scriitori. Mulţi dintre aceştia lichidaţi de trecuta societate prin metode cu mult mai perfide decit aceea a asasinatului propriu-zis. Am fost prieten cu Bogdan Amaru, un pui de ţăran, mărunt de stat, dar un mare talent. I-ar fi trebuit puţină linişte, cîteva pahare cu lapte — nu prea multe, dar sigure — pentru a-şi reface sănătatea , nu le-a avut. Stăpinii Vremii în care a trăit i-au dat o singură posibilitate. să-şi cumpere un briceag, cu care şi-a deschis, cum spunea intr-una din ultimele sale scrisori, „o gură în sîn“. Am fost contemporan cu atîţia visători ucişi. Se apropie noaptea anului nou ; eu trăiesc, şi ei nu mai sínt... Unde e Alexandru Sahia ? Unde e poetul Al. Robot, ucis de fascişti ? (sínt cred, vreo treizeci de ani de cînd îmi trimitea primele-i poezii) ... Unde e Constantin Râde ? Unde e Aurelia Cornea ? Unde Nicolae Furcă de la „Bilete de Papagali“ ? Unde firavul Corneliu Tamenski ? Unde mîndrul pictor Bob Bulgaru ? Unde George Mihail Zamfirescu ? Unde Arthur Enăşescu, cu blinzii-i ochi de căprioară, poetul pe care-l văd şi acum în faţa restaurantului „Capşa“, înaintea unui An Nou, privind halucinat la colocviul paharelor, senatorilor şi deputaţilor, la sarabanda cupelor ciocnite de marii cavaleri de industrie ai epocii ? Unde sunt toţi nevinovaţii răpuşi ? Cum îi chema pe cei trei copii de moţi, despre care am scris acum mai bine de un sfert de veac cînd, înnebuniţi, de foame, s-au aruncat într-o prăpastie ? ... Zăpezile de altădată sînt pătate cu singe. Cît e de oportună uitarea, de atîtea ori, şi — totuşi — în acest caz cît de criminală ar fi . . . Un an nou ne întîmpină. Cum am putea să uităm milioanele de valori şi de nevinovăţii îngropate sub monstruosul, diabolicul, diformul munte al calamităţilor de tot felul : foame, boli, ger, constrîngerea trupului şi a minţii, umiliri... Nimic din ceea ce a fost suferinţă nu trebuie să fie lăsat pradă umbrelor, şi mai ales atunci cînd înaintea noastră se deschid porţile unui an nou de frumuseţea întrevăzută a lui 1960. Chipul Bucuriei este mai expresiv dacă II alături chipului Nefericirii Bugetul de stat pe anul 1960 arată, după cum s-a spus, caracterul paşnic, constructiv, al cheltuelilor şi sectorul tot mai restrîns pe care-l ocupă cheltuielile militare. Grija pentru soarta omului, pentru întărirea puterii omului — a omului muncitor, desigur. Pentru învăţămlnt şi cultură 403 Eugen Jebeleanu (Continuări in pag. 2 a) A I I. TRATAV V Trăiască scumpa noastră patrie, Republica Populară Romina! SAPTAMINAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • vineri 1 ianuarie 1960 * • Nr. 1 (690) 8 pagini 50 bani A DUPA 12 ANI STAZ! se împlinesc doisprezece ani din ziua în care poporul nostru şi-a văzut realizat un vechi Vis: alungarea de pe tronul ţării a odioasei dinastii a Hohenzollernilor. Amintirea domniei celor veniţi din Siegmaringen ca să prade pe meleagurile acestei ţări este atît de îngrozitoare, încît însăşi evocarea lor stirneşte un adine sentiment de dezgust, de dispreţ, de ură aprigă şi neîmpăcata. Aceasta se explică prin faptul că cei 81 de ani, cît a durat tirania regalităţii în ţara noastră, coincid tocmai cu epoca celei mai sîngeroase terori spirituale şi materiale pe care a suferit-o poporul nostru, tocmai cu epoca celor mai sîngeorase represiuni, tocmai cu epoca celei mai nemiloase exploatări. Din chiar clipa descinderii lui Carol I pe pămînt romînesc, s-au văzut cu claritate scopurile şi interesele care au determinat aducerea lui în ţară de către moşierime şi burghezie. Odată cu domnia Hohenzollernilor a început epoca celei mai sălbatice asupriri a ţărănimii. A început epoca foametei endemice. A început noaptea lungă şi grea a celor mai grele suferinţe ale întregului nostru popor muncitor. In 1907, an în care primul rege al acestei dinastii odioase