Contemporanul, iulie-decembrie 1969 (Anul 23, nr. 27-52)
1969-11-21 / nr. 47
Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Vineri 21 noiembrie 1969 10 pagini 1 leu » sAptAmIna Nevoia de victorii IMDCA săptămîna care a trecut a stat sub semnul unei victorii, oricît de discutate — în fotbal — să încercăm a descifra măcar semnificaţia acestui gest rotund, ca şi un balon trimis într-o plasă cît cerul. Ce e o victorie? O aşteptare — în sfîrşit împlinită, învingerea unei neşanse, o sîrmă ghimpată întinsă între plus şi minus infinit, peste abisul unei spaime, un drac plesnit în patru, un nod gordian tăiat cu sabia sau cu peniţa, un ou al lui Columb, o rebeliune împotriva mediocrităţii, o perseverenţă croindu-şi drum ca un tanc peste un cîmp minat, un imposibil legat cu otgoane din care sare o rachetă, o datorie, o demnitate, un prim şi ultim sens de a trăi, o gură de aer. Mă opresc la ultimul termen şi pun o primă constatare: oamenii au nevoie de victorii ca şi de pîine, uneori o victorie poate suplini un alt aliment mediocru. Oricum pîinea e lipsită de sare, fără acest adaus infim şi constitutiv care e febra unei victorii, altfel spus, fără victorii pîinea zilnică e un simplu furaj. Recapitulaţi imaginea avalanşei de oameni escaladînd porţile unui stadion neîncăpător, stadionul de duminică, şi veţi vedea că aici s-a jucat mai mult decit ambiţia unui Steag, mai mult decît ambiţia unei selecţionări (atît de aproximativă!), ci o nevoie pură, disputată in egală măsură de noi şi de greci, o nevoie umană extremă, nevoia de victorii. Ce ne-am face, în fond, fără acest etalon al umanităţii din noi, fără acest pisc spre care suim, lucid sau orbeşte, căţăraţi în frînghii, atraşi sau res- pinşi de acest magnet care îşi schimbă capricios poziţia, dîndu-ne aer ori sufocîndu-ne, pînă isprăvim sufocaţi de bucurie sau mîhnire!. . Cînd puterea de a crea victorii ne lipseşte, o proiectăm în alţii: în progenitură, în artiştii de cinema preferaţi, în sportivi, în mituri, în oamenii politici, în fluturarea unui steag pe primul catarg, în nevoia de a fi contemporani cu dezlegarea tainei cancerului sau a descinderii pe Marte. Vă daţi seama, deci, că nevoia de victorii e într-un fel dincolo de egoism, de interesul personal sau corporal, e nevoia de satisfacţie şi bucurie, pe care o societate trebuie să n-o împiedice ci s-o asigure,dacă se poate. Desigur, cei străini de şantierele pe care se fabrică victorii, cei nespecializaţi, cei puţini care se mai află în afara strădaniilor, nu cunosc şi nu realizează dificultăţile care stau în calea unei asemenea per- Paul Anghel (Continuare in pag 2) MARCEL CHIRNOAGA, gravură din ciclul intitulat Lumea — meditaţie asupra înfruntărilor între bine şi rău în lumea contemporană, între aspiraţiile nobile ale omului şi ororile care-i ameninţă existenţa. (Galeria „Apollo“). Fotografie de Maria VIDERIU ATRIZM Aluizii, bieţii oameni, ce-au făcut... In teaca sîngelui au înfundat o limbă de metal, ţi au răcnit frîngîndu-ţi mîinile de gustul acestei băuturi clocotitoare. Sărmanii oameni încurcaţi în cîteva plase largi de sînge ţin atîtea căinţe... Nu ştiau nimic... Un pîntec le fuse conştiinţa mamă a monştrilor. Dar cîţi ? Sâ-i numeri pe o mînă... Bieţii oameni. Nepricepuţi, vai, în psihanaliză Făpturi în care straja remuşcării şopteşte : — Răcniţi, e voie. Nici o învăţătură nu ne-au dat Doar strigăte şi cîteva ecouri de ţesături greoaie de zale... Şi vre-o cîteva morminte o să vă duc acolo unde lumea e mută, unde nimeni nu răcneşte, acolo unde-s veseli asasinii, şi omul — cruce , ţara, — ţintirim. Acolo e tăcută omenirea, şi ucigaşii-s ca nisipul mării, şi morţii nevegheaţi de facle lungi, ci doar de împăcate puşti ce fumegă... Eugen Jebeleanu 47 (1204) EROAREA ■" . Tofi mă vînau. Făcîndu-şi pe seama mea tot felul de iluzii, mă vînau. Unii credeau că sînt morunţi se şi vedeau în faţa castroanelor cu icre negre. Tofi mă vînau. Convinşi că soarta le-a scos în cale o pradă nemaipomenită, mă vînau. Unii credeau că sînt caşalot Şi le sticleau ochii socotind tonele de grăsime. Tofi mă vînau. Urmărindu-și cu îndărătnicie propria lor fericire, mă vînau. Iar eu eram bietul catarg al unei corăbii de mult fărîmate. * • T • .' A .• •’ , A i .