Contemporanul, iulie-decembrie 1965 (Anul 19, nr. 27-53)
1965-08-27 / nr. 35
i suini* IM UNUL dintre visurile mai vechi ale TM* chimiștilor, producerea artificială a laptelui, a fost realizat. Noul produs, fabricat de o firmă alimentară din Bukinghamshire (Marea Britanie) a fost denumit „Plantmilk“ și este, în întregime, un lapte vegetal. Obiectivul inițial a fost extragerea proteinelor care intră în compoziţia frunzelor diferitelor vegetale. Încercările au fost efectuate pe orz, porumb, griu, trifoi etc. Diferite procedee puse la punct au permis extragerea a 80 la sută din aceste proteine. In primul stadiu, aceste extracte proteice sunt coagulate prin căldură şi acidifiere ; se obţine un produs uscat, de culoare verzuie, care este transformat uşor prin anumite metode, într-o pulbere albă. Acest tip de lapte artificial este destinat mai ales regiunilor tropicale sau altor regiuni ai căror locuitori suferă de carenţe proteice sau regiunilor în care condiţiile existente nu permit creşterea vitelor. Specialiştii speră că, pînă la sfîrşit, se va putea obţine, pe cale artificială, un lapte care să aibă în întregime compoziţia laptelui natural. ■ DUPĂ „farfuriile zburătoare" a venit rindul „farfuriilor scufundătoare" . Imaginea de sus prezintă „farfuria scufundătoare" de pe nava oceanografică franceză „Calypso", comandată de celebrul cercetător al adîncurilor, Yves Cousteau. Această nouă instalaţie destinată studierii misterelor mărilor şi oceanelor a făcut primele scufundări, la o adîncime de 300 metri, în groapa de la San Diego de lingă coasta Californiei. Primele studii s-au referit la geologia fundului oceanic din această parte a lumii. Pentru fotografierea la mare adîncime, Yves Cousteau a imaginat şi construit o uriaşă cameră fotografică submarină (fotografia de jos) care permite luarea de vederi la mare adîncime, chiar în apă tulbure, cu cea mai mare claritate. ■ DATELE Direcţiei oceanografice a S.U.A.. (informează revista Priroda) constată în ultimii 25 de ani o ridicare a nivelului oceanului, aproximată ca o ofensivă generală a oceanului. O creştere record de 9 ţoli a fost semnalată la Eugen Island (statul Luisiana). Drept principală cauză se menţionează retragerea gheţarilor. In ultimii 5-10 ani, viteza lor de topire s-a micşorat şi, fireşte, s-a redus viteza de creştere a nivelului oceanului. Intr-o serie de puncte, concomitent cu ridicarea nivelului apei, se produce o scufundare a unor sectoare ale scoarţei Pămîntului. La Galveston (statul Texas), nivelul vizibil al mării a crescut din 1944, cu 4,5 ţoli, dar, în realitate, aceasta se explică parţial, prin scufundarea scoarţei Pămîntului. In sud-estul Alascăi, dimpotrivă, scoarţa se ridică mai repede decit nivelul mării, nivelul vizibil a scăzut cu 14 ţoli. ■ ESTE posibilă repararea navelor cosmice în timpul călătoriei spaţiale ? Pentru scriitorii de literatură ştiinţificofantastică dificultăţile nu par prea mari. Dar instalaţiile şi procedeele imaginate de ei nu vor servi niciodată oamenilor de ştiinţă şi tehnicienilor, nici măcar ca idee. Problemele pe care le pune, de exemplu, sudura în cosmos sunt mult mai complexe şi ele dau mult de lucru specialiştilor. Construcţia actuală a vehiculelor spaţiale include folosirea unor materiale variate ca natură şi proprietăţi : metale, mase plastice, materiale ceramice. Este de la sine înţeles că nu poate fi utilizată clasica flacără oxihidrică pentru sudarea acestor materiale. Trebuiau găsite procedee noi. In laboratoarele sovietice a fost pus la punct un procedeu pentru sudura metal-plastic cu ajutorul unui flux de electroni în vid. Specialiștii americani sudează metalele cu masele plastice utilizînd fascicolele luminoase ale laserilor; această metodă are avantajul că sudura poate fi făcută chiar de la distanţa de 10 metri. Şi alte procedee sunt luate în studiu pentru sudura metal-plastic. Unul dintre acestea se bazează pe depunerea unui strat de litiu sau de bariu între