şi blestemate îşi sărbătorea patruzeci şi unu de ani de la înscăunare, unsprezece mii de ţărani flămînzi, rupţi şi goi, scoşi din bordeie de chinurile foamei, au primit, în schimbul pămîntului roditor care era al lor de drept, gloanţe în frunte şi în piept şi ţărînă în gură pentru odihna de veci. In 1918, cînd muncitorii, ajunşi la ultimul prag al răbdării şi al mizeriei omeneşti, au ieşit în stradă cerînd mărirea salariilor lor de suferinţă, au fost împuşcaţi de Ferdinand, cel de-al doilea domnitor din aceasta dinastie blestemată. In 1933, cînd, sub conducerea Partidului Comunist Român, clasa muncitoare a ridicat steagul luptei împotriva fascismului care batea la graniţa patriei noastre, au ţăcănit din nou mitralierele, şi sute de oameni au înroşit caldarîmul atelierelor Griviţa, din ordinul lui Carol al II-lea, cel de-al treilea domnitor din această dinastie blestemată. Cînd întreg poporul român, eliberat de sub jugul fascismului prin lupta comuniştilor şi a celor mai devotaţi fii ai patriei, cerea ca la cîmia ţării să fie adus un guvern democrat, care să înceapă o epocă nouă, o epocă de slujire credincioasă a intereselor poporului, din nou au ţăcănit mitralierele şi, în 1945, în piaţa palatului, au căzut oameni împuşcaţi. Mitralierele erau instalate în palatul domnesc, şi acţionau din ordinul lui Mihai I, cel de-al patrulea domnitor din această dinastie blestemată. Optzeci şi unu de ani de stăpînire hohenzollei au echivalat în istoria noast . di optzeci şi unu de ani de suferi ,la princenă pentru popor şi tot atîta re uzur pentru o bandă de tîlhari tithin căreia s-a adunat tot putregai tooată tagma jefuitorilor, toată lira cozilor de topor, ţoala tandra trăjătoriilor de ţară. Primul domnitor şi-a început prădăciunile cu o vastă escrocherie, numită în presa timpului „afacerea drumurilor de fier“ de pe urma căreia cărpănosul Carol I şi-a achiziţionat moşii întinse pe care robeau sate întregi de desculţi, însîngeraţi de vinele de bou ale vătafilor. Al doilea rege — înalt, bleg, clăpăug — a rotunjit averea primului, adăugind moşiilor celui ce l-a precedat in scaunul domnesc noi latifundii mănoase, noi masive de munţi împăduriţi, noi castele, noi ferme. Al treilea, cel mai versatil dintre ei, Carol Buzatul, a devenit cel mai înstărit acţionar al tuturor întreprinderilor din ţară, posesor al unei averi uriaşe, transportată din timp şi hoţeşte peste hotare. Ultimul, Mihai detracatul şi detronatul, s-a visat continuatorul jafurilor, continuatorul asupririor înaintaşilor săi. In scurta lui domnie şi-a împlinit, în bună parte, dorinţele. Mihai I concepea România ca o moşie personală. Dar a venit — şi nu din senin — trăznetul de la 30 Decembrie 1947. Visul visat decenii de-a rîndul de poporul nostru harnic, talentat şi dornic să înceapă o viaţă nouă, a devenit, în sfîrşit, o realitate. Ţara a scăpat de Hohenzolerni. Poporul şi-a smuls căpuşele regeşti de pe trup şi le-a strivit. Au trecut de atunci doisprezece ani. În aceşti doisprezece ani s-au arnizat în ţara noastră, în taatori pentru le de activitate, jitîjf [ost nevoie de care altjt,ca"nu de secole. Satele de iaragină de odinioară au fost chemarte la o viaţă nouă. Pentru Intna oară In istoria noastră, ţărănoi a Hovfv’nit 6tăDÎnul pămîntului de munte lui Plugul de lemnfit trimis la muzeul obiectelor preistorice. Acolo unde sub Hohenzollerni stăruia munca primitivă, aproape barbară, se dezvoltă astăzi agricultura noastră socialistă, înfloritoare, slujită de mijloace mecanizate înaintate. Au fost secate bălţile şi au fost îndreptate cursuri de ape. A fost stîrpit paludismul. In cele mai multe sate, lampa veche a fost înlocuită cu electricitatea. Locul conacului boieresc l-a luat biblioteca, cinematograful, echipa de cîntece şi dansuri, casa de naşteri, creşa, dispensarul. Foştii