Contemporanul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 21, nr. 1-26)
1967-01-06 / nr. 1
, uniţî-vă! Vineri 6 ianuarie 1967 10 pagini, 1 leu1 (1056) WC ' i nu defiperioada ui din cele s-a realisi ce rălnită. Tot mire a tulităţilor ce programul îi sute sai- Stoare, precărui consîemate să-și nuncitorului mintea sanai modernă, ului. , ntît de dens ut la Plenara al Partidului și apoi, timpiunea Marii a economică [ă prin cîteva î prefigurează pentru adopniei naţionale, vestiţiilor constatului val 'arde lei , prinderilor valoare de se estimează o cu 5,8 la sută realizările din :OMinna, 1 dep.aroximativ 14,6 mlproduse. Pentru a explicit caietul de ilui nostru pe anul se poate, cu profit, stria energetică valobală de 24,6 mld. extrage 14,7 miărbune, că întreaga .1 realizată va însumlioane tone, că vom mii de tractoare şi 20 tocamioane şi autotracţii aparate de radio, 474 de zahăr etc. etc. Adăuate acestea alte şi alte construcţiile de fabrici şi vînturile irigate, obţinem mplex, mereu în extindeacere al României social specifică a anului al cincinalul ce se va încheia dă nu atît sporul cont producţiei materiale, fenumit pentru economia loialistă, la justă valoare n lume. Nota specifică a 17, şi care va imprima în ntregii evoluţii economice ţării, este înscrierea în a criteriului calitate. Connducerea şi organizarea Uitate în concepţie, calializarea produselor. Este că rezultatele din sfera ilui sunt factorul determinabilităţii tuturor celorpartimente ale vieţii sae progresul din sfera proateriale se leagă bunastaului, evoluţia culturii, a tului, dezvoltarea ştiinţei, pe drumul civilizaţiei Am dobîndit în anii sai mari realizări. Am odidustrie constructoare deversificată şi aptă să spun înalt grad de exigenţă de utilaje mereu în cresconomiei noastre, produse eipă cu succes la pretenpetiţie a pieţei mondiale..i şi dezvoltat o industrie odernă care valorifică la tativi înalţi ■■esursele noate ale solului şi subsol. Agricultura a fost aşeze moderne. ilinia insă atît de arguarăşul Nicolae Ceauşescu , recentă a Comitetului Partidului, am ajuns la lea stadiu de dezvoltare al nostru înainte este de ridicarea calitativă etivităţi economice. Mricinile de primă urgenţă, general al Comitetului Partidului Comunistica ■ „Să punem mai tul pe diversificarea pro_ ridicarea nivelului tehestriei, îndeosebi al instructoare de maşini. O ! este creşterea eficien- Ice în toate ramurile inîn toate întreprinderile, ■a este necesar să trecem la îmbunătăţirea muncii ire și conducerea ecoonaie“, au fost citate — niscăzut al venitului scu-Bogdăneşti mare in pag. 8) OU, 1967, ?me noi, gospodar, CU „PLUGUŞORUL“ LA TUDOR ARGHEZI ■ Studenţii Gh. Ţigău, Vasile Măruţă, Ion Filipoiu, Vasile Blendea, Petre Gemălescu, Alexandru Iordache, Vasile Agafiţei şi Ion Vulpe, din anul V al Facultăţii de Limba şi literatura română a Universităţii Bucureşti, au urat tradiţionalul „Mulţi ani" ,patriarhului poeziei româneşti. (Fotografia : V. BLENDEA) ANOTIMP ALB INGEA frumos !a acum vreo două seri, înaintam pe spaţii imaculate, care deveneau abstracte, ca o proiecţie de arhitect ; sub anumite unghiuri de lumină, fulgii jucau precum nişte mărunte palpitări de umbră, virgule fără trup pe mătasea albă care se aşternuse în faţa paşilor noştri. Ora era ţesută din candide ecrane, alunecînd peste