elementele ce urmează a fi sudate şi iradierea cu neutroni lenţi a suprafeţelor respective. Reacţiile nucleare care sunt declanşate produc temperaturi foarte ridicate şi de o foarte scurtă durată (de ordinul unei miliardimi de secundă). Suprafeţele se lipesc solid, fără riscul deteriorării materialului. In sfîrşit, se pune problema utilizării energiei solare pentru efectuarea sudurilor în spaţiul cosmic. Pînă în prezent, însă, nu au fost găsite soluţii pentru folosirea acestui tip de energie la „depanarea” vehiculelor spaţiale. filfl RECENT, chirurgii sovietici au efectuat o operaţie neobişnuită. Vera D., o tînără din Stavropol — care s-a născut cu patru braţe, patru picioare, două bazine şi cinci rinichi, iar pe stomac avea un alt trup mai mic fără cap şi inimă — a fost operată, chirurgii reuşind să o aducă pe făgaşul unei vieţi normale. La capătul unei operaţii „unice", i-au fost extraşi cei trei rinichi, un intestin incomplet format, precum şi al doilea trup. Se studiază, în continuare, posibilităţile de a se elimina şi membrele de prisos. E SE PARE că somnul este contagios. Cel puţin aşa afirmă cercetătorii elveţieni, care au reuşit să adoarmă un iepure injectîndu-i lichidul obţinut prin dialisa sîngelui unui iepure care a fost adormit experimental. Cel de al doilea iepure nu a fost adormit cu ajutorul unor produse chimice, ci prin stimularea unei anumite zone a creierului. TRADIŢIILE PROGRESISTE ALE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC ALĂTURI de concepţia înaintată despre natură şi societate (temelie ideologică), de experienţa pedagogică universală şi de cerinţele mereu crescinde ale construcţiei socialiste (temelie vie, concretă), tradiţiile progresiste ale şcolii româneşti formează un element important, care asigură învăţămîntului nostru „un rol de seamă în formarea tinerelor generaţii şi educarea omului nou“. Consemnat în Raportul celui de-al IX-lea Congres al Partidului Comunist Român, lucrul acesta capătă o deosebită semnificaţie. Şcoala românească are asemenea tradiţii — un asemenea trecut progresist. Fără a pomeni de primele şcoli, de grad mărunt — şcolile din tinda bisericilor sau din mînăstiri, — este cazul să amintim faptul foarte important că, pe pămîntul ţării noastre, au apărut, de timpuriu, şi şcoli de grad înalt. Astfel în secolul XVI — nu mult deci după „descălicare“ — aveam aşezăminte de învăţămînt adevărate focare de cultură. Şcoala „latină“ de la Cotnari, legată de numele lui Iacob Eraclide Despotul (1562) şi — deşi nu în aceeaşi măsură — şcoala de dieci de la Mînăstirea Sf. Gheorghe Vechi din Bucureşti (1576) sunt şi ele dintre acestea, în Transilvania, în acelaşi timp aproape, ia fiinţă chiar o universitate, condusă de iezuiţi. Ea avea, ca orice universitate, facultăţi (teologie, filozofie şi drept), precum şi profesori cu pregătire occidentală. E universitatea din Cluj, înfiinţată în 1581. în 1605 această universitate încetează să mai funcţioneze, din cauza evenimentelor politice, dar, nu mult după aceasta, în 1629, ia fiinţă una calvină. în fruntea acesteia e pus marele învăţat protestant, Alstedtius, adus de Gavril Bethlen, de la universitatea din Hernborn. Aci învăţase în tinereţe şi marele pedagog Ian Amos Comenius care, de asemenea, avea să vină mai tîrziu în Transilvania. Secolele XVII şi XVIII aduc şi pentru învăţămîntul din Ţara Românească şi Moldova o temeinică organizare de învăţămînt superior: academia domnească de la Sf. Sava, din Bucureşti, ctitorie a lui Constantin Brîncoveanu (1694) şi academia domnească de la Iaşi, înfiinţată în 1714 de Nicolae Mavrocordat. Este important de subliniat, credem, întemeierea acestor instituţii de învăţămînt superior în principatele dunărene, pentru că aceste principate, unite, vor însemna începutul existenţei de stat modern, independent, pentru naţiunea română. Despre aceste două academii domneşti, existente pe pămîntul românesc, multă vreme, s-a vorbit cu oarecare