Contemporanul, iunie-decembrie 1963 (Anul 17, nr. 24-52)
1963-08-02 / nr. 31
Nr. 31 (877) Proletari din toate ţările, uniţi-vâ! SAPTAMINAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • vineri 2 august 1963 • 8 pagini, 50 bani MAMAIA ■ sPECIALIZAREA este una din modalităţile de pregătire şi de acţiune a oricărui om al muncii care se pregăteşte pentru viaţă şi caută în viitor perspectivele unei existenţe realizate în obiectivele ei umane. Dar, pe lîngă acest interes personal, specializarea are şi un sens social, deoarece, ca cetăţeni ai patriei noastre socialiste, nu trebuie să gîndim şi să acţionăm numai de pe o platformă individuală. Cum am putea contribui la dezvoltarea economiei, industriei, ştiinţei şi culturii, la rezolvarea diverselor probleme pe care ni le pune statul socialist şi Partidul, conducătorul construcţiei socialiste, fără o pregătire temeinică? Specializarea este una dintre formele de pregătire care ne permite să cunoaştem în adîncime şi să rezolvăm cu competenţă şi rapiditate problemele complexe şi dificile ale construcţiei socialismului. SPECIALIZAREA este o caracteristică a societăţii contemporane, necunoscută în antichitate, în Evul Mediu sau Renaştere, în Renaştere, limitarea cunoştinţelor era considerată ca un aspect negativ. Sîntem obişnuiţi şi astăzi să calificăm drept „învăţat umanist sau om al Renaşterii“ pe purtătorul unui fond multilateral de cunoştinţe. Specializarea a apărut — începînd din secolul al XVIII-lea —, ca un fenomen legat de dezvoltarea furtunoasă a ştiinţei şi tehnicii. A devenit din ce în ce mai evidentă incapacitatea de a cuprinde o masă de cunoştinţe formidabilă, mereu crescîndă, de la an la an. Pe lîngă incapacitatea de a cuprinde o masă uriaşă de cunoştinţe, s-a vădit şi incapacitatea de a o folosi în practică. Am putea spune, două incapacităţi conexate : teoretică acumulatorie şi practică aplicativă. Apare astăzi foarte ciudată afirmaţia pe care am găsit-o într-una din lucrările lui Leonardo da Vinci, în însemnările lui memoriale. Această mare figură a umanităţii afirmă la un moment dat (să nu uităm că el a trăit în a doua jumătate a sec. XV şi a murit în sec. XVI). Noi (adică cei din Renaştere — N.A.) ne găsim într-o situaţie foarte grea din punct de vedere al descoperirii noului. Sîntem în postura acelora care vin la sfîrşitul unui tîrg şi nu mai găsesc decit resturile. Totul este luat, totul este cules. Ce profundă eroare chiar pentru o minte strălucită ! Ne putem întreba dacă există totuşi o incapacitate reală a omului de cunoaştere a ştiinţei şi culturii acumulate de-a lungul timpului. O asemenea incapacitate a priori nu poate fi acceptată, ţinînd seama de posibilităţile uriaşe ale creierului uman. Chiar în condiţii speciale de activitate, omul foloseşte numai o parte redusă din potenţialul considerabil al creierului, potenţial care constituie o mare rezervă de dezvoltare individuală şi socială. Imposibilitatea de a cuprinde o masă largă de cunoştinţe şi aplicaţia lor este datorită, printre alţi factori, şi faptului că viaţa noastră a devenit prea scurtă pentru a le asimila în măsura aspiraţiilor noastre. A apărut o discordanţă între acest fond vast de cunoştinţe şi posibilitatea noastră de informare şi memorizare. Dacă am trăi mai mult, cu siguranţă că am putea şti mai mult în adîncime şi în suprafaţă. Dacă am îmbătrîni încet şi mai tardiv, am păstra capacitatea de lucru a creierului mai mult timp, am putea învăţa şi acumula mai mult. Este de la sine înţeles că în asemenea condiţii s-ar mări şi posibilitatea de folosire socială a ştiinţei, fenomen inseparabil de procesul de informare şi acumulare a cunoştinţelor. într-un studiu recent publicat de U.N.E.S.C.O., referitor