Contemporanul, iulie-decembrie 1969 (Anul 23, nr. 27-52)

1969-11-21 / nr. 47

Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Vineri 21 noiembrie 1969 10 pagini 1 leu » sAptAmIna Nevoia de victorii IM­DCA săptămî­­na care a trecut a stat sub semnul unei victorii, oricît de discutate — în fotbal — să încer­căm a descifra măcar semnificaţia a­­cestui gest rotund, ca şi un balon tri­mis într-o plasă cît cerul. Ce e o victorie? O aşteptare — în sfîrşit împlinită, învingerea unei ne­şanse, o sîrmă ghimpată întinsă între plus şi minus infinit, peste abisul unei spaime, un drac plesnit în patru, un nod gordian tăiat cu sabia sau cu peniţa, un ou al lui Columb, o re­beliune împotriva mediocrităţii, o perseverenţă croindu-şi drum ca un tanc peste un cîmp minat, un imposi­bil legat cu otgoane din care sare o rachetă, o datorie, o demnitate, un prim şi ultim sens de a trăi, o gură de aer. Mă opresc la ultimul termen şi pun o primă constatare: oamenii au ne­voie de victorii ca şi de pîine, uneori o victorie poate suplini un alt ali­ment mediocru. Oricum pîinea e lipsită de­­ sare, fără acest adaus infim şi constitutiv care e febra unei victorii, altfel spus, fără vic­torii pîinea zilnică e un simplu furaj. Recapitulaţi imaginea avalan­şei de oameni escaladînd porţile unui stadion neîncăpător, stadionul de du­minică, şi veţi vedea că aici s-a ju­cat mai mult decit ambiţia unui Steag, mai mult decît ambiţia unei selec­ţionări (atît de aproximativă!), ci o nevoie pură, disputată in egală mă­sură de noi şi de greci, o nevoie uma­nă extremă, nevoia de victorii. Ce ne-am face, în fond, fără acest etalon al umanităţii din noi, fără acest pisc spre care suim, lucid sau orbeşte, căţăraţi în frînghii, atraşi sau res-­­ pinşi de acest magnet care îşi schim­bă capricios poziţia, dîndu-ne aer ori sufocîndu-ne, pînă isprăvim sufocaţi de bucurie sau mîhnire!. . Cînd pu­terea de a crea victorii ne lipseşte, o proiectăm în alţii: în progenitură, în artiştii de cinema preferaţi, în spor­tivi, în mituri, în oamenii politici, în fluturarea unui steag pe primul ca­targ, în nevoia de a fi contemporani cu dezlegarea tainei cancerului sau a descinderii pe Marte. Vă daţi seama, deci, că nevoia de victorii e într-un fel dincolo de egoism, de interesul personal sau corporal, e nevoia de sa­tisfacţie şi bucurie, pe care o socie­tate trebuie să n-o împiedice ci s-o asigure,­­dacă se poate. Desigur, cei străini de şantierele pe care se fabrică victorii, cei nespe­­cializaţi, cei puţini care se mai află în afara strădaniilor, nu cunosc şi nu realizează dificultăţile care stau în calea unei asemenea per- Paul Anghel (Continuare in pag 2) MARCEL CHIRNOAGA, gravură din ciclul intitulat Lumea — meditaţie asupra înfruntărilor între bine şi rău în lumea contemporană, între aspiraţiile nobile ale omului şi ororile care-i ameninţă existenţa. (Galeria „Apollo“). Fotografie de Maria VIDERIU ATRIZM Aluizii, bieţii oameni, ce-au făcut... In teaca sîngelui au înfundat o limbă de metal, ţi au răcnit frîngîndu-ţi mîinile de gustul acestei băuturi clocotitoare. Sărmanii oameni încurcaţi în cîteva plase largi de sînge ţi­n atîtea căinţe... Nu ştiau nimic... Un pîntec le fuse conştiinţa mamă a monştrilor. Dar cîţi ? Sâ-i numeri pe o mînă... Bieţii oameni. Nepricepuţi, vai, în psihanaliză Făpturi în care straja remuşcării şopteşte : — Răcniţi, e voie. Nici o învăţătură nu ne-au dat Doar strigăte şi cîteva ecouri de ţesături greoaie de zale... Şi vre-o cîteva morminte o să vă duc acolo unde lumea e mută, unde nimeni nu răcneşte, acolo unde-s veseli asasinii, şi omul — cruce , ţara, — ţintirim. Acolo e tăcută omenirea, şi ucigaşii-s ca nisipul mării, şi morţii nevegheaţi de facle lungi, ci doar de împăcate puşti ce fumegă... Eugen Jebeleanu 47 (1204) EROAREA ■" .