noi în cascade tăcute — cu fastul visător şi părelnic al unor vechi picturi de Extrem-Orient, desfăşurate vertical, după rituri străvechi. Ora era făcută pentru miracole suave şi simple. Eram aproape de Universitate, treceam pe lingă copacii din Bulevard în care se aud, gureşe, sute şi mii de vrăbii, în ceasurile după amiezii. Mi-am ridicat întîmplător ochii, prin cernerea zăpezii: zburătoarele mărunte erau acol.Q. m’i, adunate fără zgomot pe crengile copacilor, nemişcate în frig şi ninsoare ; nu stăteau lipite una în alta, ci distincte şi inumerabile, hotărîte parcă să înfrunte, fiecare pe seama ei, urgiile. Ningea nepăsător peste trupurile mici cît nuca, şi nemişcarea acestor fiinţe modest cenuşii era mai emoţionantă decît foşnetul copacilor de nestemate şi aur, constelaţi cu păsări inginereşte fabuloase, care fuseseră inventaţi pentru plăcerea împăratului de la Bizanţ ori a Califilor din O mie şi una de nopţi. „Cea mai umilă realitate poate deveni izvor de inepuizabilă feerie“ — spunea Dickens. Iată, ca la un semn tainic, într-un punct anume al oraşului, de-a lungul numai a vreo 50 de metri, ramurile desfrunzite se populează — într-o concentrare incredibilă — se umplu, cu astfel de globuri dense, vii şi tenace , coroană care seamănă de piatră sură, în noaptea ninsă, de ianuarie. Fără efort, din aspectele cele mai imediat sentimentale, din imagini chiar convenţional ilustrative, se pot extrage sugestii de mirific exotism. E, ceea ce s-a întîmplat cu unele peisaje ale romanticului Kaspar Friedrich, poet, între altele, al iernii germane, care au hrănit mai tîrziu, la Max Ernst, aburul fabulos şi graţia impalpabil lunară care se desprinde de atîtea ori din viziunile ilustrului pictor contemporan. Şi iată, pentru că vorbim despre exotism, o imagine exotică — la modul oceanic, boreal. Mă nimerisem acum un an în Olanda, la Haga, la vremea sărbătorilor de iarnă , muşca un frig destul de aspru, cerul era plumburiu, şi totuşi, în zi de Crăciun lume destulă se îndrepta spre plajă, în timp ce străzile deveniseră pustii. Pe întinsul plajei ample şi reci, vag argintii, se hîrjoneau tineri îmbujoraţi la obraz într-o petrecere ingenuă şi tonică. Cîini superbi se zbenguiau fericiţi în nisip, alergînd joviali la îndemnul stăpînilor, era o atmosferă copilăros stenică, nicăieri nu înţelesesem mai bine sufletul acestei capitale prietenoase, alcătuită din spaţii verzi, în care-s presărate patriarhal locuinţele: „cel mai mare sat al Europei“ — cum i s-a spus —, un sat de 600 000 de oameni. Insolitul acestui spectacol deştepta în suflet tocmai senzaţia de exactitate proaspătă şi fără emfază, proprie atîtor ambianţe olandeze; impresia de sărbătoresc unită cu o notă de perpetuă intimitate. Căci, în zilele acestea din preajma Anului Nou, oraşele întregi păreau adesea o singură casă, la Rotterdam brăduţi inverosimil acoperiţi cu becuri colorate coborîseră mai pretutindeni în stradă, cu o voioşie deloc trivială ; în locuinţele de serie, la marginea capitalei, livingroom-ul lăsa încrezător spre stradă o fereastră neacoperită, prin care întrezăreai pomul de iarnă. La Delft, orice balustradă de podeţ, peste canale, era însoţită de becuri colorate amical, dispuse în lungi şiraguri ; la Haga, in pasaje înguste, printre vitrine modere, înaintau lent căruţe cu muzică desuetă şi