reţinere. Uneori, ele au fost şi blamate. Epoca lor de înflorire a coincis, în adevăr, cu perioada domniilor fanariote, iar limba de predare era limba greacă. Este un fapt peste care nu se poate trece uşor. Dar nici nu trebuie exagerat şi mai ales denaturat. Să nu uităm că, pretutindeni în Europa centrală, învăţămîntul superior se preda în una din limbile socotite atunci sacre: latina, greaca şi slavona. Fireşte că nici noi nu puteam face excepţie. Pe teritoriul ţării noastre — aşezată la răscrucile de vînturi ale istoriei — tustrele aceste limbi au fost folosite. Ceea ce trebuie subliniat, ceea ce constituie esenţa acestui învăţămînt, în ambele Academii pomenite, este faptul că, la vremea lor, ele au constituit centre cu bogată şi autentică Viaţă culturală. Aci s-au adunat savanţi cu renume european, aci s-a plămădit în bună măsură spiritul care a dat naştere mişcării de eliberare a popoarelor balcanice de sub jugul otoman. De la un timp, în ele au pătruns şi s-au cultivat iluminismul şi ideile revoluţiei franceze, ideea statului naţional şi a patriotismului legat de acesta. Mişcarea însăşi era, desigur, un nod de contradicţii, adaptarea ei la împrejurări însemna, de asemenea, şi denaturare ; dar rezultatul procesului îl cunoaştem : anul 1821 şi urmările lui binefăcătoare. Un studiu mai atent şi mai adine al acestei epoci şi al culturii legată de aceste aşezăminte de învăţămînt superior, ar fi binevenit. Spiritul „dominant“ al epocii nu era progresist. Nici nu putea fi. Dar mugurii noului — fraged dar proteic — avea să crească şi — cîndva şi nu prea tîrziu — mugurii aceştia aveau să înflorească şi să dea roade. LUCRUL acesta s-a săvîrşit în primele două treimi ale secolului al XIX-lea. Mai precis, în deceniile II—VII. Spărgînd carapacea scolastică lăsată de secolele trecute, şcoala din ţările române, aspirante la existenţă de stat modern, se organizează relativ tot aşa de repede, pe cît se organizase în perioada anterioară. Poporul român dădea încă o dată dovadă de orientare promptă, adaptare şi găsirea unui făgaş propriu. Iată cele trei momente mai importante în acest proces: 1818, 1848, 1864. Primul, 1818, are o deosebită semnificaţie în istoria şcolii româneşti. El marchează o trecere aproape bruscă (fără a fi evident şi perfectă), de la şcoala de tip feudal (în limba latină, greacă sau slavonă), la şcoala de tip modern, naţională. „O şcoală mai de treabă“, — cum spunea Lazăr — o academie de stat în limba română“, care să se poată ridica pînă la „tagmele filozoficeşti“. E un fapt în primul rînd de natură culturală, şi el se petrece înaintea răscoalei lui Tudor, eveniment politic cu semnificaţie mult mai largă şi mai adîncă. Explicaţia nu poate fi însă decit una. Condiţiile care le-au generat pe amîndouă preexistau latent. Aceasta şi face că „academia“ lui Lazăr are şi o deosebită importanţă politică, naţională. învăţămîntul în limbă naţională (pentru toate treptele, inclusiv cel superior), înseamnă forma necesară pentru o cultură proprie, autentică. Instrument de exprimare, păstrare şi transmitere, totodată, a culturii, limba contribuie la închegarea naţiunii. Iar limba română s-a prezentat, în această privinţă, cu virtuţi admirabile. Puţine sînt naţiunile care s-au realizat atît de bine din acest punct de vedere. Un merit deosebit în formarea naţiunii şi limbii române într-o formă atît de unitară revine, fără îndoială, şcolii. Şcolii şi generaţiei respective de scriitori care, cei mai mulţi, au activat şi în cadrul şcolii. Pentru nevoile lor didactice şi general-culturale, cadrele didactice şi scriitorii au făurit o limbă română cultă, inspirată din graiul poporului. Tendinţele de creare a unei limbi mai mult sau mai puţin artificiale (pe linia latinizării sau italienizării) au eşuat. Tendinţa de a impune învăţămîntului superior o limbă de predare străină (limba franceză) a eşuat şi ea în pragul revoluţiei din 1848. Acesta este un aspect progresist al şcolii româneşti, care