la tendinţele actuale ale cercetării ştiinţifice mondiale se arăta că 50 la sută din savanţii care au existat vreodată pe pămînt trăiesc în epoca noastră. Cele mai multe cunoştinţe şi forţe de creaţie ştiinţifică sunt, fără îndoială, concentrate în zilele noastre, fenomen care se va desfăşura în viitor într-un crescendo pe care nu-l putem prevedea şi nici limita. Un criteriu obiectiv care ne îngăduie să apreciem dezvoltarea considerabilă a ştiinţei în epoca modernă îl constituie numărul manifestărilor ştiinţifice şi al publicaţiilor. După datele organizaţiei citate, rezultă că, în anul 1800, numărul publicaţiilor ştiinţifice existente pe glob a fost de 100, în 1850 de cca. 1000, iar la sfîrşitul secolului al XIX-lea numărul lor s-a ridicat la 10.000. In 1960, statisticile internaţionale ale U.N.E.S.C.O. menţionează cca 100.000 publicaţii ştiinţifice în toate domeniile în care se publică materialul necesar pentru informarea oamenilor de ştiinţă. Ţinînd seama de ritmul în care au apărut aceste publicaţii în decursul unui secol şi jumătate, se apreciază că, în anul 2000, numărul lor va fi în jurul a un milion. Este imposibil ca o minte omenească să cuprindă materialul informativ necesar unui orizont de cunoştinţe universale. In acelaşi timp cu multiplicarea publicaţiilor a luat naştere şi s-a dezvoltat fragmentarea ştiinţelor, pro ces care a condus inevitabil la speciali- Acad. Şt. Mihu (Continuare In pag. 7-a) Specializarea omului de ştiinţă contemporan Prezenţe romîneşti peste hotare LA B. B. C. „O SCRISOARE PIERDUTĂ" DUPĂ cum s-a mai anunţat, la 26 iulie programul III al postului de radio B.B.C. a transmis, în adaptare radiofonică, piesa lui Caragiale, o scrisoare pierdută, după traducerea Fridei Knight. Emisiunea a fost pregătită cu deosebită atenţie : o distribuţie excelentă, un program de două ore, o oră de transmisie — rezervată numai pieselor de mare prestigiu din repertoriul internaţional, un articol de prezentare în programul de radio şi, în fine, retransmiterea ei, care va avea loc la 13 august. In rolurile principale au fost distribuiţi : Gudrun Ure (Zoe), Newton Blick (Ghiţă Pristanda), David March (Tipătescu), Felix Felton (Farfuridi), Peter Claughton (Caţavencu), Harry Locke (Cetăţeanul turmentat), Ralph Truman (Trahanache), James Thomson (Agamiţă Dandanache) şi Norman Wiynie (Brînzovenescu). Regia a fost semnată de R. D. smith, iar ilustraţia muzicală de A. L. Lloyd, un bun cunoscător al folclorului romînesc. O apreciere deosebită pentru interpretare merită actriţa Gudrun Ure, care a dovedit o bună înţelegere a rolului. Comedia O scrisoare pierdută a fost bine primită de către ascultători şi critică. Sunday telegraph din 28 iulie scria pe marginea piesei, într-un articol semnat de Pat Wiliams: „Fără îndoială, a meritat să asculţi piesa, nu numai dintr-o simplă curiozitate, ci pentru faptul că este o farsă despre viaţa politică surprinzător de actuală pentru timpurile noastre. Autorul a demonstrat, prin satira sa, că practica politică era cu mult diferită de ceea ce se spunea în teorie şi că «arta de a reuşi» includea, dacă vroiai să câştigi alegerile, şantajul, tragerea sforilor, maşinaţiunile, de fapt tot ceea ce ar fi putut ajuta la atingerea acestui scop. Montarea a fost vioaie şi inteligentă, aşa cum de altfel cerea să fie jucată piesa’. Transmiterea la radio a piesei O scrisoare pierdută şi punerea în scenă a aceleiaşi piese la Manchester, ca şi a piesei O noapte furtunoasă, la Brighton, arată că opera lui Caragiale a început să fie cunoscută și apreciată în Anglia. sUNTEM în plină vară. Călătorim mult şi cu de toate. Cu autobuzul, trenul, avionul, vaporul... Uneori schimbăm itinerariul, ruta, mijloacele. Sîntem