melancolică. Sufletul invernal al Nordului tremura timid şi cordial, în astfel de invenţii graţioase, asemenea luminii care atîrnă nesigură şi cald opalescentă, printre ceţuri. La Amsterdam, treceau pe străzi, din cînd în cînd, trăsuri de acum un veac, purtate de cai albi, cu vi- Dan Hăulica (Continuare în pag. 8-a) AM TRAVERSAT sfirşitul anului. Acum se fac bilanţurile. — La unele Bilanţul strugurilor se face la cules şi al mieilor primăvara Bilanţuri se fac mereu, anul e plin de bilanţuri Funcţiunea bilanţieră a criticii nu încetează niciodată Mă întreb uneori dacă această critică instimativă nu se face prea des dacă criticul, in lipsă de altă treabă, nu se apucă prea frecvent de controlul gestiunii spirituale, scoţînd tot timpul marfa din rafturi, uneori chiar din fluxul ei de gestaţie. — Nu înțeleg ce vrei să spui. Eu cred că e bine să se facă din cînd în cînd analiza, sinteza, „punctul", cum se zice. Să vedem cum stăm. — Fără îndoială. E cu atît mai util cu cit e mai muită producție artistică, literară etc. Oţios devine cînd producția e mică, dar criticul, neobosit în rivna lui, neavînd de fapt cu ce să se ostenească trasează mereu sisteme, incringături, jaloane, face conspecte, leagă intîi după un criteriu, apoi după altul, sortează, adună, diferenţiază, în fine produce foarte mult zgomot pentru aproape nimic. Cînd materia pe care se aplică s-a subţiat, criticul se ia atunci de ceilalţi critici, face critica criticii şi critica criticii criticii, in timp ce fenomenul originar, de bază, se pierde sub această pletoră de bilanţuri, de puneri la punct, de luări de atitudine. Rezultatul ? Este că ascultînd mereu păreri despre, iscate şi dezvoltate cu frenezie, nimeni nu mai ia prea mult seamă la fenomen şi critica devine o cazuistică făcută de dragul de a teoretiza la nesfîrșit. — Există deci un demon al teoretizării criticii ? — Nici asta n-aș putea să afirm in toate cazurile. Sint destule șanse ca scormonind dedesubtul teoretizărilor celor mai specioase să dai de răfuieli personale, de dorinţa de a te evidenţia în contradictoriu cu celălalt şi deci, intr-un fel, in dauna lui. Incit pină la urmă fru- Paul Everac (Continuare în pag. 9-a) TEZE ŞI ANTITEZE GUSTUL CRITICII DIN SUMAR: • Consideraţii asupra poeziei lui Ion Barbu : Simbol şi semnificaţie — de Laurenţiu Ulici; Ion Barbu despre „geometria“ poeziei — de Marin Mincu (pag. 3). • Versuri de Ana Blandiana (pag. 3). • Cronica filmului „Golgota" — de Antoaneta Tănăsescu ; Pe Walt Disney l-am cunoscut mai tîrziu — de Ion Popescu Gopo (pag. 5). • Ştiinţa Şi tehnica în 1967 : Revoluţia oceanografiei — de Franţois Laval ; Motorul atmosferei noastre — de Fr. Humbley (pag. 10). Pag. 6—7 : CUM RESTAURAM MONUMENTELE ISTORICE ? Răspund arhitecţii : Gh. Curinschi, Eugen Cherneux, Ştefan Balş, Ioana Grigorescu, Liana Bilciurescu, Sanda Voiculescu. LETOPISEŢ Ce frumoşi sîntem ! — spuneam. Ce frumoşi sîntem ! — spuneai. Iar tu cîntai pe inima mea ca dintr-o liră. Iar eu cîntam din pârul tău ca la o harfă. Ce nebuni sîntem ! — spuneam. Ce nebuni sîntem ! — repetai. Şi eram în istoria lumii un tropot de cai. Geo Bogza MARGINALII LA TACITUS (III) VEŞMÎNTUL E UN A S TAREA sau mizeria umană nu se cîntăreşte după haine, ci după ceea ce se află sub ele. Şi încă... Totdeauna, pentru a-fi putea da seama de nefericirea