Contemporanul, iunie-decembrie 1963 (Anul 17, nr. 24-52)

1963-08-02 / nr. 31

Nr. 31 (877) Proletari din toate ţările, uniţi-vâ! SAPTAMINAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • vineri 2 august 1963 • 8 pagini, 50 bani MAMAIA ■ s­PECIALIZAREA este una din modalităţile de pregă­tire şi de acţiune a oricărui om al muncii care se pregăteşte pentru via­ţă şi caută în viitor perspectivele unei existenţe realizate în obiectivele ei umane. Dar, pe lîngă acest inte­res personal, specializarea are şi un sens social, deoarece, ca cetăţeni ai patriei noastre socialiste, nu trebuie să gîndim şi să acţionăm numai de pe o platformă individuală. Cum am putea contribui la dezvoltarea eco­nomiei, industriei, ştiinţei şi culturii, la rezolvarea diverselor probleme pe care ni le pune statul socialist şi Partidul, conducătorul construcţiei socialiste, fără o pregătire temeinică? Specializarea este una dintre formele de pregătire care ne permite să cu­noaştem în adîncime şi să rezolvăm cu competenţă şi rapiditate proble­mele complexe şi dificile ale con­strucţiei socialismului. S­PECIALIZAREA este o ca­racteristică a societăţii con­temporane, necunoscută în antichi­tate, în Evul Mediu sau Renaştere, în Renaştere, limitarea cunoştinţelor era considerată ca un aspect negativ. Sîntem obişnuiţi şi astăzi să califi­căm drept „învăţat umanist sau om al Renaşterii“ pe purtătorul unui fond multilateral de cunoştinţe. Specializarea a apărut — începînd din secolul al XVIII-lea —, ca un fenomen legat de dezvoltarea furtu­noasă a ştiinţei şi tehnicii. A devenit din ce în ce mai evidentă incapaci­tatea de a cuprinde o masă de cu­noştinţe formidabilă, mereu crescîn­­dă, de la an la an. Pe lîngă incapaci­tatea de a cuprinde o masă uriaşă de cunoştinţe, s-a vădit şi incapacitatea de a o folosi în practică. Am putea spune, două incapacităţi conexate : teoretică acumulatorie şi practică a­­plicativă. Apare astăzi foarte ciudată afirma­ţia pe care am găsit-o într-una din lucrările lui Leonardo da Vinci, în în­semnările lui memoriale. Această mare figură a umanităţii afirmă la un moment dat (să nu uităm că el a trăit în a doua jumătate a sec. XV şi a murit în sec. XVI). Noi (adică cei din Renaştere — N.A.) ne găsim într-o situaţie foarte grea din punct de vedere al descoperirii noului. Sîn­tem în postura acelora care vin la sfîrşitul unui tîrg şi nu mai găsesc decit resturile. Totul este luat, totul este cules. Ce profundă eroare chiar pentru o minte strălucită ! Ne putem întreba dacă există to­tuşi o incapacitate reală a omu­lui de cunoaştere a ştiinţei şi culturii acumulate de-a lungul timpu­lui. O asemenea incapacitate a priori nu poate fi acceptată, ţinînd seama de posibilităţile uriaşe ale creierului uman. Chiar în condiţii speciale de acti­vitate, omul foloseşte numai o parte redusă din potenţialul considerabil al creierului, potenţial care constituie o mare rezervă de dezvoltare indi­viduală şi socială. Imposibilitatea de a cuprinde o masă largă de cunoştin­ţe şi aplicaţia lor este datorită, prin­tre alţi factori, şi faptului că viaţa noastră a devenit prea scurtă pentru a le asimila în măsura aspiraţiilor noastre. A apărut o discordanţă în­tre acest fond vast de cunoştinţe şi posibilitatea noastră de informare şi memorizare. Dacă am trăi mai mult, cu siguranţă că am putea şti mai mult în adîncime şi în suprafaţă. Dacă am îmbătrîni încet şi mai tar­div, am păstra capacitatea de lucru a creierului mai mult timp, am pu­tea învăţa şi acumula mai mult. Este de la sine înţeles că în asemenea condiţii s-ar mări şi posibilitatea de folosire socială a ştiinţei, fenomen inseparabil de procesul de informa­re şi acumulare a cunoştinţelor. într-un studiu recent publicat de U.N.E.S.C.O., referitor la