• \ , * t ,/■■ ‘ Geo Bogza POEZIA BRINZEI (*IN SEMN care deosebește în chip hotărît poezia de la romantici încoace, de poezia epocilor trecute este înnoirea expresiei, căreia îi corespunde în chip necesar lărgirea vocabularului, lărgire care a mers chiar pînă la cuprinderea în poezie a limbajului de toate zilele. Fenomenul s-a produs cu o mare intensitate mai ales în literatura franceză, în care regulile şi tradiţia, prejudecăţile şi conservatorismul erau mai trainice decît în alte literaturi. Aici, lărgirea vocabularului poetic a constituit o luptă de cucerire pas cu pas, care a durat timp îndelungat. Au trebuit, de exemplu, cîteva zeci de ani pînă cînd batista Desdemonei să ajungă să fie numită batistă pe scena Comediei Franceze. Ca să nu jignească bunul gust al spectatorilor, traducătorii francezi ai lui Othello înlocuiau, la reprezentație, vulgara batistă prin eşarfă, panglică, brăţară, buclă de păr. Abia tîrziu, în plină revoluţie romantică, Alfred de Vigny, în traducerea lui (plină şi ea de omisiuni şi atenuări pentru a nu se jigni bunul gust) îndrăzneşte, în 1829, să aducă pe scena Comediei Franceze dispreţuita batistă. Scandalul a fost, bineînţeles, mare. Dar şi pasul înainte a fost considerabil, în poezia lirică, lucrurile au mers şi mai greu. Aici limbajul poetic, strict delimitat faţă de acela al prozei, s-a menţinut multă vreme, cu tenacitate, atît în opera poeţilor cît şi în gustul publicului. Limitarea vocabularului poetic nu este numaidecît o consecinţă a numărului limitat de teme lirice. Tendinţa poeziei, de un secol şi jumătate încoace, a fost tocmai o sporire a acestor teme. Sforţarea a avut ca rezultat, în primul rînd, o considerabilă sporire a mijloacelor de expresie. Dar, fireşte, s-a ajuns, şi în această privinţă, la exces. De la ideea că poezia nu trebuie şi nu poate exprima decît anumite teme, s-a ajuns la ideea exact opusă, că ea poate să exprime orice. Intre aceste două idei este loc, desigur, pentru a treia, care ar ţine seama de faptul câ versul, prin firea lui, nu poate exprima orice şi că sînt teme mai puţin potrivite pentru poezie şi care nu pot fi cultivate cu folos decît în proză. Deosebirea aceasta nu e provocată de un bun gust arbitrar şi variabil după epoci, ci izvorăşte din firea lucrurilor. Nu mai există expresii poetice decît în definiţiile manualelor de poetică şi de retorică, pe care poeţii de azi nu le citesc. Ar trebui să le răsfoiască, nu ca să le urmeze ei ca să afle ceea ce a fost altădată şi, cunbscînd trecutul, să judece mai bine ce se poate face astăzi. Concepţia despre frumos nu este aceeaşi in toate timpurile. In poezie, expresia e hotărîtoare. Cînd expresia apare ca învechită, tema, oricît ar fi de adîncă şi de trainică, spune foarte puţin. Sîntem iiciţii, In ciuda atîtor înnoiri din ultimul secol, încă la început. Poezia n-a cuprins in domeniul ei decît puţine aspecte pe care să le întrebuinţeze metaforic şi imagistic. Mai sînt încă atîtea rechizite învechite pe care toţi le întrebuinţăm, clişee comode, expresii tocite, termeni de comparaţie uzaţi. Oraşul mare, de exemplu, deşi intrat în versuri incă de mult, de la Baudelaire, de la Hugo chiar, nu a dat poeziei decît o mică parte din ceea ce poate da şi din ceea ce poezia poate lua fără teamă de degradare Proza, In schimb, a cuprins domeniile cele mai felurite, exprimînd absolut orice, chiar şi poezia anumitor teme şi obiecte pe care versul multă vreme s-a sfiit să le cultive. Opera lui Zola oferă, în această privinţă, exemple uimitoare. Multe teme considerate ca nepoetice de către o estetică îngustă sunt cultivate de Zola ca o mare vigoare poetică. Pentru cine cunoaşte firea adîncă a lui Zola, lucrul nu e de mirare. Şeful şcoalei naturaliste a fost un sacerdot, romantic care s-a caterisit singur dar în care vechea vocaţie nu s-a putut stinge cu totul. Zola a construit multe din romanele lui in jurul unui element caracteristic al societăţii moderne. In L’ Asxommoire circiuma de mahala în care muncitorii se adună sîmbâtă seara : în Germinal, e mina ; în Au Bonheur des Dames e marele magazin; în Poi- Boulle, casa cu multe apartamente şi zeci de locatari; în La héte humaine e drumul de fier, gara, locomotiva. Toate aceste elemente materiale domină, influenţează, inspiră elementul uman al romanelor, firea, gesturile şi faptele personajelor, aşa Incit Circiuma, Mina, ■Hotelul, Maşina, Bursa etc. apar ca nişte uriaşe personaje centrale, mai mult, ca nişte fiinţe dominante, care impun existenţa şi modelează caractere, nişte divinităţi moderne, puternice şi însufleţite, faţă de om, de sentimente mai mult duşmănoase. Procedeul mai fusese folosit. In Notre-Dame de Paris, Hugo făcuse din Catedrală figura centrală a romanului. Al. Philippide (Continuare în pag. 8) în continuarea anchetei