­­ Tofi mă vînau. Făcîndu-şi pe seama mea tot felul de iluzii, mă vînau. Unii credeau că sînt morun­ţi se şi vedeau în faţa castroanelor cu icre negre. Tofi mă vînau. Convinşi că soarta le-a scos în cale o pradă nemaipomenită, mă vînau. Unii credeau că sînt caşalot Şi le sticleau ochii socotind tonele de grăsime. Tofi mă vînau. Urmărindu-și cu îndărătnicie propria lor fericire, mă vînau. Iar eu eram bietul catarg al unei corăbii de mult fărîmate. * • T • .' A .• •’ , A i .• \ , * t ,/■■ ‘ Geo Bogza P­OEZIA B­R­I­N­Z­E­I (*I­N SEMN care de­osebește în chip hotărît poezia de la romantici încoace, de poezia epocilor trecute este înnoi­rea expresiei, căreia îi corespunde în chip necesar lărgirea vocabularului, lărgire care a mers chiar pînă la cuprinderea în poezie a limbajului de toate zilele. Fenomenul s-a produs cu o mare intensitate mai ales în literatura fran­ceză, în care regulile şi tradiţia, pre­judecăţile şi conservatorismul erau mai trainice decît în alte literaturi. Aici, lărgirea vocabularului poetic a constituit o luptă de cucerire pas cu pas, care a durat timp îndelungat. Au trebuit, de exemplu, cîteva zeci de an­i pînă cînd batista Desdemonei să ajungă să fie numită batistă pe scena Comediei Franceze. Ca să nu jigneas­că bunul gust al spectatorilor, tradu­cătorii francezi ai lui Othello înlocu­iau, la reprezentație, vulgara batistă prin eşarfă, panglică, brăţară, buclă de păr. Abia tîrziu, în plină revoluţie romantică, Alfred de Vigny, în tra­ducerea lui (plină şi ea de omisiuni şi atenuări pentru a nu se jigni bunul gust) îndrăzneşte, în 1829, să aducă pe scena Comediei Franceze dispreţuita batistă. Scandalul a fost, bineînţeles, mare. Dar şi pasul înainte a fost con­siderabil, în poezia lirică, lucrurile au mers şi mai greu. Aici limbajul poetic, strict delimitat faţă de acela al prozei, s-a menţinut multă vreme, cu tenacitate, atît în opera poeţilor cît şi în gustul publicului. Limitarea vocabularului poetic nu este numaidecît o consecinţă a numă­rului limitat de teme lirice. Tendinţa poeziei, de un secol şi jumătate încoa­ce, a fost tocmai o sporire a ac­estor te­me. Sforţarea a avut ca rezultat, în primul rînd, o considerabilă sporire a mijloacelor de expresie. Dar, fireşte, s-a ajuns, şi în această privinţă, la exces. De la ideea că poe­zia nu trebuie şi nu poate exprima decît anumite teme, s-a ajuns la ideea exact opusă, că ea poate să exprime orice. Intre aceste două idei este loc, desigur, pentru a treia, care ar ţine seama de faptul câ versul, prin firea lui, nu poate exprima orice şi că sînt teme mai puţin potrivite pentru poezie şi care nu pot fi cultivate cu folos decît în proză. Deosebirea aceasta nu e provocată de un bun gust arbitrar şi variabil după epoci, ci izvorăşte din firea lucrurilor. Nu mai există expresii poetice decît în definiţiile manualelor de poetică şi de retorică, pe care poeţii de azi nu le citesc. Ar trebui să le răsfoiască, nu ca să le urmeze ei ca să afle ceea ce a fost altădată şi, cu­nbscînd trecutul, să judece mai bine ce se