tendin­ţele actuale ale cercetării ştiinţifice mondiale se arăta că 50 la sută din savanţii care au existat vreodată pe pămînt trăiesc în epoca noastră. Cele mai multe cunoştinţe şi forţe de creaţie ştiinţifică sunt, fără îndoială, concentrate în zilele noastre, feno­men care se va desfăşura în viitor într-un crescendo pe care nu-l pu­tem prevedea şi nici limita. Un criteriu obiectiv care ne în­găduie să apreciem dezvoltarea con­siderabilă a ştiinţei în epoca mo­dernă îl constituie numărul manifes­tărilor ştiinţifice şi al publicaţiilor. După datele organizaţiei citate, re­zultă că, în anul 1800, numărul pu­blicaţiilor ştiinţifice existente pe glob a fost de 100, în 1850 de cca. 1000, iar la sfîrşitul secolului al XIX-lea numărul lor s-a ridicat la 10.000. In 1960, statisticile interna­ţionale ale U.N.E.S.C.O. menţio­nează cca 100.000 publicaţii ştiinţi­fice în toate domeniile în care se publică materialul necesar pen­tru informarea oamenilor de ştiin­ţă. Ţinînd seama de ritmul în care au apărut aceste publicaţii în decursul unui secol şi ju­mătate, se apreciază că, în anul 2000, numărul lor va fi în jurul a un mi­lion. Este imposibil ca o minte ome­nească să cuprindă materialul infor­mativ necesar unui orizont de cu­noştinţe universale. In acelaşi timp cu multiplicarea publicaţiilor a luat naştere şi s-a dez­voltat fragmentarea ştiinţelor, pro ces care a condus inevitabil la speciali- Acad. Şt. Mih­u (Continuare In pag. 7-a) Sp­ecializarea omului de ştiinţă contemporan Prezenţe romîneşti peste hotare LA B. B. C. „O SCRISOARE PIERDUTĂ" DUPĂ cum s-a mai anunţat, la 26 iulie programul III al postului de radio B.B.C. a transmis, în adaptare ra­diofonică, piesa lui Caragiale, o scrisoare pierdută, după traducerea Fridei Knight. Emisiunea a fost pregătită cu deosebită atenţie : o distribuţie excelentă, un program de două ore, o oră de transmisie — rezervată numai pieselor de mare prestigiu din repertoriul internaţional, un articol de prezentare în programul de radio şi, în fine, retransmi­terea ei, care va avea loc la 13 august. In rolurile princi­­pale au fost distribuiţi : Gudrun Ure (Zoe), Newton Blick (Ghiţă Pristanda), David March (Tipătescu), Felix Felton (Farfuridi), Peter Claughton (Caţavencu), Harry Locke (Cetăţeanul turmentat), Ralph Truman (Trahanache), Ja­mes Thomson (Agamiţă Dandanache) şi Norman Wiynie (Brînzovenescu). Regia a fost semnată de R. D. smith, iar ilustraţia muzicală de A. L. Lloyd­, un bun cunoscător al folclorului romînesc. O apreciere deosebită pentru inter­pretare merită actriţa Gudrun Ure, care a dovedit o bună înţelegere a rolului. Comedia O scrisoare pierdută a fost bine primită de că­tre ascultători şi critică. Sunday telegraph din 28 iulie scria pe marginea piesei, într-un articol semnat de Pat Wiliams: „Fără­­ îndoială, a meritat să asculţi piesa, nu numai dintr-o simplă curiozitate, ci pentru faptul că este o farsă despre viaţa politică surprinzător de actuală pen­tru timpurile noastre. Autorul a demonstrat, prin satira sa, că practica politică era cu mult diferită de ceea ce se spunea în teorie şi că «arta de a reuşi» includea, dacă vroiai să câştigi alegerile, şantajul, tragerea sforilor, ma­­şinaţiunile, de fapt tot ceea ce ar fi putut ajuta la atin­gerea acestui scop. Montarea a fost vioaie şi inteligentă, aşa cum de altfel cerea să fie jucată piesa’. Transmiterea la radio a piesei O scrisoare pierdută şi punerea în scenă a aceleiaşi piese la Manchester, ca şi a piesei O noapte furtunoasă, la Brighton, arată că opera lui Caragiale a început să fie cunoscută și apreciată în Anglia. s­UNTEM în plină vară. Călă­torim mult şi cu de toate. Cu autobuzul, trenul, avionul, vapo­rul... Uneori schimbăm itinerariul, ruta, mijloacele. Sîntem obligaţi să