obligaţi să aşteptăm sosirea sau plecarea vehiculelor. Interludiul se scurge în staţii C.F.R., autogări, aeroporturi, gări fluviale sau maritime, ori pur şi simplu la răscrucea drumurilor. Unele îţi îngăduie, te solicită chiar la scurte investigaţii în împrejurimi. Altele nu. Cum n-ai totdeauna chef să asculţi închis în tine tulburătoarea linişte a gărilor moderne, cum psalmodia paradoxal un simbolist uitat, încerci să te familiarizezi cu locul. EXISTĂ un minim de confort pe care ţi-1 oferă sau ar trebui să ţi-1 ofere fiecare staţie de tren. O sală de aşteptare cu cîteva bănci, şi eventual o masă, un loc pentru bagaje de mînă, cîteva mijloace rapide de informare (orarul trenurilor locale şi magistrale, un indice de tarifuri, o hartă a căilor ferate, dacă e cazul un ghid cu punctele de interes turistic din apropiere etc.). Dacă e vreme frumoasă, trei-patru bănci în aer liber, la soare şi la umbră. Cîteva brazde cu flori, o grădiniţă şi cîţiva pomi, în unele locuri un parc, atenuează nervozitatea aşteptării, în gările mari cauţi un chioşc cu ziare, reviste şi efecte poştale, adulmeci bufetul, îţi roteşti privirea după un stand cu cărţi. Ai vrea să asculţi puţină muzică ori să-ţi aţinteşti ochii la micul ecran. Ai vrea un sistem de dulăpioare cu cheie în care să-ţi laşi bagajele de mînă. Un panou care să-ţi semnalizeze camerele libere la hotelurile din oraş. Cauţi, se înţelege, un confort mai cuprinzător şi informaţii mai detaliate. Astfel de mijloace şi multe altele — cîteva indicînd o măgulitoare delicateţe şi atenţie faţă de fragila ta psihologie de călători îţi stau în cele mai multe locuri la îndemînă. La Bucureşti, la Constanţa, la Braşov, Timişoara, Iaşi, Cluj, Rădăuţi, Adjud, Călăraşi, Roşiori şi în multe, extrem de multe alte staţii C.F.R., melancoliile aşteptării trenului următor sînt punctate — la nivelul posibilităţilor fiecăreia dintre ele — cu tot felul de asemenea „nimicuri" agreabile. Cine circulă mai mult şi revine din cînd în cînd pe aceleaşi meleaguri nu poate să nu observe cum, de la un drum la altul, prinde un contur tot mai precis devotamentul oamenilor din transporturi pentru prietenul lor — călătorul. Staţii cu un colorit viu, curate, aerisite, de construcţie variată, în unele cazuri larg deschise către exteriorul în care se integrează (mai ales cele noi), un personal decent şi receptiv la doleanţele publicului, felurite dotări anexe sau puncte de interes imediat (chioşcuri, tutungerii, bufete, colţuri farmaceutice etc.) accentuează nota specifică a acestor pauze dintr-un poem al circulaţiei feroviare. George Muntean (Continuare în pag. 2 a) Tipuri fyN CRITIC, de altfel strălucit, a declarat pe vremuri cum că literatura lui Caragiale nu va mai prezenta interes peste un timp dat, deoarece Caragiale a descris moravuri azi perimate şi a înfăţişat eroi agramaţi care acum nu mai există. Moravurile, ce-i drept, au dispărut precum şi agramatismul, dar totul se transformă şi se transpune la alt moment social, fiindcă pricina moravurilor stă în raporturile de clasă dar şi în om şi oricît păşim înainte lichidînd rele legate de inegalitate, mai rămîn ici şi colo viţii omeneşti cu care vom avea de luptat multă vreme. Orice mare scriitor aduce un document al vremii lui şi totdeodată o imagine a omului etern. Mai estistă, de pildă, Mitică al lui Caragiale, foarte metamorfozat şi fireşte stînjenit de etica nouă, totuşi mai există. Cunosc un tip de „monist“ pesimist care se alarmează din orice şi pune în dubiu totul. Bunăoară. — Ce mai faci, Mitică ? De ce ești întunecat ? — Sunt plictisit de pureci! —■ Te mănâncă purecii ? — nici eu. — Accident banal. Dă cu Heclotox. — Ce Hecotox ? N-are nici o putere. E invazie, tovarășe, prăpăd. Vin