sau de prosperitatea omului, trebuie să treci de ceea ce, pînă la urmă, e tot un fel de biată haină : trupul. Trupul (pe dinlăuntru) acuză, nu o dată, şi el ravagiile condiţiei noastre de făpturi sublunare. Astfel, există oameni cu inima largă, şi ei sunt podoaba speţei noastre. Insă, adeseori, din punct de vedere clinic, aceştia sunt nişte fiinţe cu inima mărită , mărită de eforturi, de suferinţă, de participarea sensibilă la chinurile altora. Mărită de chinurile sufleteşti. Sensibilitatea deosebită este o floare, dar florile nu te păzesc nici de suferinţe, nici de boli; dimpotrivă , nu o dată, ele te ajută să le atragi. Nu cumva despre cancer se spune că este „la maladie de la tristesse" ? O boală a sensibilităţii, aşadar. O boală, găsindu-şi adeseori cel mai potrivit cuib în acele făpturi a căror inimă este o floare ce palpită. COPIL, îmi imaginam antica Romă ca pe o cetate măreaţă, cu oameni trăind în clădiri paradoxale , alcătuite numai din coloane de marmură, fără acoperişuri. Pe romani îi vedeam înveşmîntafi, fără excepţie, în togă. Eram sigur că nu puteau — din pricina acestui veşmînt, ce seamănă destul de mult cu o rochie — să se deplasezftjfecît cu paşi bine măsurat brim tv?1» di»;ff 'â uiw'nccă Mr pe umeri şi ce se fac cînd trebuie să o ia la fugă, îmi spuneam că, de-aş fi trăit în acele vremuri, aş fi ales mai curînd straiele militare, căci mi se părea că ostaşul avea putinţa de a fi mai degajat în mişcări : romanul în arme îmi apărea împodobit cu o cuirassă frumoasă şi cu un fel de fustă plisată. ... Vedeam Roma întreagă poleită de soare. CURIND după moartea lui Augustus şi întronarea lui Tiberius, în plină epocă de înflorire a imperiului roman, veşmîntul acestuia, de o croială impecabilă, începe să se descoase pe alocuri. Fastuoasă şi comodă pentru cei care îşi petreceau viaţa între triclinium, balneae, ludii şi sponsi, — haina se prefăcea pentru oamenii de rînd în cămaşă de forţă. Răscoala legiunilor din Pannonia, izbucnită după dispariţia lui Augustus, a fost — aş putea spune — răscoala celor cu inimă mărită şi cu haina în zdrenţe. Erau soldaţi aflaţi sub arme de treizeci sau patruzeci de ani ! Glasul lui Percennius, unul dintre conducătorii ostaşilor obidiţi, e glasul celor prin care se dilatase nu numai imperiul, ci şi propria lor inimă. Ecoul inimii zdrobite a anonimilor : „Destul fusese laşi atâţia ani (spunea Percennius). Bătrâni şi mutilaţi de răni, ei îndurase treizeci sau patruzeci de ani de serviciu militar. Liberaţi, nu sfârşiau încă serviciul militar. Opriţi lângă steag, răbdau aceleaşi munci sub alt nume. Supravieţuind atâtor primejdii erau duşi apoi în ţări depărtate spre a primi, sub numele de ogoare, nişte mlaştini sau stânci necultivabile. Serviciul militar prin el însuşi era greu şi nerăsplătit : sufletul şi corpul erau preţuite zece ani pe zi. Cu ei trebuiau să-şi cumpere haine, arme, corturi, să îndulcească cruzimea centurionilor şi să mijlocească scutirea de corvezi. Loviturile şi rănile, asprimea iernii, exerciţiile din timpul verii, războaiele crâncene, pacea nerodnică nu se mai sfârşiau însă"... Cînd apare Germanicus şi încearcă să potolească pe răzvrătiţi, aceştia „prefăcîndu-se că vor să-i sărute mîna, unii îşi atingeau gingiile fără dinţi de degetele lui ; alţii îi arătau trupul gîrbovit de bătrîneţe"..., „cu toţii se dezveliră, arătîndu-şi urmele rănilor şi semnele vergilor... Veteranii ce numărau treizeci de ani de serviciu sau chiar mai mult, strigau să li se vină în ajutor ca să nu-i apuce moartea sub arme...