trebuie bine subliniat. Revoluţia din 1848 l-a afirmat, iar domnia lui Cuza Vodă l-a realizat El s-a concretizat, între altele, în înfiinţarea celor două universităţi româneşti moderne : cea din Iaşi (1860) şi cea din Bucureşti înfiinţată în 1864, precum şi în legea instrucţiei din acelaşi an. Realizarea „unirii“ şi independenţei de stat au polarizat în jurul României independente — cu toate contradicţiile ce au continuat să existe — toate elementele pozitive şi creatoare ale naţiunii. Aceasta a impulsionat şcoala noastră pe drumul dezvoltării şi perfecţionării sale, atît dincoace de Carpaţi, cît şi peste Carpaţi. In adevăr, şcoala primară, care în 1864—1865 avea numai 85 237 elevi, a ajuns în 1915 să aibă 620 565 elevi, adică de peste şapte ori. Şcoala secundară şi-a mărit de asemenea capacitatea de şcolaritate, de la 16 şcoli secundare, cît avea în 1864—1865, la 63 în 1906, adică de patru ori mai mult. Perioada 1864—1918 a fost pentru şcoala românească o perioadă în care burghezo-moşierimea română a căutat să-şi consolideze stăpînirea şi cu ajutorul şcolii. Ca şi în alte părţi, ea a izbutit să creeze un sistem dualist de învăţămînt : şcoală primară accesibilă poporului, şcoală secundară şi învăţămînt superior, greu, aproape de loc, accesibile acestuia. Dar şcoală era, şi slujitorii ei şi-au făcut, în marea lor majoritate, datoria. Datorită muncii lor entuziaste, ştiinţa românească s-a afirmat şi s-a impus ca atare. Pe de altă parte, ştiinţa a fost întotdeauna o forţă. Chiar cînd n-a putut pătrunde destul de adînc în mase, chiar cînd vremelnic a fost abătută şi spre ţeluri mai puţin lăudabile. Cînd încercările de monopolizare a ei se epuizau şi eşuau, folosirea ei pentru toţi se impunea. In epoca modernă, şcoala a fost un bun aliat al ştiinţei, în această privinţă. In epoca de care ne ocupăm, şcoala românească a înregistrat o serie de realizări care merită să fie menţionate: asigurarea unui învăţămînt în limba naţională, precizată şi şlefuită la nivelul unei limbi culte; istoria, literatura şi geografia patriei au căpătat un conţinut capabil să facă educaţia patriotică a tinerei generaţii (cu toate limitele de clasă impuse oficial) , conţinutul învăţămîntului secundar a căpătat o orientare modernă şi mai realist-ştiinţifică, în luptă cu direcţia clasicistă, livrescă, susţinută de forţele conservatoare. Mai mult nici nu era în intenţia stăpînilor să realizeze. Eminescu a spus în această privinţă : „Şcoala va fi bună, cînd darea va fi mică, subprefecţii — oameni care să ştie administraţie, finanţe, economie politică, învăţătorii — pedagogi; pe scurt, cînd va fi şcoala — şcoală, statul — stat şi omul —om“. Aceste deziderate s-au realizat în parte. Dar numai în parte. Din punct de vedere profesional, generaţia de dascăli de la 1900 — două decenii înainte şi două după — a înregistrat şi unele forme de organizare care s-au manifestat cu tendinţe mai mult sau mai puţin progresiste. In anii dintre cele două războaie mondiale (datorită mai cu seamă conducătorilor) s-au manifestat în sînul lor chiar atitudini potrivnice sau echivoce. Insă, ataşat de popor, corpul didactic de toate gradele a militat, în marea lui majoritate, pentru promovarea ştiinţei, pentru o şcoală democrată, pentru răspîndirea culturii în mase. Mişcarea extraşcolară a haretistă, între altele, reprezintă pagini cu care istoria învăţătorimii se poate mîndri. Am putea spune ceva mai mult: tradiţia dăscălească creată acum, concretizată în instituţii şi experienţă didactică, a constituit elementul de care s-au izbit încercările pentru fascizarea şcolii făcute în cel de-al IV-lea deceniu al secolului nostru. TRADIŢIA e de fapt, o realitate concretă în mişcare dialectică. Ea are însă, cum e şi firesc, un sens, o logică. O logică evidentă are şi tradiţia progresistă a şcolii româneşti. Ea apare ca atare cu deosebire în perioada ei modernă, în ceea ce am putea numi gîndirea pedagogică românească. La baza ei stă, se