Contemporanul, iulie-decembrie 1968 (Anul 22, nr. 27-52)
1968-07-05 / nr. 27
Proletari din toate ţările, uniţi-văl Vineri 5 iulie 1968 EXPOZIŢIA DE COMORI DE ARTA ROMANEASCA LA NEUCHÂTEL Printre cele 8000 de obiecte de artă românească din expoziţia care se deschide duminică la Neuchâtel în Elveţia — această cahlă din ceramică de Cerbureni, din sec. XVII. Despre Muzeul de etnografie care găzduieşte expoziţia publicăm, în pag. 7, scrisoarea directorului, prof. univ. Jean Gabus. TATA o relaţie care, aparent, nu solicită multe explicaţii sau comentarii. Raportarea fiind esenţială, se va accepta cu uşurinţă justeţea afirmaţiei că gradul de democratism real al unei societăţi va condiţiona nemijlocit şi umanismul ei. Dar, dincolo de această afirmaţie generală, abstractă, dacă punem concret istoric problema raportului democratism-umanism, ne vom convinge că tratările analitice sînt şi posibile şi necesare. Importanţa şi actualitatea unei atari abordări este relevată de spiritul şi conţinutul cu adevărat democratic şi umanist al hotărîrilor luate de ultimele plenare ale C.C. al P.C.R. şi de măsurile legislative adoptate recent de Marea Adunare Naţională. Pentru partidul nostru, pentru societatea noastră socialistă esenţială este nu simpla proclamare a principiilor democratismului şi umanismului, ci realizarea lor efectivă, impregnarea lor în ţesătura vie a vieţii sociale practice, considerată în întregul ei. Căci, aşa cum spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu în cuvîntarea de la ultima plenară a C.C. al P.C.R., »prin modul in care edificăm noua orînduire în ţara noastră, prin priceperea şi consecvenţa cu care ştim să dezvoltăm democraţia socialistă — care oferă poporului posibilitatea participării la guvernarea ţării, la elaborarea şi înfăptuirea politicii sale interne şi externe — prin fermitatea cu care promovăm şi aplicăm nobilele idei ale umanismului socialist, ale dreptăţii şi echităţii sociale, noi demonstrăm în practică superioritatea societăţii eliberate de exploatare“. Victorios în ţara noastră, ca rezultat al unei îndelungate şi complicate lupte de clasă, dusă pe toate fronturile sub conducerea Partidului Comunist Român, socialismul a pus bazele unui democratism şi umanism care să se bucure de atributul autenticităţii. Aceste temelii trainice, reale, sunt de natură politică (deţinerea puterii de stat de către oamenii muncii în frunte cu clasa muncitoare şi partidul ei; sistemul general democratic şi mereu perfectibil de organizare şi activitate a organelor puterii şi administraţiei de stat) ; economică (proprietate socialistă asupra mijloacelor productive, repartiţia venitului naţional în favoarea exclusivă a maselor muncitoare); sociologică (lichidarea claselor exploatatoare, desfiinţarea exploatării omului de către om, transformările calitative din întreaga structură socială, procesul de omogenizare socială) ; juridică (o Constituţie de esenţă democratică, un ansamblu de coduri şi legi pătrunse de spiritul apărării intereselor fundamentale ale poporului, egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor fără deosebire de naţionalitate) ; ideologică (concepţia despre lume şi viaţă a partidului marxist-leninist, pătrunsă de spiritul umanismului autentic). Concepînd democratismul şi umanismul în spiritul ştiinţific al dialecticii materialiste, partidul nostru pune acest raport nu în formula apodictică a unui decret, ci în termenii unui proces, obiectiv şi subiectiv, economic şi politico-juridic, ideologic şi educativ. Ca orice proces social, şi adîncirea democratismului socialist este în funcţie de activitatea conştientă a factorului uman, în primul rînd a factorului politico-organizatoric: partidul. Iată de ce rolul conducător al partidului şi creşterea continuă a acestui rol reprezintă alfa şi omega întregului proces de perfecţionare a societăţii socialiste, în cadrul căruia lărgirea democratismului socialist, afirmarea în practică a principiilor umanismului socialist