sclavi ai carcerelor din fabricile lui Carol al ll-lea şi ale lui Mihai I, dezrobiţi şi dezrobitori ai întregului popor, au devenit, stăpîni în casa şi în ţara lor, în mîinile lor pricepute şi harnice au luat destinele patriei. Revoluţia poate fi văzută oriunde, în semnificaţiile ei concrete, uriaşe şi dătătoare de grandioase speranţe Ţara noastră, odinioară săracă, roaba străinătăţii, a unei străinătăţi avare şi hrăpăreţe, care importa de peste hotare ultimul nasture, ultimul şurub, ultimul ac cu gămălie, a devenit o ţară cu o industrie înaintată, a cărei putere sporeşte de la zi la zi. Cum să nu ne tresalte de mîbila. inimile, cînd vedem-rtf', să fie şi sortită, pînă o11 • rminamente agrişă rămînă ■astăzi utilaj petrolifer colet, tractoare în China, produse farmaceutice în Australia ? Intelectualitatea romînească, socotită de .,palat" şi de burghezo-moşierime o ..pletoră" inutilă şi stînjenitoare, participă cu rîvnă la opera măreaţă a construirii socialismului, în patria noastră, omul de ştiinţă, de Zaharia Stancu (ConUnuart (n pag. 7). Proletari din toate ţările, uniti-văl Cronica optimistului AN NOU IN TIMP imemorial avem obiceiul ca la o anume dată, în trecut mai curînd, la sfîrşitul muncilor cîmpeneşti, de la o vreme în toiuliernii, să socotim că un an vechi sfîrşeşte şi eliul nou începe. Adevărul este că faţă de curgerea năvalnică a vieţii, mereu una şi mereu alta, universul stelar aparţine mecanicii, unde, într-adevăr, considerem figura eliptică ori circulară pe care o transcrie un astru, putem determina un punct ca moment de plecare ori de sosire. Insă învîrtirea mecanică nu implică în ea nici un accident vizibil, aşa cum limbile ceasornicului se întorc fără a-şi schimba culoarea ori forma în jurul unui ax. Viaţa curge, dimpotrivă, mereu în linie dreaptă, călătorim pe un ocean imens, înainte şi tot înainte, intrăm şi ieşim din porturi întotdeauna noi şi niciodată nu ne-ntoarcem de unde am plecat. Sîntem, fiecare din noi, un Coluimb care navigînd înainte, în linie dreaptă, dăm de continente noi, fără a reveni, pe partea cealaltă a globului, la locul de unde am plecat. Tinerețea se îndepărtează fără oprire, cu vremea o uităm, pentru că orice revenire prin peisajele ei ne este interzisă. Tinereţea noastră rămine, oricît ne-am iluziona, o simplă figură poetică, fiindcă în faţa ei se ridică în drum falnica tinereţe a altora. E bine, e rău acest lucru ? Este dramatic, fără îndoială, însă frumos, nespus de frumos. Imbarcîndu-te, îţi iei pentru totdeauna rămas bun de la ţărmul pe care l-ai părăsit, pentru că nu te vei mai întoarce nicicind pe locurile de unde ai plecat. Un singur obiect rămîne statornic sub picioarele tale în călătoria pe imensul ocean al timpului, corabia, care în viaţa de toate zilele este patria ta. Despărţirea, curat abstractă, între a.n'.il vechi şi carul nou, nu e însemnată prin nici o oprire, prin nimic nu se deosebeşte apa de aci, de cea de dincolo, hotarul între ani nu există. Ba dimpotrivă, măsurînd numai durata vieţii, unii ani sînt mai lungi iar alţii mai scurţi. Cînd unii din noi am trăit din plin, am lucrat mult pentru semenii noştri, anul a fost nu de 365 ci de o mie de zile. Cel care a dormit într-una nesăvîrşind nimic, a avut o viaţă scurtă. Păşind tot înainte, mulţi nu pot ţine paşii noştri şi se pierd în drum, rămînînd la distanţe incalculabile înapoi. încetează de a fi contemporanii noştri şi noi ne aflăm cot la cot cu generaţiile noi. Alţii, dimpotrivă, au pasul iute, ne-o iau înainte şi flutură din ce în ce mai pe care flamura. Roata nu există în viaţa umană, e o utopie să crezi că poţi suci vremea pe ax şi să aduci un punct al ei, la semnul de unde ai plecat Numai bătrtnii absoluţi, adică nişte bolnavi de un sol special, au nostalgia portului originar Şi privesc cu dezgust orice privelişte