înţelege, modul cum a evoluat şi s-a aşezat viaţa socială însăşi. Ion Eliade Rădulescu, intr-un mic studiu, intitulat „Cîteva idei asupra educaţiei publice“ emitea între altele ideea că educaţia trebuie să urmărească formarea multilaterală a personalităţii, pe linia „preursitei“ sale. El era de părere, că, dacă nu se merge pe acest drum, consecinţa nu poate fi decit „moartea personalităţii“. Este, bineînţeles, aci, o nuanţă de conservatorism pe care n-o putem accepta , dar ea pune, din capul locului, o teză, care va fi susţinută de mare parte din pedagogii români de mai tîrziu şi care, corectată şi fundamentată materialistdialectic, e valabilă şi azi. Ea pledează pentru modelarea unui scop educativ propriu, elaborat, cu metode ştiinţifice, prin gîndire proprie, din realităţi proprii. In această privinţă, interesantă este lucrarea unui om de şcoală român, peste care istoria trece cam uşor. Ea are drept titlu „Studii asupra instrucţiunii publice, în unele din statele cele mai înaintate ale Europei“ şi e scrisă de Gh. Costa-Foru în 1860. E un fel de dare de seamă sau raport, făcut de autor, în urma unei călătorii de studii. Nu tot ce laudă Costa- Foru e de lăudat, în această lucrare, dar atitudinea lui faţă de ceea ce a văzut, merge pe o linie care va constitui linia noastră tradiţională. „Ar fi cea mai mare nenorocire pentru noi — zice Costa- Foru — adoptarea sistemului scolastic al cutărui sau cutărui stat, fără a ţine seama de a noastră trebuinţă“. Iar de aci şi concluzia: „să-i imităm cu recunoştinţă, dar fără servilism... să creăm cu încredere în noi, dar fără îngîmfare“. Aceasta a fost, în mare măsură, atitudinea legiuitorului de la 1864; aceasta a fost şi atitudinea lui Spiru Haret. Legea alcătuită de el şi de colaboratorul său C. Dimitrescu-Iaşi, în 1898, legea de organizare a învăţămîntului secundar şi superior, este o realizare tipică din acest punct de vedere. Ea reflectă preocupările pedagogice ale timpului, din ţările cele mai avansate, dar le realizează pe măsura nevoilor noastre, înaintea multor ţări apusene şi poate că şi mai bine uneori. Cum era şi firesc, gîndirea pedagogică românească s-a orientat iniţial spre ţările a căror ordine socială era luată ca model. Astfel am avut la început mai ales o influenţă franceză, la care s-a adăugat tot mai mult una germană, mai tîrziu. Dacă influenţa germană, pe placul spiritelor conservatoare, e tot mai mult susţinută oficial, în anii „monstruoasei coaliţii“, cea franceză continuă să se bucure de sprijinul elementelor progresiste. Pe măsură însă ce şcoala şi cultură română se îmbogăţeau cu aşezăminte şi realizări, se desluşea şi se întărea tot mai mai mult un curent autohton. In faţa acestuia, influenţele au dat înapoi sau au fost asimilate în mod creator. Contactul cu ştiinţa şi cultura universală a devenit astfel ceea ce trebuie să fie : posibilitatea de a fi mereu în curent cu ele, la cel mai înalt nivel, pentru informare, colaborare şi creaţie proprie. Pe acest punct de vedere s-au situat marii noştri dascăli şi savanţi — un Hasdeu, Iorga, Babeş, Gh. Marinescu, Racoviţă — mari pedagogi şi oameni de şcoală — un Dimitrescu-Iaşi, Spiru Haret ş.a. Concepţiile lor reflectă, desigur, şi un punct de vedere de clasă, inacceptabil pentru noi, dar atitudinea lor de afirmare a intereselor naţionale proprii e pozitivă. La actualizarea acestei linii un rol din cele mai importante l-au avut marii noştri scriitori: Odobescu, Creangă, Eminescu, Slavici, Caragiale, Vlahuţă, Coşbuc, Sadoveanu ş.a. Toţi au fost nu numai creatori de artă ci şi militanţi culturali. Mai mult, lucrători şi militanţi în domeniul şcoalei. Pentru că Odobescu, Creangă, Slavici şi Vlahuţă au predat, Eminescu şi Caragiale au fost revizori şcolari, iar Vlahuţă, Coşbuc şi Sadoveanu au fost îndrumători în cunoscuta activitate extraşcolară, iniţiată şi condusă de Haret. Prezenţa marilor noştri scriitori în cîmpul de activitate al şcolii e o tradiţie ce nu