noastre Responsabilitatea socială şi implicaţiile lipsei de responsabilitate îN ETAPA pe care o străbate în prezent România, cînd toate resursele materiale şi umane sunt mobilizate pentru realizarea programului de dezvoltare economică şi social-culturală, elaborat de Congresul al X-lea al partidului, responsabilitatea socială capătă noi dimensiuni şi semnificaţii. Orînduirea socialistă este — prin conţinutul, formele şi modalităţile de organizare a raporturilor umane, prin esenţa şi profunzimea schimbărilor produse în toate domeniile de activitate - cea mai democratică, cea mai umană şi, deci, cea mai înaltă formă de organizare a societăţii omeneşti cunoscută pînă în prezent Realităţile ţării noastre pun în evidenţă pregnant aceste adevăruri, ele dovedind forţa pe care o dau unui popor libertatea şi democraţia, conştiinţa că îşi făureşte, dezvoltă şi consolidează o orînduire socială în care interesele generale se împletesc organic cu cele individuale. Prin simbioza dintre politic, juridic şi etic s-au creat condiţiile afirmării omului „total, universal, omnilateral“, la care visa Marx. Milioanele de oameni ai muncii, în activitatea pe care o desfaşoară, prin preocupările lor majore, sunt animaţi de sentimentul necesităţii şi utilităţii lor în cîmpul larg şi divers al vieţii publice, au convingerea că activitatea lor constituie nu numai o necesitate socială dar şi împlinirea unui înalt comandament moral, posibilitatea afirmării plenare a individualităţii, deoarece sarcina făuririi noului edificiu social este — după cum releva V.I. Lenin — grea, importantă, de mare răspundere. Cetăţenii patriei noastre — participînd activ la împlinirea idealurilor sociale şi implicit a celor personale — îşi dovedesc ataşamentul profund faţă de ideile înaintate ale socialismului şi comunismului, răspunderea pentru bunul mers al treburilor obşteşti, pentru viitorul naţiunii. Este climatul democraţiei socialiste care stimulează responsabilitatea socială în multiplele ei valenţe — politice, juridice, etice etc. „O parte componentă indisolubilă a democraţiei socialiste — arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu — este creşterea spiritului de răspundere civică, întărirea conştiinţei îndatoririi tuturor de a-şi consacra forţele, capacitatea, competenţa, binelui public, intereselor generale ale naţiunii“. În prezent, prin analizele profunde ce se fac, prin numeroase propuneri privind îndeplinirea prevederilor planului, angajamentelor luate în întrecere, oamenii muncii dau expresie hotărîrii lor de a contribui activ la îndeplinirea sarcinilor istorice trasate de Congresul al X-lea al partidului, în spiritul unei înalte responsabilități sociale. Se poate aprecia că nu există domeniu de activitate, începînd cu producţia materială şi terminînd cu cea social-gospodărească, în care cei ce muncesc să nu se manifeste ca cetăţeni activi şi responsabili faţă de mersul nostru înainte pe toate planurile vieţii economice şi sociale. Zilnic practica construcţiei societăţii socialiste multilateral dezvoltate oferă dovnii elocvente ale înţelegerii îndatoririlor de mare răspundere ce revin fiecărui cetăţean al ţării pentru asigurarea progresului şi prosperităţii României. Ar fi greu să trecem în revistă măcar cele mai semnificative aspecte ale responsabilităţii în activitatea socială, având în vedere implicaţiile deosebite pe care le are şi cărora li se dă curs, ca o consecinţă a activităţii politico-educative stăruitoare şi perseverente, desfăşurate sub conducerea organelor şi organizaţiilor de partid şi pentru că în literatura de specialitate — mai cu seamă in ultimii ani — s-au relevat aspecte pozitive ale conştiinţei civice a responsabilităţii nu vom mai insista asupra lor în aceste cîteva consideraţii pe care ne-am propus să le facem. Socotim că, în afara elementelor caracteristice care pun în lumină sensurile şi finalităţile majore ale unei activităţi responsabile, într-un domeniu sau altul al activităţii economice şi social-culturale, ar trebui dezvăluite, şi acele implicaţii pe care le are o activitate lipsită de responsabilitate, deoarece mersul înainte nu este de conceput în condițiile în care nu se Dumitru Mazilu (Continuare în pag. 8) Din sumar: Cînd Pandit Mușoiu a împlinit 75 de ani un reportaj de F. Brunea-Fox (pag. 3) Pietrele respiră prin pori — de Marin Sorescu (pag. 6) 7 artiști clujeni — de Olga Bușneag (pag. 7) A doua călătorie pe Lună — de Mircea Grigorescu (pag. 9) In pag. 10: Moare arta? de Adrian Petringenaru