au o pondere decisivă, îndeplinind simultan funcţia de mijloc şi de scop. Desfăşurarea evenimentelor a confirmat importanţa crucială a hotărîrilor şi liniei politice a Congresului al IX-lea al P.C.R. Dezvoltarea democratismului socialist în viaţa internă de partid, în activitatea statului şi organizaţiilor obşteşti, în întreaga viaţă socială a devenit principala linie de evoluţie a societăţii noastre socialiste. E de remarcat, pentru perioada la care ne referim, că dovedindu-şi fidelitatea faţă de interesele poporului şi ale ţării, partidul nu s-a mărginit la afirmarea democratizării ca simplu deziderat sau lozincă electorală, ci a întreprins şi întreprinde măsuri sistematice, concrete, minuţios pregătite pentru realizarea în practică a acestei necesităţi obiective a societăţii socialiste, care exprimă însăşi esenţa sa umanistă. Dovezi: noua Constituţie P. Pânzaru (Continuare in pag 2) si umanism 10 pagini 1 leu 27 (1134) STAMPĂ E ora unui fastuos amurg Din care purpuri neîncetate curg Peste un podiş din ţara transilvană învăluind în glorie medievală Oraşul dominat de vechea catedrală Unde de mult o fată am iubit Şi unul lîngă altul am murit Uniţi de muzica wagneriană. Geo Bogza Desen de Marcellanas in pagina 9: RETROSPECTIVĂ ION VINEA (17-IV 1896 - 6-VII 1964) Poezii necuprinse încă în vreun volum E. Lovinescu în eternitate S -AR PAREA că, totuşi, moartea este singurul judecător imparţial, cel care dă fiecăruia ceea ce-i al său, cel care nu drămuieşte nimic din ceea ce li se cuvine, cel care îfi dă nu dimensiunile unei fotografii, ci pe acele ale fenei- sculpturi vii. Din clipa aceea nimeni nu-fi mai poate răpi nimic din ceea ce ai fost, din ceea ce ești. înflorești In eternitate . „C’est que la Mort, planant comme un soleil nouveau, Fera s’épanouir Ies fleurs de leur cerveau 1* Niciodată, mi se pare, entuziasmele — unele dintre cele recentissime, e drept, cam crude — nu s-au îndreptat mai vibrante decit astăzi spre opera şi spre spiritul lui E. Lovinescu. Ceea ce marea Conştiinţă n-a avut în timpul vieţii (adică o unanimitate : a dragostei, a recunoaşterii şi a recunoştinţei) are în aceste zile, cînd — citit şi recitit — ne putem da seama cu toţii cit este de actual şi cît de viu şi cu cîtă nobleţă şi onestitate a ştiut să se detaşeze de clipă. E. Lovinescu a impus conştiinţei sale, cu consimţirea, dintru începuturi, a tuturor sacrificiilor, toate rigorile. Nimeni mai bine decît el însuşi, privindu-se în apele de oţel ale celei mai ferme oglinzi, nu și-a surprins mai exact chipul : „Necerînd nimănui absolut nimic, s-a crezut dezlegat de obligaţii față de oricine. Și-a rînduit viața după strictul principiu al convenienței personale, supunîndu-se, în realitate, cîtorva servituţi și mai aspre Egoism poate — dar egoism închinat unor preocupări desinteresate” (vd E. Lovinescu, Schiţă bio-bibliografică de Anonymus Notarius) „Egoism închinat unor preocupări desinteresţite —, pericdox în aparenţă, în realitate expresie a unei mucenicii căutîndu-şi şi găsindu-şi satisfacţia în florile răsărind din ea însăşi, pentru alţii. Egoismul acesta pus în slujba unor preocupări desinteresate să fi fost cauza sau efectul acelui „refuz de dependenţă”, atît de caracteristic lui E. Lovinescu ? Nu ştiu. Oricum ar fi, şi unul şi celălalt au asigurat magistraturii lovinesciene o strălucire unică. O strălucire care, îmi dau bine seama, fascinează oricare conştiinţă onestă, dar care nu poate fi cucerită, decît prin însuşirea Exemplului. însuşirea exemplului nu înseamnă nici adoptarea principiilor, nici a stilului. Numai a conştiinţei. Care trebuie să fie desinteteresată. Atît — şi este enorm. DACA pe lîngă desinteresare şi conştiinţă, mai există şi pasiune, credinţa devorantă că fără artă şi fără artist lumea nu ar putea să existe şi că apariţia unui nou mare artist este egală cu descoperirea unui promontoriu nebănuit, — coloanele principale ale Exemplului au fost înălţate. Şi atunci vom înţelege mai adînc vibraţiile