trebuie ignorată. Marii noştri scriitori au scris despre şcoală, au combătut racilele ei, la vremea respectivă, au fost autori de manuale didactice, alături de cadre didactice destoinice, au emis, după părerea noastră — în felul în care ei o puteau face — idei pedagogice. TRADIŢIILE progresiste ale şcolii româneşti sunt, după cum vedem, multe, mult mai multe decit am putut noi menţiona. In afară de aceasta, ceea ce am menţionat aci se încadrează în general în spiritul burghezo-democrat al paşoptismului — tradiţie vie, cu toată înverşunata luptă ce s-a dat împotriva ei. Mai există însă o altă tradiţie, mai preţioasă încă pentru noi. Germenii ei au apărut tot în ultimul pătrar al secolului precedent. E vorba de mişcarea muncitorească şi de socialism. In sînul fiecărei societăţi cu clase sociale antagoniste, există, cum a observat Lenin, două culturi : una dominantă a stăpînilor, alta progresistă, opusă primei. In cadrul acesteia din urmă, în societatea burgheză apar şi elemente ale viitoarei culturi, cultura socialistă. Acest lucru a existat şi la noi. In legătură cu şcoala şi învăţămîntul, el este prezent în diversele publicaţii ale mişcării, cu deosebire în revista Contemporanul (1881—1891). Una din temele preferate ale Contemporanului a fost conţinutul învăţămîntului , fondul său ştiinţific şi forma realizată în manualele şcolare. Scopul nostru, spunea Contemporanul în editorialul primului său număr, „este de a purta o luptă înverşunată în contra producţiilor ştiinţifice greşite şi mai ales contra cărţilor de şcoală (greşite), căci dacă acestea vor fi rele, atunci nu putem aştepta nimic, nici de la generaţia nouă“. Elementele de cultură şi pedagogie socialistă devin mai active şi tind să ia conducerea întregii mişcări progresiste din domeniul educaţiei şi învăţămîntului, la noi, cu deosebire după înfiinţarea Partidului Comunist Român. Este, credem, cazul să spunem că, în anii care au urmat după acest eveniment istoric de mare importanţă, însăşi politica şcolară oficială din România a trebuit să ţină seamă de punctul de vedere al P.C.R. Teoretic — prin adoptarea în mod demagogic a unor lozinci populare ; practic — prin unele măsuri şi concesii. Măsuri — vrem să spunem măsuri reacţionare — cînd se luau, vizau apărarea „ordinei“ ; concesii, dacă se făceau, erau determinate, în cea mai mare măsură, de presiunea maselor, conduse de P.C.R. Politica de preluare a tradiţiilor progresiste a fost continuată de P.C.R. şi după 1944. Ea s-a statornicit ca un principiu în ansamblul concepţiei sale. Ea ne-a permis ca în domeniul şcolii să preluăm tot ce ne poate ajuta să construim mai repede şcoala socialistă. Ea ne-a permis şi ne permite să păşim în continuare pe drumul desăvîrşirii unui învăţămînt naţional în formă şi socialist în conţinut. Există o tradiţie progresistă, vie, presocialistă. Este un element pe care nu-l vom ignora. Dar există deja şi o tradiţie socialistă. Şi tradiţia se creează. Iar ea trebuie cunoscută, studiată, ca orice realitate care ne interesează. Nu ne este îngăduit, în nici un caz, sub pretextul studierii trecutului, să pierdem din vedere tocmai pe acesta. Tradiţia a fost şi este una. Sufletul ei e linia trasată de tendinţele progresiste, care, pe măsură ce se realizează, se structurează intr-un tot, care mobilizează trecutul viu, pentru făurirea viitorului. Tradiţia ce se realizează astfel sub ochii noştri devine tradiţia cea mai de preţ. Momentul ne cere acum să ducem mai departe, cu îndrăzneală, opera începută. Drumul ne este deschis și ne este mai ales luminat de clarvăzătoarele teze ale Congresului al IX-lea al Partidului Comunist Român. Prof. dr. Stanciu Stoian Citospectrofo- TM tometria este una dintre metodele fizice moderne care permit investigarea fină a celulelor şi structurilor celulare. Cu ajutorul citospectrofotometriei pot fi obţinute date privind metabolismul celular sau acţiunea diferiţilor factori fizici asupra vieţii celulare. în laboratorul de Biofizică de la Facultatea de Medicină din Bucureşti a fost construită o astfel de instalaţie, cu ajutorul căreia se studiază acţiunea radiaţiilor ionizante asupra celulelor şi organitelor celulare. FIȘIER mii.............ti in.............. .....