poate face astăzi. Concepţia despre frumos nu este aceeaşi in toate timpurile. In poe­zie, expresia e hotărîtoare. Cînd expre­sia apare ca învechită, tema, oricît ar fi de adîncă şi de trainică, spune foar­te puţin. Sîntem iiciţii, In ciuda atîtor înno­iri din ultimul secol, încă la început. Poezia n-a cuprins in domeniul ei decît puţine aspecte pe care să le în­trebuinţeze metaforic şi imagistic. Mai sînt încă atîtea rechizite învechite pe care toţi le întrebuinţăm, clişee co­mode, expresii tocite, termeni de com­paraţie uzaţi. Oraşul mare, de exem­plu, deşi intrat în versuri incă de mult, de la Baudelaire, de la Hugo chiar, nu a dat poeziei decît o mică parte din ceea ce poate da şi din ceea ce poezia poate lua fără teamă de de­gradare Proza, In schimb, a cuprins dome­niile cele mai felurite, exprimînd ab­solut orice, chiar şi poezia anumitor teme şi obiecte pe care versul multă vreme s-a sfiit să le cultive. Opera lui Zola oferă, în această privinţă, exem­ple uimitoare. Multe teme considerate ca nepoetice de către o estetică îngus­tă sunt cultivate de Zola ca o mare vigoare poetică. Pentru cine cunoaşte firea adîncă a lui Zola, lucrul nu e de mirare. Şeful şcoalei naturaliste a fost un sacerdot, romantic care s-a cateri­sit singur dar în care vechea vocaţie nu s-a putut stinge cu totul. Zola a construit multe din romanele lui in jurul unui element caracteristic al societăţii moderne. In L’ Asxommoir­e circiuma de mahala în care munci­torii se adună sîmbâtă seara : în Ger­minal, e mina ; în Au Bonheur des Dames e marele magazin; în Poi- Boulle, casa cu multe apartamente şi zeci de locatari; în La héte humaine e drumul de fier, gara, locomotiva. Toa­te aceste elemente materiale domină, influenţează, inspiră elementul uman al romanelor, firea, gesturile şi faptele personajelor, aşa Incit Circiuma, Mina, ■Hotelul, Maşina, Bursa etc. apar ca nişte uriaşe personaje centrale, mai mult, ca nişte fiinţe dominante, care impun existenţa şi modelează caracte­re, nişte divinităţi moderne, puternice şi însufleţite, faţă de om, de sentimen­te mai mult duşmănoase. Procedeul mai fusese folosit. In Notre-Dame de Paris, Hugo făcuse din Catedrală figura centrală a romanului. Al. Philippide (Continuare în pag. 8) în continuarea anchetei noastre Responsabilitatea socială şi implicaţiile lipsei de responsabilitate î­N ETAPA pe care o străbate în prezent România, cînd toate resursele materiale şi umane sunt mobilizate pentru realiza­rea programului de dezvoltare economi­că şi social-culturală, elaborat de Con­gresul al X-lea al partidului, responsa­bilitatea socială capătă noi dimensiuni şi semnificaţii. Orînduirea socialistă este — prin conţinutul, formele şi modalită­ţile de organizare a raporturilor uma­ne, prin esenţa şi profunzimea schimbă­rilor produse în toate domeniile de ac­tivitate - cea mai democratică, cea mai umană şi, deci, cea mai înaltă formă de organizare a societăţii omeneşti cunos­cută pînă în prezent Realităţile ţării noastre pun în evidenţă pregnant aceste adevăruri, ele dovedind forţa pe care o dau unui popor libertatea şi democra­ţia, conştiinţa că îşi făureşte, dezvoltă şi consolidează o orînduire socială în care interesele generale se împletesc or­ganic cu cele individuale. Prin simbioza dintre politic, juridic şi etic s-au creat condiţiile afirmării omu­lui „total, universal, omnilateral“, la care visa Marx. Milioanele de oameni ai muncii, în