cu milioanele, cu miliardele ! — N-am observat — mărturisesc eu. — Zici că vin ! De unde crezi că vin ? — Hei, n-ai văzut nimic ? — Nu! — zic eu sincer şi inocent. — Dar norii ăştia de praf! — E cald, pămîntul puţin cam uscat, cînd bate vîntul se ridică colb. — Ce „puţin cam uscat“ ! Ascultă (amicul mă trage la o parte şi-mi şopteşte la ureche). Praful ăsta vine din India. — Nu-nțeleg ce legătură e cu purecii. — Purecii sunt aduşi de colb. — Din India! — dezvolt eu raționamentul în chip suspect serios. — Da, din India. Ai citit de cutremurul din Iugoslavia ? — Crezi că purecii... — în orice caz la bază stă același fenomen. Se surpă... — Ce se surpă ? — Se surpă scoarţa pămîntului. — Din ce cauză ? — Din cauza exploziilor nucleare. — Din fericire, zic eu, s-a încheiat un acord care e un început bun. — Dacă or binevoi și alte state să înceteze experiențele! Nu vezi ce căldură 7 — Crezi că şi căldura... 7 — Pozitiv! S-a schimbat clima... — Din cauza experiențelor nucleare — continui eu ideea. — O să facă explozie pămîntul, sărim în ţăndări. — Ascultă! Mergi undeva la odihnă . — Merg. Numai să nu fie și la noi vreun cutremur ca în Peru, ca în Persia, ca în Iugoslavia. — Și unde te duci ? — La mare. — Fii atent, îl previn eu satanic, mi s-a spus că în apropierea litoralului s-au descoperit cratere subacvatice de vulcani care oricînd pot, înţelegi... Deocamdată, a curs puţină lavă care adunîndu-se în jurul conurilor, împiedică navigaţia. Şi las pe noul Mitică petrificat de stupefacţie. Cunosc un bărbat foarte prezentabil şi instruit, să tot aibă 45 de ani, şi care din anume pricini nu are nici o ocupaţie. N-a avut-o nici înainte, în vremuri burgheze. Locuia o vreme într-o localitate de munte, unde se căsătorise cu o doctoriţă sau profesoară, nu-mi amintesc bine ce. Din cînd în cînd venea la București, trăgea pe la prieteni, mergea la spectacole. Să fi fost omor, el găsea bilet. Bărbat foarte agreabil şi cu multiple relaţii ! într-o zi, îl reîntîlnesc pe calea Victoriei, la un bufet. — Ce mai faci ? zic eu. — Bine, m-am mutat la București. — Ei bravo, vasăzică soţia dumita a fost transferată. — Nu, zice el, ne-am învoit şi am dat divorţ. M-am căsătorit cu altcineva care are post în Capitală. Păcat că stăm într-un cartier cam periferic. După cîtăva vreme îl reîntîlnesc pe amicul meu pe unul din marile bulevarde. Lua o îngheţată la o cofetărie. — Te salut — zic eu. Ce mai face soţia dumitale ? — Care 7 — Soţia cu care şedeai într-un cartier periferic. — Ei — zice amicul — ne-am învoit şi am dat divorţ. — Nu vă înţelegeaţi ! — Aş. Noua soţie are un apartament superb. (Şi amicul mi-arată peste drum un bloc încîntător). Ştii, ne încălzeam cu lemne. Aci am gaze. G. Câlinescu . LUNI după-amiază, acad. George Călinescu s-a întîlnit cu cititorii la Librăria “nr. 17, pentru a semna autografe pe volumul de poezii Lauda lucrurilor. Autorul urma să sosească pe la orele 19. Dar încă de la orele 16, spaţiile dintre standurile cu cărţi ale Librăriei nr. 17 deveniseră neîncăpătoare.Apariţia autorului e întâmpinată cu aplauze. Directorul Editurii pentru literatură, Ion Bănuţă, îl salută pe criticul, prozatorul şi poetul G. Călinescu. La rîndu-i, acesta felicită editura pentru admirabilele condiții grafice în care a tipărit volumul Lauda lucrurilor. In acest număr: • Cititori despre frumosul cotidian» „Fuga" între romanele de război — de SILVIAN IOSIFESCU • Intîlnire cu Tovstonogov — de LUCIAN PINTILIE • Idee şi acţiune — de S. DAMIAN • Cronica expoziţiei absolvenţilor Institutului de arte plastice N. Grigorescu —de PETRU COMARNESCU • Corespondențe din Paris şi Londra ® O antologie a poeziei spaniole actuale — de MARIA TERESA LEON. Cronica optimistului