■ .............1...."»»...1..............................*.......................................'''' 1»' ........................"».......... Dicţionarul enciclopedic român PARIŢIA în ultimele suptaminim I ale sesenatului a volumului III /~\ R—P al acestei opere de mari proporţii, coordonată de Academie, vine să completeze tezaurul literaturii noastre enciclopedice cu contribuţii de o mare importanţă şi o deosebită semnificaţie. Operă colectivă prin excelenţă, condusă de un colectiv de redacţie format din academicieni, membri corespondenţi şi profesori universitari, sub preşedinţia acad. Athanase Joja, noul volum de 911 pagini concentrează pe spaţiul disponibil cunoştinţe generale, cu preponderenţă umanistică, de un mare interes pentru actualul avint al ştiinţei şi culturii româneşti. Din domeniul ideologic se remarcă fişele Lenin, Marx, marxism-leninism, lupta de clasă, luptele muncitoreşti, materialism, pragmatism şi altele. In Uşa Marx sunt scoase in evidenţă comentariile lui cu privire la luptele istorice ale poporului român pentru libertate şi suveranitate. Pentru economia naţională relevante sunt libere : planificarea economiei naţionale, planul leninist de construire a socialismului, piaţa comună, protectiomnism, iar pentru industrializare fişele : maşină, mecanism, presă, plug, pompă, metal, petrol, cu combinaţiile respective, explicate mai rezumativ decit In Lexiconul Tehnic Român. Exemplele sunt date in mod foarte just din producţia industriei şi economiei româneşti In plină ascensiune. Toate disciplinele ştiinţifice sunt prezente prin noţiuni de bază, ilustraţii, tabele cu date, uneori planşe colorate sau fotografii. Numărul foarte mare de termeni care au intrat in acest volum serveşte la lărgirea potenţială considerabilă a cunoştinţelor generale şi de specialitate nu prea adîncită. Lista biografiilor celebre nu se poate reda aci, dar nume de savanţi ca Leibniz, Lomonosov, Kant, Pitagora, Pavlov, iar de artişti, Jack London, Fr. Liszt, Maiakovski, Mozart, Manet, Monet, Pissaro, Picasso, Puşkin, Petraşcu, ilustrează suficient bogăţia de conţinut.Oameni de stat, de ştiinţă şi cultură români din trecut şi prezent sunt reprezentaţi corespunzător. Istoria noastră este prezentă prin numeroase fişe, din care amintim numai pe Mihai Viteazul, Neagoie Basarab, Mircea cel Bătrîn. Reuşite planşele colorate, îndeosebi mineralele, plantele şi materialele plastice, plaja de la Mamaia, anemonele lui Luchian, reproducerile din maeştrii picturii universale (mai puţin reuşite cele de Petraşcu şi Picasso, cu o paletă mai dificilă). Unele reproduceri de clădiri şi părţi din oraşe, excelente, cu aspectul oraşului Gheorghe Gheorghiu- Dej. Altele apar fără contraste (catedrala din Marsilia, Piatra Craiului). Desenele navelor de război necorespunzătoare. Prin condensarea uneori chiar excesivă a textelor s-a ajuns la o mare eficacitate a prezentării. Volumul se înscrie intre realizările de seamă al căror nivel înalt ne este din ce în ce mai obişnuit. Colecţia reprezintă un instrument de lucru nepreţuit pentru orice muncitor intelectual din ţara noastră. Acad. Aurel Avramescu O lucrare utilă în domeniul dreptului LUCRAREA Apărarea proprietăţii socialiste prin mijloace de drept civil, a apărut ca o necesitate decurgînd din importanţa problemei, precum şi din nevoia practică de a se delimita şi determina mijloacele de apărare a proprietăţii obşteşti pe care ni le pune la îndemînă această ramură a dreptului nostru socialist. In prezent, economia noastră, în totalitate socialistă, antrenează un număr însemnat de unităţi economice, iar conducătorii acestora sunt datori a lua toate măsurile de apărare a bunurilor ce le au sub controlul