nouă. Important pentru omul socialist e G. Călinescu (Continuări in pag. 2 a) D iiiiiiiiiiiiînniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiM PERSPECTIVE I E AFLĂM în faţa unui nou an şi, intr-o perspec- g tivă mai largă — pe care rotunjimea cifrelor o sugerează — in faţa unui nou deceniu. Păşim peste un prag dincolo de care începe anul 1960, şi cu acelaşi pas pornim pe un drum mai lung, la capătul căruia vom intra in 1970. Şi anul şi deceniul _ stau în faţa noastră, şi avem dreptul să ne ridicăm in vîrful picioarelor, încercînd să privim cit mai| departe. Ce va aduce 1960 ? Care va fi situaţia generală a omenirii după ce diin acest secol zbuciumat şi grandios se va fi scurs deceniul care începe mîine ? De la început trebuie spus că 1960 va fi un an mare şi că avem dreptul să ne aşteptăm din partea lui la lucruri mari. Conferinţa la nivel înalt din primăvara viitoare poate să constituie un pivot de diamant în jurul căruia întreaga omenire — adică peste două miliarde şi jumătate de bărbaţi şi femei — va putea să-şi întoarcă faţa de la spectrul morţii atomice spre privelişti mai luminoase, şipre zări conforme cu aspiraţia la fericire a fiecărui om şi a fiecărui popor. Poate că deceniul care începe mîine, ultimul înainte de a se împlini o sută de ani de la naşterea lui Lenin, va da prilej întregii omeniri — adică la peste două miliarde şi jumătate de bărbaţi şi de femei, cei mai mulţi dintre ei cum nu se poate mai buni, mai frumoşi şi mai inteligenţi — să aplaude nu numai sosirea primului om in Lună, ci şi topirea ultimului tun de pe Pămînt. Zău, ce frumos ar fi I Haideţi cu toţii la treabă, de la Hruşciov şi Eisenhower pînă la cel mai simplu om dintre oamenii simpli, să facem din acest vis realitate I Geo Bogza . »Blestemata sistema“ ca o consecinţă a mişcării de eliberare naţională a popoarelor mici, harta Europei a înregistrat apariţia câtorva state noi. Marile puteri priveau cu îngrijorare această situaţie. „Concertul european , cum se zicea pe atunci, avea aspectul unei sindrofii de cucoane gătcine, tulburate in tihna şi tabieturile lor de năvala unui tineret impetuos, exuberant şi puţin cam ireverenţios. Acest suflu de viaţă noua, dacă nu mai putea fi înăbuşit, trebuia în orice caz diriguit, controlat, măsura posibilului, temperat. Astfel s-a ajuns la soluţia dinastiilor străine. „îndată ce un popor ţinut sub jug îşi recapătă libertatea şi este recunoscut de sine stătător, — scria Gheorghe Panu în ziarul sau Lupta, pe la 1891, — iute aşa-numitul Concert European îi găseşte un principe, pe care il cocoaţă pe un tron nou, abia lustruit, mirosind încă a poleială“. Şi Panu citează cazul Belgiei, căreia „i se octroiază ca dar de independenţă un principe german“ ; al Greciei, căreia i se trimite un rege din afară ; al Bulgariei, care deşi mimai „sem:independenţa“ pe vremea aceea, a avut totuşi „fericirea de a poseda doi prinţi străini“ (Din literatura antimonarhică, Biblioteca pentru toţi, p .57). în acest sistem general se încadrează şi apariţia dinastiei de Hn^'’ zollern pe tronul ţării noastre, la 181B. Reprezentind interesele şi spiritul reacţionar al marilor puteri, el are de la început concursul celor doua partide de guvernămînt boierimea conservatoare, care îşi apara poziţiile greu zdruncinate sub domnia lui Vodă Cuza, şi burghezia liberală, care, părăsind ideile generoase de la 48 nu mai urmărea decit un singur ţel, — să ia locul conservatorilor la crima ţării. Şi pentru unii şi pentru alţii, principele străin era un aliat preţios. Vor lucra împreună in vederea aceluiaşi scop : stăvilirea procesului de democratizare a ţarii. Dar ecoul luptelor de la 48 stăruia încă un aer, iar reformele democratice ale lui Cuza erau încă în amintirea oamenilor. Trebuiau salvate deci aparentele. Astfel, odată cu principele