aşteptăm sosirea sau plecarea vehicu­lelor. Interludiul se scurge în staţii C.F.R., autogări, aeroporturi, gări fluviale sau maritime, ori pur şi sim­plu la răscrucea drumurilor. Unele îţi îngăduie, te solicită chiar la scurte investigaţii în împrejurimi. Altele nu. Cum n-ai totdeauna chef să asculţi închis în tine tulburătoarea linişte a gărilor moderne, cum­­ psalmodia pa­radoxal un simbolist uitat, încerci să te familiarizezi cu locul. EXISTĂ un minim de confort pe care ţi-1 oferă sau ar trebui să ţi-1 ofere fiecare staţie de tren. O sală de aşteptare cu cîteva bănci, şi e­­ventual o masă, un loc pentru ba­gaje de mînă, cîteva mijloace rapide de informare (orarul trenurilor locale şi magistrale, un indice de tarifuri, o hartă a căilor ferate, dacă e cazul un ghid cu punctele de interes turis­tic din apropiere etc.). Dacă e vreme frumoasă, trei-patru bănci în aer li­ber, la soare şi la umbră. Cîteva brazde cu flori, o grădiniţă şi cîţiva pomi, în unele locuri un parc, ate­nuează nervozitatea aşteptării, în gă­rile mari cauţi un chioşc cu ziare, reviste şi efecte poştale, adulmeci bufetul, îţi roteşti privirea după un stand cu cărţi. Ai vrea să asculţi pu­ţină muzică ori să-ţi aţinteşti ochii la micul ecran. Ai vrea un sistem de dulăpioare cu cheie în care să-ţi laşi bagajele de mînă. Un panou care să-ţi semnalizeze camerele libere la hotelurile din oraş. Cauţi, se înţelege, un confort mai cuprinzător şi infor­maţii mai detaliate. Astfel de mijloace şi multe altele — cîteva indicînd o măgulitoare de­licateţe şi atenţie faţă de fragila ta psihologie de călător­i îţi stau în cele mai multe locuri la îndemînă. La Bucureşti, la Constanţa, la Bra­şov, Timişoara, Iaşi, Cluj, Rădăuţi, Adjud, Călăraşi, Roşiori şi în multe, extrem de multe alte staţii C.F.R., melancoliile aşteptării trenului urmă­tor sînt punctate — la nivelul posi­bilităţilor fiecăreia dintre ele — cu tot felul de asemenea „nimicuri" a­­greabile. Cine circulă mai mult şi revine din cînd în cînd pe aceleaşi meleaguri nu poate să nu observe cum, de la un drum la altul, prinde un contur tot mai precis devotamen­tul oamenilor din transporturi pentru prietenul lor — călătorul. Staţii cu un colorit viu, curate, aerisite, de construcţie variată, în unele cazuri larg deschise către ex­teriorul în care se integrează (mai ales cele noi), un personal decent şi receptiv la doleanţele publicului, fe­lurite dotări anexe sau puncte de in­teres imediat (chioşcuri, tutungerii, bufete, colţuri farmaceutice etc.) ac­centuează nota specifică a acestor pauze dintr-un poem al circulaţiei feroviare. George Muntean (Continuare în pag. 2­ a) Tipuri fy­N CRITIC, de altfel stră­­lucit, a declarat pe vre­muri cum că literatura lui Cara­giale nu va mai prezenta interes peste un timp dat, deoarece Cara­giale a descris moravuri azi peri­mate şi a înfăţiş­at eroi agramaţi care acum nu mai există. Moravu­rile, ce-i drept, au dispărut precum şi agramatismul, dar totul se trans­formă şi se transpune la alt mo­ment social, fiindcă pricina mora­vurilor stă în raportu­rile de clasă dar şi în om şi oricît păşim înain­te lichidînd rele legate de inega­litate, mai rămîn ici şi colo viţii omeneşti cu care vom avea de lup­tat multă vreme. Orice mare scrii­tor aduce un document al vremii lui şi totdeodată o imagine a omu­lui etern. Mai estistă, de pildă, Mi­tică al lui Caragiale, foarte me­tamorfozat şi fi­reşte stînjenit de etica nouă, totuşi mai există. Cu­nosc un tip de „monist“ pesimist care se alarmează din orice şi pune în dubiu totul. Bunăoară. — Ce mai faci, Mitică ? De ce ești întunecat ? — Sunt plictisit de pureci! —■ Te mănâncă purecii ? — nici eu. — Accident banal. Dă cu He­­clotox. — Ce Hec­otox ? N-are nici o putere. E inv­azie, tovarășe, prăpăd. Vin