lor. Autorul cărţii supuse discuţiei (C. Oprişan), pune în evidenţă toate mijloacele de apărare a proprietăţii socialiste, fundamentindu-le în mod riguros ştiinţific. în prima parte a lucrării, după o expunere de ansamblu asupra problemei tratate, se analizează şi fundamentează principiul politic şi juridic al apărării proprietăţii socialiste, precum şi rolul statului şi dreptului în dezvoltarea şi consolidarea acestei proprietăţi. Curtea tratează mijloacele de drept civil directe de apărare a proprietăţii socialiste cum sunt: acţiunea în revendicare, acţiunea negatorie şi acţiunile posesorii, analizîndu-le pe fiecare şi dîndu-le interpretarea necesară şi atît de utilă practicienilor dreptului. Pune, de asemenea, în discuţie şi argumentează mijloacele indirecte de drept civil de apărare a proprietăţii socialiste. Lucrarea are în vedere cele două forme ale proprietăţii socialiste : proprietatea de stat ca bun al întregului popor, şi proprietatea cooperatistă sau de grup, cu toate caracteristicile ce decurg din cele două forme in ceea ce priveşte mijloacele de apărare. Autorul are în vedere aici şi natura bunurilor după cum ele sunt mobile sau imobile. în tratarea celor două forme de proprietate s-au avut în vedere toate actele normative care au stat şi stau la baza reglementării proprietăţii socialiste. Lucrarea dă rezolvări la o serie de contradicţii ale problemei tratate, contradicţii ce pînă acum se mai iveau în practică. Sistematizarea materialului este judicios făcută. Victor Predescu Ion Cantacuzino Opere alese (Oeuvres Choisies) Editura Academiei ~f~~ CITAREA operei unui om de A-/ ştiinţă, dispărut de peste 30 de 11 ani, ar părea la prima vedere de interes strict istoric. Ştiinţa progresează cu paşi mari şi rapizi şi puţine lucrări au rezistat, mai ales în biologie, asaltului nemilos al timpului. Apariţia unui volum de opere alese ale lui I. Cantacuzino depăşeşte cu mult interesul cercetătorului care studiază evoluţia ştiinţei, este mult mai mult decât un gest de pietate ! Omul a cărui operă avea ca trăsătură fundamentală „tendinţa de a aborda toate problemele ca un biolog“ este considerat ca fondatorul şcolii româneşti de microbiologie, şcoală de mare prestigiu internaţional atît prin realizările practice obţinute în combaterea bolilor inteeţioase cît şi prin rezultatele remarcabile obţinute în cercetarea fundamentală. Personalitate de o deosebită complexitate, I. Cantacuzino face parte dintre acei oameni de ştiinţă a căror operă prezintă, în afara unor aspecte caduce inerente oricărei activităţi umane — lucruri perene, jaloane puse pentru viitor. Lucrările lui, îmbrăţişînd o sferă largă de preocupări, de la organizarea sănătăţii la problemele speciale de microbiologie şi imunitate şi terminînd cu preocupări în domeniul artelor plastice, reprezintă — astăzi încă — o lectură de cel mai mare interes. Metoda experimentală, riguroasă, logica admirabilă care poate constitui o adevărată lecţie chiar pentru acei care şi-au început deja drumul pe cărările ştiinţei, fac din volumul ce înmănunchează o parte din lucrările lui, un instrument necesar oricărui biolog. Dacă ne referim la o parte importantă a operei lui, imunitatea la nevertebrate, care l-a preocupat toată viaţa, ea constituie una dintre cele mai importante contribuţii româneşti la patrimoniul biologiei mondiale. Astăzi numeroasele lucrări de specialitate ce apar în diferitele ţări ale lumii, citează la loc de frunte numele lui Cantacuzino. Este regretabil că biologii noştri nu au continuat această importantă operă, plină de promisiuni şi implicaţii. Un excelent ghid în domeniul vieţii şi operei acestui mare savant îl oferă, în introducerea volumului, profesorul I. Mesrobeanu, unul dintre distinşii elevi ai lui Cantacuzino. O bibliografie completă a lucrărilor lui Cantacuzino încheie această culegere ce poate sta la loc de cinste nu numai în biblioteca specialistului, dar și a oricărui om de cultură. L. Leahu