străin, s-a dat o constituţie copiata după cea belgiană şi în unele privinţe mai largă chiar decit aceasta. O constituţie de democraţie burgheză, care, în litera ei, părea destul de înaintată. In memoriile sale, Carol I face preţioasa mărturisire că, după opinia sa, „pentru ţară ar fi fost mai nimerit un regim mai absolutist . »*■ tind această frază, A. D. Xenopol adaugă: „Iată deci cu ce dispoziţii sufleteşti păşea noul principe la aplicarea constituţiei“, (istoria partidelor politice în Rominia vol. 1, partea II, Buc. 1911, P-147). Cum şi cele două partide politice se aflau in aceleaşi „dispoziţii sufleteşti“, era fatal ca drepturile şibertăţile cetăţeneşti, înscrise in aşanumitul pact fundamental, să ram na literă moartă. Şi atunci a început „blestemata sistemă“, cum o numeşte Caragiale: regele numea guvernul, iar acesta, printr-un simulacru de consultare a corpului electoral, îşi fabrica un parlament. De la alegerile cu „suveică“ şi cu noroz, s-a ajuns, sub urmaşii lui Carol I, la monstruosul furt de urne, practicat făţiş şi cinic. Această înşelătorie politică necesita o vastă reţea de complicităţi, cuprinzînd magistratura, administraţia, armata şi jandarmeria. Cine accepta jocul, era răsplătit. Cei puţini, care AN SECOLUL trecut, I aveau naivitatea să respecte legea, erau năpăstuiţi. In felul acesta, procesul de democratizare a ţării, început la 48, zăgăzuit indată după aceea şi reluat sub domnia lui Cuza, a fost definitiv oprit. Politica a fost înlocuită cu politicianismul cel mai josnic. In loc să se sprijine pe mase, partidele se bizuie pe o armată de electori, care terorizează administraţia, influenţează justiţia şi împart după bunul lor plac favoruri sau sancţiuni. „Ceie două aşa-numite partide istorice, — scria Caragiale in al sau 1907, — nu sînt, in realitate, decit două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă“. Dar clientela trebuie ţinută şi întreţinută. Pentru agenţii mărunţi se găsesc slujbe şi sinecuri. Mai era insă clientela de sus, clientela de Tudor Teodorescu- Branişte (Continuări In pag. 2-a) . Nu-mi amintesc... Eu să fiu sincer — şi, de bună seamă, am toate motivele — nu-mi amintesc să fi fost, cu toate că am trăit sub patru regi, vreodată, in viaţa mea, dinastic. Nici chiar in anii îndepărtaţi ai adolescenţei, cină, pierdut In tagma sopranilor, cintam, însoţind ..din cap", efectele de piculină ale orchestrei, cunoscutul „in pace şi onor" al cuplului Hübsch- Alecsandri. Paradele militare şi administrative de zece mai nu m-au ispitit niciodată. Liceean, încălţat in papuci cu talpă de cauciuc şi drapat In costumul Banu Mărăcine, luam cu entuziasm drumul Monumentului cu gindul la bonul de prăjitură, ce ne aştepta, după spectacol. Era singurul patmet cu care istorica zi ne mai ademenea. O zi prelungită de somn, pe vremea studenţiei, nu strica şi zece mai era una din ele. Dacă erau mai multe, era cu atât mai bine şi doliul regal din 1914, cel din 1915 şi cite aveau să mai urmeze, aduceau nu numai şcolarilor, dar şi dascălului, ce ne aflam la vremea aceea, lungi ceasuri de mulţumire. Mica noastră arhivă mai păstrează şi astăzi: — scrisoarea publică, în care comentam bursa de o sută de mii de lei, cu care guvernul de pe vremuri găsea cu cale să doteze bugetul pauper al studentului Carol, ce seînscrisese, prin 1913, la nu-s-ce facultate... ; — scrisoarea fără de ortografie, cu care directorul „Globului“ (pentru a vorbi in termenii romanului lui Zaharia Stancu) ne reproşa frivolitatea cu care expedia,sem, intr-una din publicaţiile lui, decesul regelui Ferdinand ; — un număr de poeme (Zi istorică; Mater dolorosa ; Turism ; Dinasticism), in care, printre altele, răzbat şi ecouri din mascarada filantropiei, cu care, la zile mari, Perpessicius (Continuare in pa» Fără cuvinte toy Desen de BENEDICT GANESCU