cuvintelor testamentare ale lui E. Lovinescu (de la a cărui moarte se împlineşte, luna aceasta, în ziua de 15, un sfert de secol) : „Timpul fîşîie Viaţa trece... Marele izolat n-a venit încă şi poate nu va veni niciodată... dar şi aşteptarea le dă dreptul celor două mîini de a se încrucişa, cînd le va sosi timpul, creştineşte, pe piept, pentru că s-au trudit pentru alţii din credinţă într-un ideal Drept aceea, trimite-i, Doamne, pe mult aşteptatul Crainic izbăvitor, care dezleagă pe om de cazna lui şi sloboade-l pe robul tău E. Lovinescu. Amine. Eugen Jebeleanu NORII ^ 1 S-A întîmplat vreodată să vedeţi cum se formează un nor ? In azurul imaculat al unei amieze de vară, o picătură de albumină căzută din neant pe calota încinsă a cerului, se coagulează lent, aproape imperceptibil. Norul se formează şi îşi schimbă forma cu încetineala acelor de ceasornic. Nu avem niciodată timp să privim această metamorfoză a văzduhului. Ne obsedează trecerea timpului dar nu ne încumetăm să privim măcar o zi alunecarea misterioasă a minutarelor pe cadranul ceasornicului. Constatăm grăbiţi permanenta lor schimbare de poziţie, fără să le fi văzut mişcîndu-se vreodată. La fel se întlmplă cu norii: nu ne dăm niciodată seama cum se umple cerul de nori. Devoraţi de timpul interior, nici florile nu le vedem înflorind, nici frunzele cum se golesc de clorofilă. Numai păstorii fără timp mai ştiu să observe cum creşte luna oilor şi cum străbat stelele bolta cerească. Întrebaţi un paznic de far dacă simte vreodată nevoia să se uite la ceas. El nu e tentat să afle cifrele trupului, pentru că le urmează neîntrerupt. Dar ceea ce mi se pare cu deosebire grav, poate cel mai grav dintre lucruri, este faptul că între două priviri zvîrlite automat pe cadranul ceasului, pe bolta cerească, pe obiectele şi, fiinţele înconjurătoare, uităm. Rămînem suspendaţi în ataraxia singurei stări permanente care este uitarea, populaţi mereu de amintirea cupei anterioare care se şterge contopindu-se treptat în cele următoare. Mecanismele care se mişcă foarte încet ne dau cel mai mult sentimentul implacabil al timpului. Norii au fără îndoială înlăuntrul lor un arc de oţel de o lungime considerabilă, răsucit de un foarte mare număr de ori, şi care — graţie unui sistem ascuns de angrenaje fine — se desface cu o încetineală abia simţită. Această calmă tensiune lăuntrică explică grandiosul tor polimorfism. Am văzut o singură dată un nor defectîndu-se brusc şi luînd-o literalmente la goană cu un huruit asurzitor. Scăpat din cadenţa lui olimpiană, norul devenise hilar, pierzicău-şi demnitatea celestă , alunecase in tehnic, devenise terestru, civilizat. Nu vi s-ar părea stupid să vedeţi un nor aşteptînd pe o pistă oarecare secunda decolării, în timp ce pasagerii se instalează în interiorul lui ca în cel mai banal vehicul aerian . Cu toate că se îndeletnicesc uneori si cu ploaia, norii nu au fost creaţi în scopuri utilitare. Vaste monumete eterice, ingenioase „mobiluri" întrecînd cu mult In subtilitate stîngacele noastre opere similare, norii sînt martorii vizibili ai timpului desfășurat în spaţiul lumii noastre terestre. Dar ei sunt, desupra pădurilor şi mării, înainte de toate, unul din cele mai fascinante spectacole ale existenţei. De cite ori te simţi hărţuit de neliniştea veacului, ieri undeva şi priveşte fără ginduri cum se formează la mari înălţimi norii ! Camilian Demetrescu TĂCERE Cînd ai plecat, M-au năpădit duhorile, Tăcerea m-a înconjurat curtenitoare, Iar peste inima-mi rănită Ţesîndu-şi pînza moale şi deasă Au tropăit hoarde flămînde. Din indiferenţa sălbatică a fraţilor mei. Uneori mă strecor pînă în mine, A fost aşa vreme îndelungată. Rămîn singur şi atunci Umblai lîngă mine şi nu erai. Aud cîntecul de altă dată. Pluteam în parfumul părului tău Tăcerea fuge speriată Şi mîna-mi mîngîia golul, Dar imediat revine şi calmă Apoi, lumea a sunat din falanga ei. Mă închide din nou M-au asurzit ţipete ascuţite, In tăcuta-i cutie. George Macovescu