“. ...RĂZBOAIE crîncene... pace nerodnică... ostaşi trimişi în ţări depărtate... dorinţa omului de a nu-l apuca moartea sub arme... oroarea de război... Glasul celor cu veşmintele şi inimile sfîşiate de atunci nu e, încă nu e — din păcate ! — deloc anacronic. Globul acesta pămîntesc, sclipind de pulberea atîtor oseminte, cere — şi e timpul să i se şi dea ! — o îmbrăcăminte pe măsura chinurilor îndurate. Nu o togă, şi cu atît mai puţin un linţoliu. — Ajunge (îi aud şoptindu-mi pe toţi cei ce, îndurînd, au clădit şi clădesc viaţa), ajunge o haină modestă , călduroasă iarna, răcoroasă cînd e cald... Eugen Bebeleanu (Continuare în pag. 2-a) ■ I, miau (i ! Substantivul dinpăturică VREMEA ciocoilor a trecut. Nu însă şi năravul arivismului. Pe alocuri se ţine scai de noi, ne sîcîie, ne enervează , cu tenacitatea de beton armat a făpturilor saprofite, încleştate de timpul nostru, de aerul pe care-l respirăm, de gesturile cu care visăm, muncim, existăm. Iritarea înaintaşilor, exasperaţi de prezenţa acestei specii, a stigmatizat-o cu minuţie, cu pasiune şi cu dezgust, din necesitate, din dorinţa de a o semnala, şi a o da pe faţă, de a instrui cum poate fi evitată, respinsă, anihilată. Dintre numele care au înfierat această făptură, unul a rămas, cu deosebire, scris definitiv pe fruntea speciei, cu apă tare, de condeiul lui Nicolae Filimon. Diminutivul, flexibil, mieros şi slugarnic (păturică) însoţind pronumele bărbătesc ce ilustrează partea rapace, rigidă, voluntară, a devenit un loc comun, o noţiune, am putea zice un substantiv. O parte de vorbire declinabilă, descifrîndu-i în cele cinci cazuri multiplele implicaţii şi tîlcuri. Ascunsă cu inocenţă sub felurite înfăţişări, de la blîndul mieluşel cultural, pînă la oiţa contabilă, administrativă, specia păstrează, sub orice piele, însuşirile fundamentale. Substantiv generic, dinupăturică defineşte aşadar un nărav. Declinîndu-l, îl personificăm. îi suprapunem un personal real, un dinupăturică în carne şi oase . îl declinăm adică, fiecare ne al nostru, din lumea noastră. Nominativul dinupăturică (gîndindu-mă pentru uşurinţă la cel mai apropiat) îmi stă la îndemînă pentru a alcătui propoziţii din cele mai simple: dinupăturică ocupă un scaun public oarecare ; dinupăturică nu are prieteni ; numai relaţii. Pe care le cultivă , cu obişnuinţa de a spune oricînd, afabil, da , în spatele sau în faţa biroului (ca şef ori ca subaltern), surîzînd intim, calculînd, cu iscusinţa secretă a maestrului de şah. Ochii de vechil, pitiţi şiret, ceafa groasă, buzele domestice, vertebrele moi, talentul, ipocrizia, totul e în slujba relaţiilor. Nu pierde un surîs, un gest, un cuvînt în alt scop. Exersează zilnic. Utilizat ca subiect în contextul social, unicul său predicat este verbul „a ajunge“, asociat bineînţeles cu locuţiunea adverbială ,,prin orice mijloc“. Exemplu: dim țipăturică ajunge (a ajuns, sau ar vrea să ajungă) șef, maistru, „cineva". Cum ? Prin orice mijloc. Acest orice mijloc poate însemna : a încuraja greșelile altora și apoi a le demasca cu indignare, a scoate castane din foc cu mîna Camilian Demetrescu