cu milioanele, cu miliardele ! — N-am observat — mărturisesc eu. — Zici că vin ! De unde crezi că vin ? — Hei, n-ai văzut nimic ? — Nu! — zic eu sincer şi ino­cent. — Dar norii ăştia de praf! — E cald, pămîntul puţin cam uscat, cînd bate vîntul se ridică colb. — Ce „puţin cam uscat“ ! Ascul­tă (amicul mă trage la o parte şi-mi şopteşte la ureche). Praful ăsta vine din India. — Nu-nțeleg ce legătură e cu purecii. — Purecii sunt aduşi de colb. — Din India! — dezvolt eu ra­ționamentul în chip suspect serios. — Da, din India. Ai citit de cu­tremurul din Iugoslavia ? — Crezi că purecii... — în orice caz la bază stă ace­lași fenomen. Se surpă... — Ce se surpă ? — Se surpă scoarţa pămîntului. — Din ce cauză ? — Din cauza exploziilor nuclea­re. —­ Din fericire, zic eu, s-a în­cheiat un acord care e un început bun. — Dacă or binevoi și alte state să înceteze experiențele! Nu vezi ce căldură 7 — Crezi că şi căldura... 7 — Pozitiv! S-a schimbat clima... — Din cauza experiențelor nu­cleare — continui eu ideea. — O să facă explozie pămîntul, sărim în ţăndări. — Ascultă! Mergi undeva la odihnă . — Merg. Numai să nu fie și la noi vreun cutremur ca în Peru, ca în Persia, ca în Iugoslavia. — Și unde te duci ? — La mare. — Fii atent, îl previn eu satanic, mi s-a spus că în apropierea lito­ralului s-au descoperit cratere subacvatice de vulcani care oricînd pot, înţelegi... Deocamdată, a curs puţină lavă care adunînd­u-se în jurul conurilor, împiedică naviga­ţia. Şi las pe noul Mitică petrificat de stupefacţie. Cunosc un bărbat foarte prezen­tabil şi instruit, să tot aibă 45 de ani, şi care din anume pricini nu are nici o ocupaţie. N-a avut-o nici înainte, în vremuri burgheze. Lo­cuia o vreme într-o localitate de munte, unde se căsătorise cu o doctoriţă sau profesoară, nu-mi a­­mintesc bine ce. Din cînd în cînd venea la București, trăgea pe la prieteni, mergea la spectacole. Să fi fost omor, el găsea bilet. Bărbat foarte agreabil şi cu multiple re­laţii ! într-o zi, îl reîntîlnesc pe calea Victoriei, la un bufet. — Ce mai faci ? zic eu. — Bine, m-am mutat la Bucu­rești. — Ei bravo, vasăzică soţia dumi­­ta a fost transferată. — Nu, zice el, ne-am învoit şi am dat divorţ. M-am căsătorit cu altcineva care are post în Capitală. Păcat că stăm într-un cartier cam periferic. După cîtăva vreme îl reîntîlnesc pe amicul meu pe unul din marile bulevarde. Lua o îngheţată la o co­fetărie. — Te salut — zic eu. Ce mai face soţia dumitale ? — Care 7 — Soţia cu care şedeai într-un cartier periferic. — Ei — zice amicul — ne-am în­voit şi am dat divorţ. — Nu vă înţelegeaţi ! —­ Aş. Noua soţie are un aparta­ment superb. (Şi amicul mi-arată peste drum un bloc încîntător). Ştii, ne încălzeam cu lemne. Aci am gaze. G. Câlinescu . LUNI după-amiază, acad. George Călinescu s-a întîlnit cu cititorii la Librăria “nr. 17, pentru a semna autografe pe volumul de poezii Lauda lucrurilor. Autorul urma să sosească pe la orele 19. Dar încă de la orele 16, spaţiile dintre standurile cu cărţi ale Librăriei nr. 17 deveniseră neîncăpătoare.Apariţia autorului e întâmpinată cu aplauze. Directorul Editurii pentru literatură, Ion Bănuţă, îl salută pe criticul,­­ prozatorul şi poetul G. Călinescu. La rîndu-i, acesta felicită editura pentru admirabilele condiții grafice în care a tipărit volumul Lauda lucrurilor. In acest număr: • Cititori despre fru­mosul cotidian» „Fuga" între romanele de răz­boi — de SILVIAN IOSIFESCU • Intîlni­­re cu Tovstonogov — de LUCIAN PINTILIE • Idee şi acţiune — de S. DAMIAN • Cronica expoziţiei absolvenţilor Institutului de arte plastice N. Grigores­­cu —de PETRU CO­­MARNESCU • Cores­pondențe din Paris şi Londra ® O antologie a poeziei spaniole ac­tuale — de MARIA TERESA LEON. Cronica optimistului

Next