activitatea pe care o desfa­­şoară, prin preocupările lor majore, sunt animaţi de sentimentul necesităţii şi u­­tilităţii lor în cîmpul larg şi divers al vieţii publice, au convingerea că acti­vitatea lor constituie nu numai o nece­sitate socială dar şi împlinirea unui înalt comandament moral, posibilitatea afirmării plenare a individualităţii, de­oarece sarcina făuririi noului edificiu social este — după cum releva V.I. Le­nin — grea, importantă, de mare răs­pundere. Cetăţenii patriei noastre — partici­­pînd activ la împlinirea idealurilor so­ciale şi implicit a celor personale — îşi dovedesc ataşamentul profund faţă de ideile înaintate ale socialismului şi co­munismului, răspunderea pentru bunul mers al treburilor obşteşti, pentru vii­torul naţiunii. Este climatul democraţiei socialiste care stimulează responsabili­tatea socială în multiplele ei valenţe — politice, juridice, etice etc. „O parte componentă indisolubilă a democraţiei socialiste — arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu — este creşterea spiritului de răspundere civică, întărirea conştiin­ţei îndatoririi tuturor de a-şi consacra forţele, capacitatea, competenţa, binelui public, intereselor generale ale naţiunii“. În prezent, prin analizele profunde ce se fac, prin numeroase propuneri pri­vind îndeplinirea prevederilor planului, angajamentelor luate în­ întrecere, oa­menii muncii dau expresie hotărîrii lor de a contribui activ la îndeplinirea sar­cinilor istorice trasate de Congresul al X-lea al partidului, în spiritul unei înal­te responsabilități sociale. Se poate a­­precia că nu există domeniu de activi­tate, începînd cu producţia materială şi terminînd cu cea social-gospodărească, în care cei ce muncesc să nu se mani­feste ca cetăţeni activi şi responsabili faţă de mersul nostru înainte pe toate planurile vieţii economice şi sociale. Zilnic practica construcţiei societăţii so­cialiste multilateral dezvoltate oferă do­­vnii elocvente ale înţelegerii îndatori­rilor de mare răspundere ce revin fie­cărui cetăţean al ţării pentru asigura­rea progresului şi prosperităţii Româ­niei. Ar fi greu să trecem în revistă mă­car cele mai semnificative aspecte ale responsabilităţii în activitatea socială, având în vedere implicaţiile deosebite pe care le are şi cărora li se dă curs, ca o consecinţă a activităţii politico-educa­tive stăruitoare şi perseverente, desfă­şurate sub conducerea organelor şi or­ganizaţiilor de partid şi pentru că în li­teratura de specialitate — mai cu sea­mă in ultimii ani — s-au relevat aspecte poz­itive ale conştiinţei civice a respon­sabilităţii nu vom mai insista asupra lor în aceste cîteva consideraţii pe care ne-am propus să le facem. Socotim că, în afara elementelor caracteristice care pun în lumină sensurile şi finalităţile majore ale unei activităţi responsabile, într-un domeniu sau altul al activităţii economice şi social-culturale, ar trebui dezvăluite, şi acele implicaţii pe care le are o activitate lipsită de responsa­bilitate, deoarece mersul înainte nu este de conceput în condițiile în care nu se Dumitru Mazilu (Continuare în pag. 8) Din sumar: Cînd Pandit Mușoiu a împlinit 75 de ani un reportaj de F. Brunea-Fox (pag. 3) Pietrele respiră prin pori — de Marin Sorescu (pag. 6) 7 artiști clujeni — de Olga Bușneag (pag. 7) A doua călătorie pe Lună — de Mircea Grigorescu (pag. 9) In pag. 10: Moare arta? de Adrian Petringenaru

Next